CONTRIBUŢII LA DEZVOLTAREA IMAGOLOGIEI
Acest text continuă de aici
Acest text face parte dintr-o lucrare teoretică mai amplă
2.2.4. Probleme în definirea saturaţiei culorii
Saturaţia culorii este caracterul ei neamestecat cu alb sau negru sau cu alte culori opuse pe cercul cromatic. Dar această explicaţie are sens doar pentru cei care au luat contact cu acele culori ce provin din tuburi de vopsele. Culorile din natură nu există datorită amestecurilor sau anumitor procese chimice din care se fac pigmenţii din vopsele. Ele sunt create de natură prin procesele naturale specifice. În natură există culori saturate precum roşul soarelui la răsărit, verdele ierbii de primăvară sau galbenul din florile de muşeţel. De asemenea, există culori nesaturate precum albastrul cerului văzut ziua de la nivelul apropiat de cel al mării (la munte se poate vedea mai saturat) sau coaja trunchiului copacilor. Doar dacă ne punem în postura să redăm aceste culori din natură cât mai fidel prin amestecuri diverse de pigmenţi putem observa că într-o anumită nuanţă există o culoare saturată amestecată cu alb sau negru sau o culoare aflată la antipodul său pe cercul cromatic.
Copiii rar reuşesc să redea fidel nuanţele văzute în natură în urma amestecurilor. Deci iată că avem o problemă în a le explica ce este saturaţia pe „limba” lor. Din fericire putem folosi excluderea sau definirea prin negativ, care este la fel de corectă precum cea prin pozitiv. O culoare saturată trebuie înţeleasă în opoziţie cu o culoare fadă, numită şi gri colorat. Odată făcută această corelaţie exclusivistă copiii înţeleg instinctiv ce este „saturaţia” şi astfel scăpăm de problemele de definire prin pozitiv a ei.
În manualul „Desen artistic si educaţie plastică” de clasa a VI-a editura „ALL Educational”, pagina 5, autorii săi Nicolae Filoteanu şi Doina Marian echivalează saturaţia cu „gradul de puritate al culorii”. Această echivalenţă e doar parţială. Nu numai culorile primare (care nu se obţin în urma vreunui amestec) pot fi saturate, ci şi cele secundare. Este cazul portocaliului, verdelui sau violetului. Şi aceste culori nu sunt „pure” ci obţinute din vecinele lor primare de pe cercul cromatic. Am pus în ghilimele acest cuvânt „pur” deoarece copiii de 10-14 ani se gândesc la apă atunci când îl aud. Laviurile din acuarelele pictate de ei îi pot duce în confuzie asupra a ceea ce este culoare saturată. De exemplu o zeamă de galben va avea aspect de nesaturat după uscare, prin amestecul natural cu albul hârtiei. Dar culorile din natură sunt majoritar desaturate şi nu au fost amestecate cu nimic. Prin urmare, în raport cu această echivalenţă, ele sunt „pure” dar nu şi saturate.
Asocierea desaturării cu amestecul cromatic este una utilă practic pentru copii (şi nu numai), atunci când folosesc vopsele din tuburi sau cutii. Şi ei dar chiar şi adulţii pot vedea practic ce înseamnă saturaţia şi desaturaţia cromatică urmată amestecurilor diverse. Folosirea combinaţiei de taste CTRL + U (sau Command U pentru utilizatorii de Mac) în Adobe Photoshop şi schimbarea valorilor în glisorul de saturaţie poate scurta această operaţie. Din păcate astfel e cel mai bun mod de a explica ce e saturaţia.
Ştiinţa nu ne dă suficiente date în acest moment pentru o definire tipică prin gen proxim şi diferenţă specifică a saturaţiei. Definiţia de mai sus prin „puritate” nu este una ştiinţifică, atât pentru cazul cu culorilor secundare care pot fi saturate, cât şi pentru că nu există un concept de „culoare pură” în afară de experienţa empirică a vopselelor deja fabricate industrial. Iar industria vopselelor creează şi tente desaturate. Prin urmare rămâne în continuare deschisă problema despre cum le putem defini pe cele saturate. Alte manuale echivalează saturaţia cu strălucirea. La pagina 14 din acelaşi manual de clasa a VI-a, Nicolae Filoteanu şi Doina Marian dau aceeaşi definiţie pentru „strălucirea culorii”. Însă aceasta e o noţiune mult mai largă în limbă şi de aici apar multe inconveniente. În DEX 2009 ea este definită ca:
„STRĂLUCÍRE, străluciri, s. f. 1. Acţiunea de a străluci şi rezultatul ei; intensitatea unei lumini vii. ♦ Lumină vie reflectată; scânteiere, sclipire; spec. iluminare produsă de un astru. ♦ (Fiz.) Mărime care caracterizează un izvor de lumină, egală cu raportul dintre intensitatea luminoasă a izvorului şi proiecţia ariei sale pe direcţia de observaţie. 2. Fig. Fast, splendoare, frumuseţe. ♦ Mărire, glorie. – V. străluci.”
Într-adevăr inclusiv definiţia de dicţionar nu poate scăpa de metafore („lumini vii”). Dar ea reuşeşte să surprindă caracteristica de sursă de lumină a strălucirii, precum strălucirea licuricilor noaptea sau a unui bec aprins într-o casă îndepărtată. Aşadar, din echivalarea saturaţiei cu strălucirea se poate ajunge la concluzia eronată cum că lumina unui neon, care de obicei e albă, ar fi saturată deoarece este foarte strălucitoare.
Cred că fizica împreună cu biologia vor fi în măsură să clarifice ce este saturaţia cromatică odată ce vor veni cu detalii privind procesul fizic de apariţie a culorii atât la nivel obiectual, reflexiv cât şi la nivel luminos, fascicular. Până atunci cred că va trebui să ne temperăm din ambiţiile ştiinţifice de a da o definiţie tipică saturaţiei în favoarea observării raportului societăţii cu culorile care n-a fost luat în considerare până acum.
Nevoia de exprimare prin culori saturate e totuşi destul de nouă în istoria recentă a culturii. Vitraliul gotic a fost un fenomen remarcabil. Şi totuşi într-o mie de ani limba (prin care a vorbit civilizaţia) nu a simţit nevoia să găsească un cuvânt pentru saturaţie dar a găsit mai multe pentru opusul ei. Toată lumea înţelege ce sunt culorile fade. Cuvântul „fad” este unul precis şi se referă eminamente la culorile desaturate. Pe de altă parte observăm că în afară de cuvântul „saturaţie”, care este un neologism pe care nu ştim cum să-l definim, cele mai importante limbi nu au un cuvânt clar pentru această stare cromatică. Cuvinte precum „viu”, „ţipător”, „aprins”, „curat” sau „pur” sunt mai curând epitete decât nişte echivalenţe precise. Aceeaşi problemă este şi în cazul cuvântului „vivid” din limba engleză, cu care este echivalată saturaţia; vivid se traduce în română prin „viu” sau „intens”.
Această realitate a saturaţiei cromatice a apărut după apariţia pigmenţilor industriali cu gama lor uriaşă de nuanţe. Catalogul Pantone are un număr colosal de 1,867 culori . Desigur libertăţile asumate de arta modernă, „excesele” sale, a adus această nevoie nouă de delimitare între fad şi saturat. Până atunci această nevoie de comunicare a saturaţiei a privit cazuri particulare precum în formulele „roşu ca racul” sau „verde crud”. Iată că, înainte să sărim noi paşii şi să ne substituim fizicii prin explicarea mecanismul interior al obiectelor de emanare de culoare la contactul cu lumina, mai bine recunoaştem simplu că saturaţia e un dat empiric opus fadului pentru care civilizaţia (prin limbă) n-a avut nevoie până acum pentru comunicare. De acum încolo situaţia se schimbă şi trebuie propus limbii un termen pentru aşa ceva. Aşa că tot ce putem face în acest moment este să definim nu atât saturaţia, cât mai ales cuvântul „saturaţie” prin negativ, respectiv prin opoziţia sa cu forma „fadă” sau „stinsă” a unei culori. Prin urmare definiţia cea mai coerentă a saturaţiei în acest moment este următoarea:
„O culoare este cu atât mai saturată cu cât este mai depărtată de varianta ei fadă.”
În acest fel evităm să găsim un gen proxim metaforic sau contrar saturaţiei, aşa cum fac definiţiile de mai sus, şi ne mulţumim cu datele empirice. Faptul că în natură majoritatea culorilor sunt fade şi că cele foarte saturate sunt mai puţine ne ajută să plecăm de la o bază universală în definire. Dacă folosim ca referinţă vopselele industriale ne referim la o realitate care nu e universală. E posibil ca unii copii să provină din familii atât de sărace încât să nu poată să le cumpere astfel de vopsele. Sau dacă un trib primitiv din America de Sud sau Africa doreşte să ducă copiii la şcoală, profesorul nu mai poate preda saturaţia pentru că acel trib nu are vopselele saturate? Iată că este mult mai eficient să se definească saturaţia prin opusul ei, fadul, care are corespondenţă empirică universală!
0 comentarii:
Post a Comment