CONTRIBUŢII LA DEZVOLTAREA IMAGOLOGIEI
Acest text continuă de aici
Acest text face parte dintr-o lucrare teoretică mai amplă
2.4.3.3.7. Clasificarea contrastelor după natura lor intrinsecă
Am arătat mai sus că ruperea profesorilor de atelier de viziunea matematicistă a lui Itten despre contrastul de cantitate (extensie) a fost binevenită. Însă, în alte cazuri inovaţiile teoreticienilor sau a pedagogilor de atelier de după el nu au fost de bun augur. Acesta este cazul cu crearea neoficială, la nivel de atelier, a 2 clase de contraste, respectiv cele cromatice (culorilor în sine, calitate, cantitate, cald-rece, complementare, simultan) şi cele valorice (închis –deschis, clarobscur) aşa cum s-a întâmplat în România şi alte ţări.
Nu mai ştiu de la ce profesor am auzit această distincţie. Personal am găsit această distincţie tratată detaliat doar în manualul de Educaţie plastică pentru clasa a VI-a, Editura Ars Libri 2019, autoare Elena Stoica, Adina Serbănoiu şi Adina Grigore. La pagina 19 din acest manual autoarele spun fără echivoc faptul că cele cromatice se aplică doar culorilor iar cele valorice se aplică doar nonculorilor. Am găsit-o prezentă succint (exclusiv pentru contrastele valorice) în Manual de Educaţie Plastică pentru clasa a VII-a, Editura Corint 1998 (scris de Rita Bădulescu şi Ecaterina Morar) la pagina 33, însă fără a se spune înainte care sunt aceste contraste. Cele mai multe manuale nu o prezintă deloc, deşi la nivel colocvial eu am auzit-o printre colegi.
Există două fisuri în modul în care contrastele au fost clasificate în cele două grupe. Prima fisură este aceea că contrastele valorice se aplică şi celor cromatice. Contrastul închis-deschis se poate suprapune oricând peste toate contrastele cromatice, exceptând pe cel de cantitate. Conform teoriei clasificării din logică repartizarea elementelor unei noţiuni generale în clase cu niveluri mai mici de generalizare se face după un criteriu de diferenţiere. Prin urmare clasele trebuie să aibă un raport de contradicţie sau contrarietate între ele.
Însă, între cele două presupuse grupe de contraste nu există acest raport logic al clasificării. Aaşanumitele „contraste valorice” se suprapun peste aşanumita grupă de contraste cromatice. Adică există aici o neconcordanţă terminologică cu realitatea lor: cele presupus cromatice sunt eminamente cromatice şi nu se aplică şi în cazul celor valorice, în timp ce ultimele se pot aplica oricând şi celor cromatice. De exemplu o pictură realistă în care există un măr verde deschis lângă unul roşu închis, eventual cu umbre redate în tentă plată şi redare în sfumato, va avea şi clar-obscur şi / sau închis-deschis dar asta nu va împiedica să existe şi cald-rece şi cel de complementare. Dimpotrivă, un desen monocrom făcut cu instrument principal negru pe fond alb va putea avea contrast clar-obscur şi / sau închis-deschis dar niciodată nu va putea avea contrast cald-rece şi cel de complementare.
Contrastul întunecat-luminos (închis-deschis) se suprapune peste toate alăturările cromatice, cu o excepţie extrem de rară în cazul complementarelor de roşu-verde care pot avea aceeaşi luminozitate. Aşa ceva se poate întâmpla inclusiv cu contrastul clarobscur. În mare parte el constă în negru în zona de obscur şi un gri colorat cu galben sau roşu în zona de clar. Dar se poate foarte bine colora zona de obscur ; în loc de negru putem pune mov, siene închise, albastru ultramarin şi orice nuanţă închisă; ba chiar poate exista contrast clarobscur cu zona de obscur în lumină (în genul „arderii” culorilor digitale, pentru cei cu experienţă în programele computerizate de editare grafică). Iată că deşi barocul ni l-a lăsat moştenire în zona noncromatică, totuşi contrastul clarobscur poate fi exclusiv cromatic. Şi atunci de ce am da impresia că cele 2 clase de contraste ar fi noţiuni contrare când ele pot fi noţiuni sub/supraordonate.
Mai mult decât atât, formula „contraste valorice” nu e foarte nimerită, deoarece mai întâi termenul „valoare” se apropie de cel de „valoraţie” din desen. Prin urmare, această presupusă grupă de contraste este prea mult trimisă către desen. Însă aceste două contraste pot fi descifrate şi în pictură .
Probabil că această discrepanţă a adus scepticismul în rândul autorilor de manuale de până acum pentru a menţiona această clasificare. Însă cred că ea se poate îmbunătăţi dacă nu i se dă aspect de corelativitate reciproc-exclusivistă, ci de supra-subordonare. Ce-i drept, s-ar putea face această precizare în definiţia termenului „contraste valorice”. Numai că aici intervine şi situaţia contrastului de extensie (mărime sau cantitate) ; dacă este acceptat de comunitatea pedagogică şi la nivelul griurilor extreme (nonculorilor), atunci el poate intra în aceeaşi grupă cu cele două (clar-obscur şi / sau închis-deschis).
Problema ar fi în acest caz faptul că terminologia „contraste valorice” nu reflectă interiorul acestei grupe. Acest contrast de extensie nu se referă la volum sau/şi luminozitate, ci la mărimile petelor realizate în griuri neutre sau extreme. Prin urmare trebuie găsit un alt termen care să reflecte realitatea acestei clase. De aceea eu propun ca grupa de „contraste valorice” să se numească în viitor „contraste cromato-valorice” care, desigur, cuprind prin supraordonare grupa „contrastelor cromatice”. Părerea mea că este mult mai sugestivă această denumire. Celelalte contraste pot rămâne în continuare cu titulatura de contraste (exclusiv) cromatice. Practic acel buclucaş contrast de extensie ar rămâne în zona contrastelor cromatice, dar ar ajunge şi în zona contrastelor dintre griurile extreme (nonculori) şi cele colorate. Aşadar, indiferent dacă el ar fi acceptat şi în afara culorilor spectrale sau nu, grupa contrastelor cromato-valorice nu ar fi afectată terminologic.
2.4.3.3.8. Clasificarea contrastelor după gradul de generalizare
Contrastele mai pot fi clasificate în funcţie de gradul de generalizare în care se prezintă. De exemplu „contrastul de complementare” este forma generală, abstractizată, sistematizată a celor 3 contraste de complementare individuale existente, respectiv „contrastul roşu-verde”, „contrastul oranj-albastru” şi „contrastul galben-violet”. Contrastul culorilor în sine poate şi el avea 2 contraste particulare, respectiv „contrastul roşu-galben-albastru” şi „contrastul oranj-verde-violet”, În acelaşi fel se poate face şi cu „contrastul cald-rece” cu trei luate câte trei combinaţii de alăturări de (3) culori calde şi (3) culori reci. Mai puţin poate fi făcută o astfel de clasificare ale unor contraste precum cel de extensie sau de saturaţie.
0 comentarii:
Post a Comment