NATO , MAPAN si REBU(t)

serie de lucrari pe tema asta aici

Multumesc Vlad :) (pentru poza)

Tweet

Este arta făcută de grupul Sigma în anii ’70 artă teoretică?

Aseară am fost la ICR la prezentarea conferinţei „De la Sigma la dreapta” moderată de Erwin Kessler al cărei punct central a fost artistul Constantin Flondor membru marcant al grupului timişorean Sigma care a făcut carieră în arta românească în anii ’70. Pe lângă constructele filosofice realizate în urma analizei fenomenului Sigma şi la care nu am participat decât cu resemantizări psihanalitice mi-a atras atenţia afinităţile şi preocupările ştiinţifice ale membrilor grupului. Întrebarea din titlu a urmat de la sine.
Este clar pentru toată lumea că evoluţia personală şi istorică a artei este una a experienţelor cu arta, una a cultivării gustului. Nu există reţete, nu există adevăruri (re)cunoscute care să te facă să guşti arta însă dacă acum 2 000000 de ani arta era ceva şi era privită într-un anume fel şi astăzi este altceva şi este privită într-un alt fel acest lucru se datorează evoluţiei mentale a omenirii. Filosofia fiecăruia, mentalitatea sa este atât de importantă încât fără aşa ceva nimeni nu poate fi considerat artist. Arta nu este doar natură, doar întâmplarea realizării unor rezultate frumoase, estetice, artistice ci şi conştiinţa valorii propriei contribuţii la realizarea operei de artă.
Fie că este religie, fie că este filosofie (metafizică) fie că este ştiinţă mentalitatea personală îşi găseşte particularizarea în opera de artă aşa cum ştim arta de la începutul istoriei artei.

Incursiunile ştiinţifice în matematică a lui Flondor şi grupului Sigma nu se constituie în arta teoretică pentru simplul fapt că artiştii în cauză se află în afara ştiinţei. Ei preiau anumite elemente ştiinţifice din colaborarea cu diferiţi matematicieni cărora le dau o oarecare alură artistică. Matematica se vede foarte greu în produsul final prezentat de Flondor. Uneori se pot observa anumite rezultate desprinse direct din geometria 3 D ce se pot înscrie în curentele ce gravitează în jurul abstracţionismului sau în forme de design.

Dar iată că deja s-au născut o grămadă de întrebări care necesită răspunsuri separate şi ceva mai elaborate pe care le voi transforma într-o cărţulie în viitorul cât mai apropiat,

Tweet

Filmul "Supreme value" turnat în cea mai mare parte în România este favorit la Oscar

Favoritul la Oscarul de anul acesta este „Supreme value” filmul turnat chiar în România în urmă cu 4 ani. Demon Leeshaman interpretează rolul unui puşcas marin Christopher Robert Vangoethem detaşat la ambasada americană din Bucureşti. Acesta asistă fără voia sa la un viol al cărui protagonist este chiar ambasadorul SUA interpretat de către Tedd Meenato. Vangoethem este şantajat de ambasador cu distrugerea carierei dacă va vorbi despre crimă şi iniţial el acceptă să păstreze tăcerea.






Chinuit de remuşcări el se hotărăşte să vorbească şi le scrie autorităţilor americane despre eveniment. Din dorinţa de a nu crea o criză internaţională acestea se hotărăsc să muşamalizeze evenimentul şi îi înscenează lui Vangoethem un accident rutier pe una din străzile bucureştene soldat cu moartea unei personalităţi culturale locale Teo Peter basistul unei formaţii de muzică interpretat de Treeold Contrie.

Scăpat cu greu de furia mulţimii, împotriva puscaşului se va declanşa o puternică campanie de presă şi în România şi în SUA în urma căreia primeşte închisoarea pe viaţă pentru crimă. După numeroase peripeţii reuşeşte să evadeze din închisoare şi încearcă să ajungă în România pentru a căuta probe care să îi ateste nevinovăţia. Ajuns în România Vangoethem descoperă că Teo Peter este o invenţie a presei, că familia lui este inventată la fel ca şi formaţia la care acesta ar fi fost basist, că probele de sânge nu există şi că majoritatea probelor sunt false.

Christopher Vangoethem se intoarce in SUA si reuseste sa redeschida procesul in care fusese acuzat de crima, isi demonstreaza nevinovatia si se intoarce la locurile copilariei nu inainde de a-i trage un pumn avocatului acuzarii.
Filmul excelează prin redarea confuziei prin care personajul principal trece în momentele de detenţie şi ajunge uneori să creadă că chiar l-a omorât pe Teo Peter, personajul fictiv inventat de acuzatorii săi.

Criticii susţin că filmul este una dintre cele mai mari capodopere care s-a făcut la Hollywood şi îl dau favorit cert la toate categoriile: cel mai bun film, cea mai bună regie, cel mai bun scenariu, cea mai bună muzică, cele mai bune efecte speciale, cel mai bun actor în rol principal.

PS.
În memoria lui Teo Peter şi a celor sacrificaţi pentru bunăstare şi fericire...

Tweet

Cainele de fapt nici macar nu a murit

pentru lamuriri suplimentare fata de subiectul postului precedent vedeti ce spune amicul meu Nihasa .

Tweet

Homo homini canis

Vad ca scandalul cu cainele lasat sa moara de foame intr-o galerie de arta de catre un artistul Guillermo Vargas Habacuc intr-un act artistic a cuprins mai multe bloguri.
Mai intai trebuie spus ca actul artistului este din start unul crud, unul care sfideaza valorile civilizatiei pentru modul in care a pierit bietul animal.

• imagine preluata de pe blogul lui Ionut Parausanu.

Insa din primul moment nu am avut nici un dubiu ca ceea ce a produs acolo artistul este arta cu adevarat. Fireste ca nu putem vorbi de arta traditionala supusa legilor licitatiei, cadrului artistic si valorilor artei traditionale. Asta este arta contemporana care trece peste aceste valori. Fireste ca sunt oameni care nu accepta ca o buna parte din arta contemporana ar fi arta. Pentru acestia "excesele" de acest gen nu constituie arta. Ok. Eu am preferat sa accept extinderea conceptului clasic de arta catre aceste manifestari dar altcineva poate nu. Oricum acest gen de manifestari nonvandabile trebuie net diferentiate de acte similare lor prin faptul ca nu se preteaza la profit imediat din actiunea in sine ci din actiunea vazut prin lentila artistica. De exemplu daca Hitler a dorit exterminarea evreilor acest lucru este diferit de exterminarea acestui animal. In primul caz actiunea nazistilor era una pur politica si viza o strategie de exploatarea a mediului in folosul comunitatii. De data asta actiunea artistului nu are acest scop si, prin urmare poate fi judecata ca altceva decat strategie politica sau pagmatica in general. Tocmai aceasta evadare din realitate facuta insa cu instrumentele realitatii face ca acest lucru sa se apropie de arta traditionala asa cum o stim.
As putea spune ca este arta un pic fumata daca ne gandim la actiunile din anii '70 ale grupului "Fluxus" prin care transau animalul in plina strada si oripilau opinia publica si autoritatile. Diferenta dintre cele doua actiuni cred ca e importanta totusi. In cazul de fata tu ca privitor poti sa intervii, poti sa eliberezi animalul si sa ii salvezi viata pe cand in celelalt animalul era mort si nu mai puteai face nimic pentru viata lui. Iata ca aici avem de a face cu arta interactiva. Si de aici incepe o serie de intrebari care sa puna pe ganduri pe cei care iau piatra si arunca in "cruzimea" artistului. De ce nu au salvat viat animalului cei ce au trecut pe la galerie? De ce nu s-au interesat de soarta animalului si de dimensiunea conceptuala a actului artistic? Oare nu cumva civilizatia umana s-a comportat in acest fel cu toate fiintele din afara ei? Nu cumva Suntem putin ipoxriti in momentul in care plangem si ne revoltam de soarta acelui caine dar nu dam doi bani pe soarta animalelor crescute in abator care sfarsesc oarecum la fel? Cum diferentiem cele doua cazuri: moartea nu cainelui nu produce profit in schimb nu ne putem lipsi de carnea celorlalte? Revolta noastra nu priveste asadar o problema de principiu ci una de eficienta. Am adus cainii in orase pentru a reface o parte din mediul preurban care provoaca spasme psihice odata cu stilul de viata consumist. Daca cainele devine agresiv (fapt care este firesc pentru natura sa de animal) atunci renuntam la el si il scoatem afara din casa. Pentru faptul ca instinctele sale salbatice nu mai sunt atat de ascutite el poate sa nu supravietuiasca. Iata ca civilizatia l-a domesticit insa l-a si condamnat la moarte. Soarta asta o au mai multe animale puse sa carpeasca ceva din ruperea stilului nostru de viata odata cu urbanizarea masiva a vietii moderne. Iata ca povestea cainelui e ceva mai profunda. Revolta momentana fata de acest proiect artistiv se adapa si din fondul depresiv de rejecatre a vietii tehnologice in care traim fiecare dintre noi insa in incapacitatea de a ne recunoaste noi insine compromisurile pe care le face zi de zi pentru a ne salva stilul de viata comod in defavoarea naturii externe si chiar a celei interne, personale.
Ceea ce ma intriga pe mine la aceasta actiune este caracterul sau interactiv care pune noi semne de intrebara la adresa limitelor artei. Guillermo Vargas Habacuc propune o arta detestabila si vandalizabila asumandu-si acest lucru. Reparatia facuta animalului presupune distrugerea proiectului sau. Relatia dintre arta si viata este din nou pusa sub o lumina traditionala, de excludere reciproca dupa cum se intampla in arta traditionala. Iata ca dupa ce isi proclama impacarea celor doua concepte arta contemporana se vede ea insasi pusa in situatia de a reface vechea dihotomie. Cred ca un astfel de acti artistic poate fi interpretat si prin prisma atragerea atentiei asupra academizarii artei contemporane insasi. Dupa ce a avut probleme cu acceptarea ca arta iata ca acum arta contemporana devine o moda trecatoare si cu inerenta invechire si rejectare, cu snobismul/neintelegerea publicului si cu tot tacamul.
. Personal daca as fi fost acolo m-as fi interesat la sange de acest proiect si as fi eliberat acel caine. Nu as fi putut sa ma ocup de el acum insa l-as fi eliberat. Daca evenimentul ar fi avut loc in Romania i-as fi dat drumul pe strada si ar fi supravietuit mancand din gunoaie. In Occident as fi anuntat organizatiile de protectia a animalelor. Intr-un spatiu necivilizat pur si simplu i-as fi dat drumul in salbaticie. Toate astea ar fi avut, pe langa conotatia umanitara si una artistica din cel putin doua motive:

1. Eu insumi as fi recunoscut calitatea artistica a actului in cauza iar vandalizarea lui prin actiune umanitara ar fi fost continuarea actului sau artistic. In felul acesta eu as fi fost parte din proiectul sau, finalizarea sa. Fiind spectator devin artist, coleg cu cel ce a initiat proiectul prin faptul ca percep intr-un anumit fel actul sau artistic (personal ca invitatie la vandalizare) si il duc la capat prin insusi actul vandalizarii operei de arta: eliberarea animalului. Probabil ca as fi fost dat in judecata si as fi platit consecintele pe care, fara indoiala le-as fi acceptat ca parte din proiectul meu insusi.


2. Conform proiectului teoretic de aici si publicat inca de acum cativa ani aici eu afirm ca arta este tot ce exista in lume. Valoarea artistica a oricarui obiect este mai mare sau mica in functie de sensul investit in ea. Asa ca daca eu am chef pot sa investesc sens in orice atinge proximitatea interesului meu chiar daca o fac in mod artificial. Asadar actiunea mea de salvare este arta de asemenea in virtutea unui neodadaism conceptualist pe care il afirm pur si simplu.

Tweet