CONTRIBUŢII LA DEZVOLTAREA IMAGOLOGIEI
Acest text continuă de aici
Acest text face parte dintr-o lucrare teoretică mai amplă
2.4.3.5.1. Clasificarea şi descrierea contrastelor din natură
4 dintre cele 11 contraste din natură sunt contraste ale substanţei intrinseci specifice obiectelor alăturate. Alte 6 se referă la atribute exterioare substanţei. În final există al 11-lea specific stărilor noastre interioare, psihice. Am să le descriu în continuare pe fiecare, începând cu cele de substanţă.
1. Contrastul stării de agregare este alăturarea celor 4 stări de agregare descrise de fizică, respectiv cea lichidă, solidă, gazoasă şi plasmatică. De exemplu imaginea unui soare pe cer este un contrast de stare de agregare (plasmă lângă gaz). El este regăsit în literatură film, fotografie, pictură sau grafică. Atmosfera terestră şi soarele nu sunt tocmai lucruri alăturate însă ochiul uman aşa le percepe de pe pământ. Prin urmare această imagine tipică poate fi un exemplu de alăturare de stări de agregare diferite ce creează un contrast în natură. Raportându-ne la enumerarea lui Itten observăm că acest contrast poate absorbi pe cele lichid-solid”, „rigid-animat”, „transparent- opac” şi parţial pe cel „tare-moale”.
2. Contrastul de temperatură este alăturarea de obiect, lucru, fiinţă de temperatură mare lângă altceva de temperatură mică; imaginea soarelui pe cer din contrastul anterior este un exemplu şi pentru acest caz deoarece soarele are o temperatură de 5500 de grade Celsius iar spaţiul cosmic poate avea şi o temperatură de – 270 de grade Celsius. Ce-i drept, cerul pe care îl vedem noi ziua este interpunerea atmosferei pământului între noi şi acea temperatură scăzută. Dar, chiar şi dacă ajunge la 50 de grade Celsius, atmosfera tot face contrast de temperatură cu soarele deoarece 50 este cu mult sun 50% din 5000, conform principiului definirii contrastului.
3. Contrastul organic-anorganic este alăturarea de materie organică în general lângă materie anorganică; Elementele regnului vegetal sau animal aşezate lângă lucruri precum apa, rocile, stâncile, metalele, clădirile etc., creează acest contrast. Include şi diferenţa „rigid-animat” enumerată de Itten, pe care am descris-o în articolul precedent, cu condiţia desigur ca primul să fie anorganic iar celălalt organic.
4. Contrastul biologic (viu-mort) apare odată cu alăturarea de elemente exclusiv organice vii lângă cele moarte. Imaginea unui muzician cu instrumentul lui se înscrie în general în acest contrast al naturii. De obicei majoritatea instrumentelor muzicale conţin lemn, evident mort. Muzicianul care cântă la instrument e element biologic viu. Alăturarea creează aşadar un contrast biologic. Fiinţe vii ale regnului vegetal sau animal aşezate lângă altele moarte, precum iarba verde lângă cea uscată din anii trecuţi, a copacilor verzi lângă cei uscaţi, creează şi ele acest contrast. Desigur, la fel ca şi în cazul contrastului organic-anorganic şi acesta include şi diferenţa „rigid-animat” menţionată de Itten în clasificarea de mai sus, cu condiţia desigur ca ambele să fie substanţe organice. Cred că putem extinde acest contrast în afara calităţii de a fi (sau nu) vii a alăturării de elemente, respectiv către calităţile fizice ale fiinţelor vii, respectiv frumos-urât, deştept-naiv, gras-slab şi altele.
Pe lângă acestea 4 ale substanţei mai există încă 6 în natură care sunt cele ale atributelor obiectelor sau, mai exact, al noţiunilor generalizatoare pe care omul le face faţă de anumite caracteristici ale substanţei lor. Aşadar aceste atribute există în realitate, doar că se referă la clase (noţionale) de obiecte şi nu la caracteristici individuale precum starea de agregare, organic-anorganic sau temperatura, ci la abstractizarea perceperii umane relativ la un ansamblu de factori precum greutatea, mărimea, forma şi numărul. Toate acestea sunt noţiuni cu un grad mai mare sau mai mic de generalitate ale unor realităţi în care obiectele naturii intră. Greutatea este relaţia obiectului cu forţa de atracţie a pământului; mărimea este relaţia obiectului cu spaţiul ocupat de alte obiecte similare; forma este relaţia învelişului exterior al unui obiect cu învelişuri similare; numărul este relaţia obiectului ca unitate cu alte obiecte similare ce formează împreună un ansamblu matematic. Aşadar, contrastele de atribut din natură sunt:
5. Contrastul de mărime este alăturarea de obiect, lucru, fiinţă de dimensiuni mari lângă altceva de dimensiuni mici; Johannes Itten vorbeşte despre contrastul de proporţie la pagina 46 din cartea sa cartea sa „Arta culorii”, („The Art of Color: The Subjective Experience and Objective Rationale of Color”,1974, Wiley) -) , ca fiind alăturarea de mare-mic, lung-scurt, larg-strâmt şi subţire-gros. Iată un exemplu direct (chiar dinspre originea teoriei contrastelor) de extindere a contrastelor dinspre artă către natură. În acesta pot fi incluse contrastele particulare descrise de el în enumerarea din secţiunea anterioară precum cel „lung-scurt” , „larg-strâmt”, „gros-subţire”, „mult-puţin”, „puternic-slab” şi parţial cel „continuu-intermitent”. Condiţia pentru ca acesta din urmă să fie înscris aici este ca partea mică din intermitent să fie cel mult jumătate din cel continuu. În caz contrar avem de a face cu acord şi nu contrast, după cum am argumentat la definirea generală a contrastului deja linkată mai sus. Toate aceste diferenţe expuse în aceste descrieri trebuie să se supună acestei reguli a jumătăţii maxime.
6. Contrastul de greutate este alăturarea de obiect, lucru, fiinţă de greutate mare lângă altceva de greutate mică. Acest contrast este identic cu exemplul „uşor-greu” oferit de Itten în enumerarea din secţiunea anterioară. Singura diferenţă este precizarea regulii jumătăţii maxime; conform ei aplicate la acest caz, elementul uşor trebuie să fie cel mult jumătate din greutatea celui greu.
7. Contrastul de formă este la nivel de obiect al naturii, cam ce e contrastul culorilor în sine la nivel de culori. Sunt unele forme care se repetă identic sau aproape identic, precum fructele sau animalele unei specii. Altele care se repetă aproximativ, precum un cub şi o prismă cu baza patrulateră sau pătrată. Altele nu se repetă deloc precum o sferă şi un cub. În acest ultim caz putem vorbi despre contrast de formă, ca alăturare de forme foarte diferite. Fructul şi frunza unui copac, să zicem cireş, se află în aceeaşi stare de agregare şi cam din aceeaşi substanţă organică. Dar, în ceea ce priveşte forma lor, ele sunt diferite. Aşadar în acest caz se poate remarca un contrast de formă între cele două elemente alăturate.
La pagina 40 din cartea sa cartea sa „Arta culorii” citată mai sus, Johannes Itten vorbeşte de contrastul de formă între un arc de cerc şi o orizontală într-un tablou. Mai departe la pagina 75 el vorbeşte despre o antiteză de forme în pictura lui Cezanne. Contrastul de formă este antiteza repetiţiei din arta decorativă şi a variaţiei formelor ( ritmul) din artele plastice. Dacă în acestea elementele se repetă, dimpotrivă, în cazul contrastului de formă ele nu se repetă şi surprind prin noutate. În acest contrast pot fi incluse contrastele particulare descrise de el în enumerarea lui din „Design şi formă” menţionată mai sus, precum cel „lung-scurt” , „larg-strâmt”, „gros-subţire”, „ascuţit-bont, zonă-linie.
Însă la pagina 97 din aceeaşi carte vedem că el echivalează contrastul de formă şi de proporţie (mărime?) cu două instrumente muzicale îmbinate oarecum cubist, respectiv o chitară şi un soi de banjo. Între cele două instrumente nu se stabileşte nici contrast de formă şi nici de mărime, aşa cum le-am teoretizat eu. Formele din această imagine sunt curbe iar mărimile asemănătoare. Chitara ar face contrast de formă cu pianul, instrumentele de suflat şi, dintre instrumentele cu coarde, ţambalul şi celelalte fără cutie de rezonanţă curbată.
Aşa că, din imaginea pe care o vedem aici, singurul contrast de imagine este cel întunecat-luminat. Pot exista şi alte contraste din artă dacă imaginea ar fi una color. Însă eu am citit cartea în variantă digitală, în care unele imagini sunt alb-negru altele color. După cum se vede, imaginea de mai sus e alb-negru aşa că nu pot spune mai multe despre alte contraste din artă din ea. Rămâne posibilitatea ca în ea să existe un contrast al culorilor în sine şi saturaţie dacă varianta originală e color. Dar, din ce vedem aici principalul contrast din artă este cel întunecat-luminat, urmat de cel de extensie între acele pete care par a fi cheile de reglare a întinderii coardelor şi restul de pete închise. Diferenţa dintre ele este destul de mare încât să se înscrie în contrastul de extensie. Dar în această imagine se pot totuşi întrevedea un contrast de formă, altul de greutate, altul de mărime şi altul biologic (organic-anirganic) la nivel de instrument muzical singular, respectiv între corzi şi cutia de rezonanţă pe care acestea sunt instalate. Dar nu există contrast între aceste două instrumente. Datorită faptului că nu a dezvoltat o teorie a bazei şi variaţiei, Itten nu poate aplica regula jumătăţii maxime şi prin urmare nici nu poate stabili limitele acordului şi ale contrastului în general.
8. Contrastul de textură este alăturarea a două elemente cu aspect sau senzaţie tactilă diferită. De exemplu o coajă de copac va avea textură diferită atât ca imagine cât şi la palpat faţă de un geam neted. În acest contrast general pot fi incluse contrastele particulare „neted-ruguros” şi „tare-moale” descrise de Itten în enumerarea din secţiunea anterioară.
9. Contrastul de poziţie (acţiune) este alăturarea a două elemente mai mult sau mai puţin asemănătoare sau identice care se află în conflict direct unul cu altul. Fiind asemănătoare sau identice, ele creează un acord de aparenţă sau natură şi acesta este primul imbold care m-a făcut să nu accept definiţia unor teoreticieni dată contrastului ca „opoziţie între elemente”. Însă, chiar dacă ele sunt asemănătoare, acţiunea fiecăruia asupra celuilalt se află în contrast de acţiune. Dacă nu ar fi contrast, atunci între cele două elemente ar trebui să fie un acord sau pace. Însă ele se află în conflict direct, caracteristică esenţială a contrastului. Exemplul cu cei 2 masculi care se luptă între ei pe care l-am dat la definiţia contrastului este binevenită aici. Deşi ei se află în acorduri de formă sau culoare, totuşi se află în contrast prin lupta lor de excludere a celuilalt, ceea ce este într-adevăr esenţa contrastului. Aşadar acest contrast trebuie inclus aici în seria contrastelor din natură.
10. Contrastul singular-plural (numeric) se referă la alăturarea unui element diferit lângă un grup de elemente asemănătoare, precum oaia neagră între oile albe sau luna între stele. Pusă lângă un albă, oaia neagră face contrast întunecat-luminos cu aceasta şi nici un fel de alt contrast de substanţă. Ar mai putea face contrast de poziţie dacă se află în conflict cu ea. Însă dacă e singură lângă un grup de oi albe, atunci ea face contrast numeric cu ele. Fie că îl adorăm ca minoritate nobilă, fie că îl detestăm şi marginalizăm ca pe o boală, singularul iese în evidenţă. Acest contrast este principiul ultim al artei; obiectele de artă au singularitate şi minoritate nobilă faţă de obiectele de uz comun precum însuşi pruncul Isus între adulţi şi animale, aşa cum e reprezentat în variantele cu tema „Adoraţia magilor”.
Următorul contrast se referă la stările fiinţelor vii, în general evoluate:
11. Contrastul stărilor psihice se referă în general la natura umană şi este succesiunea sau alăturarea de fiinţe cu predispoziţii psihice, emoţionale diferite, precum lentoarea- vivacitatea, veselia şi tristeţea, calmul şi agresivitatea, reveria-starea de veghe luciditatea şi delirul (starea de ebrietate). Imaginile paradoxale descrise de literatură sunt contraste ale naturii sau ale emoţiilor.
0 comentarii:
Post a Comment