CONTRIBUŢII LA DEZVOLTAREA IMAGOLOGIEI
Acest text continuă de aici
Acest text face parte dintr-o lucrare teoretică mai amplă
2.3. Unităţile de imagine
Punctul, linia şi pata sunt numite „elemente de limbaj plastic”. Nefiind un limbaj precis, există voci care tind să le conteste însăşi calitatea de limbaj. Acestea vin în special dinspre specialiştii în gramatica limbii. Dar şi gramatica imaginii este un limbaj, după cum orice artă are un limbaj. Pe lângă unii lingvişti am văzut şi teoreticieni ai imaginii cărora nu le cade bine această formulă „elemente de limbaj plastic”. De exemplu, în Manual de Educaţie Plastică pentru clasa a VII-a, Editura Corint 1998, Rita Bădulescu şi Ecaterina Morar spun la pagina 7 că punctul, linia şi pata ar fi „elemente de expresie plastică”. Dar expresia şi limbajul este acelaşi lucru cu precizarea că ultimul este mai precis. Da, se poate spune că expresia e un limbaj mai comprimat sau că limbajul e o expresie mai detaliată. Însă ambele noţiuni sunt metode de comunicare.
Însă, pe lângă punct, linie şi pată, elemente de limbaj plastic sunt şi compoziţia şi contrastul şi acordul cromatic şi tot ce poate identificat şi izolat ca procedeu folosit de artist în geneza imaginii. Aşa cum gramatica limbii este un ansamblu de elemente de limbaj vorbit cărora li se aplică nişte reguli, şi elementele gramaticii imaginii trebuie să conţină şi pe acestea, nu doar punctul, linia şi pata. De ce să dăm această calitate de elemente de limbaj plastic doar acestora, atâta timp cât şi contrastul, acordul şi chiar compoziţia în general sunt şi ele elemente complexe de limbaj plastic? La pagina 9 din manualul Educaţie plastică pentru clasa a V-a, Editura Ars Libri 2017, autoarele Elena Stoica, Ionela Cârstea şi Adina Grigore par că extind şi ele unităţile de imagine în afara punctului, liniei şi petei, adăugând pe lângă acestea
„2.4. Forma bi și tridimensională
2.5. Culoarea
2.6. Valoarea”
Dar, dacă privim mai atent, observăm că acestea sunt efectiv variante de pată şi atât, fără ca unităţile de imagine să fie extinse şi către compoziţie, contrast şi acord cromatic.
Putem face o diferenţă între gradul de detaliere pe care limbajul plastic îl foloseşte. Şi da, punctul, linia şi pata sunt forme de bază ale limbajului plastic, aşa cum sunt părţile de propoziţie din gramatica limbajului vorbit. De aceea ele trebuie mai curând numite „unităţi de imagine”. Pe lângă aceste elemente de bază ale limbajului vorbit şi scris există şi părţile de propoziţie care reuşesc să exprime idei diferenţiate, detaliate şi precise despre starea lucrurilor. În aceeaşi situaţie se află şi contrastul, acordul sau compoziţia reuşesc să exprime mai multe detalii plastice decât punctul şi linia, fiind meta-structuri (mai complexe) construite din aceste unităţi. Acestea fiind spuse, în continuare le voi analiza în detaliu.
2.3.1. Punctul
Toată lumea ştie ce e un punct din experienţa practică, aşa că definirea lui a fost cumva tratată fie prea superficial, fie prea zelos, dintr-un nejustificat complex de inferioritate faţă de matematică. În primul rând, dacă toată lumea a făcut puncte şi linii la un moment dat cu instrumentul pe o suprafaţă, n-a mai fost nevoie ca definirea acestora să fie făcută coerent. În celălalt caz mai era un pas şi ajungeam la cuantica punctului… Multe din aceste definiţii s-au dovedit a fi inexacte sau nespecifice. Norocul e că am început să facem semene pe foaie când eram mici cu puncte şi linii. Acestea sunt printre lucrurile pe care le învăţăm prima dată şi ştim despre ce e vorba când auzim despre ele. Altfel, dacă era să ne luăm după definiţii, am fi dat chix. Nu e nevoie de teoria big-bang pentru a defini punctul. El nu este un concept cuantic ci un amărât de gest practic, empiric. E suficient să descriem realizarea lui practică pentru a reactualiza echivalenţa sa empirică. De aceea cred că cea mai bună definiţie e exact aceea care repetă procesul desenării punctului, respectiv:
„punctul este semnul grafic lăsat de un instrument mic care atinge o suprafaţă, dar nu se deplasează de-a lungul ei.”
Această precizare face diferenţa între punct şi linie, unde există şi deplasare într-o anumită direcţie. Dar şi la punct poate exista o deplasare, în cazului unui punct ceva mai mare, la limita petei. Doar că deplasarea în acest caz se face în jurul unui punct iniţial, printr-o linie aproximativ spiralată. Şi pentru punct şi pentru linie semnul grafic lăsat de instrument pe suprafaţă poate fi pozitiv dacă instrumentul foloseşte un material activ (pix, peniţă, pensulă cu vopsea) sau negativ dacă instrumentul nu foloseşte un material activ (cui, ac, obiect dur etc., care se zgârie suprafaţa)
Această a doua precizare se referă la termenul „urmă”. Majoritatea instrumentelor de desen sau pictură pot lăsa şi găuri pe suprafaţă. Acestea nu pot fi clasificate nici ca puncte, nici ca linii şi nici ca pete deşi sunt tot urme. În acest caz urma se apropie mai curând de cea negativă pe care instrumentele pentru sculptură sau gravură precum dălţile le lasă în materialul pasiv. În privinţa desenului şi picturii aşa ceva poate distruge suprafaţa. În acest caz rezultatul nu poate fi tocmai clasificat ca puncte sau linii ci mai curând ca nesăbuinţă. De aceea definiţiile pe care le dau unii teoreticieni prin care punctul sau linia sunt văzute ca urme (e.g Ion Şuşală „Curs de desen” editat de Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti 1996, la pagina 51) trebuie să vină cu această precizare. Putem să facem diferenţa între urma grafică ce nu afectează fizic suprafaţa şi urmă mecanică, ce o afectează. Pentru desen contează prima. A doua contează pentru sculptura prin cioplire.
Dar pot exista şi urme negative care să se înscrie exact în această clasificare, după cum e cazul cu coada pensulei care poate trasa linii şi puncte pe un strat de vopsea vâscoasă. Arta modernă abundă de acest procedeu de zgâriere fină, nedistructivă a suprafeţei proaspăt vopsite, lăsând adevărate linii, ca urme negative. Chiar şi dacă zgârierea este ceva mai vizibilă, ea poate fi clasificată ca punct sau linie dacă integritatea suprafeţei nu este afectată.
Există o limită a dimensiunii punctului făcut pe foaia de hârtie de către elevi după cum există o limită a celui făcut de pictorii murali. Pentru un elev punctul este urma grafică lăsată de un instrument mic pe foaia de hârtie. Un pictor mural care scrie un text pe zid şi îl termină cu cunoscutul punct îl poate realiza cu un instrument mare. Pentru foaia de hârtie a elevului punctul respectiv este o pată. Dar pentru zid el este un punct pentru că are dimensiuni mici în raport cu suprafaţa. O pată mare, precum o grădină sau acoperişul unei case pot fi văzută din avion ca un punct. Suprafaţa e aceeaşi însă ochiul nostru o percepe mult mai mică de la distanţă, ceea ce se cheamă perspectivă.
Punctul din matematică este descris de „Micul Dicţionar Academic” ca fiind un:
„Concept teoretic fundamental ireductibil în matematică şi în geometrie, definit ca locul de intersecţie a două linii.”
DEX 1998 îl defineşte ca :
„Figură geometrică plană fără nici o dimensiune (reprezentată prin partea comună a două linii care se întâlnesc).”
Şi aici nu e vorba de vreun capriciu al vreunui specialist ce foloseşte abuziv limba română. Pur şi simplu aşa e definit punctul la nivel internaţional după cum putem vedea în această definiţie :
" point in geometry is a location. It has no size i.e. no width, no length and no depth. A point is shown by a dot."
Personal nu înţeleg de ce matematica acceptă această zonă ideală, un fel de spaţiu al ideilor pure platoniciene, dar fără aplicabilitate practică. Apoi, când nu ies anumite calcule la nivel concret, inginerii vin şi spun „teoria e una şi practica e alta”. Teoria ar putea să se întâlnească cu practica dacă punctului i s-ar da şi lui acolo o dimensiune. Dar dacă matematica pleacă de la această absurditate la nivel pozitivist, cum că ceva ar exista dar n-ar avea totuşi dimensiune, atunci rezultatele sunt într-adevăr acelea că teoria e una şi practica e alta. Cine vrea să trăiască în lumea inteligibilă e liber să o facă. Însă noi avem de predat o teorie a imaginii unor elevi concreţi şi cu materiale concrete. Teoria imaginii este însă o ştiinţă pozitivistă, nu o teorie platoniciană aşa că îi va acorda punctului o anumită dimensiune.
Sechelele abuzului de matematică în teoria imaginii se regăsesc în relaţia dintre punct, linie şi suprafaţă descrisă de Victor Pavel în manualul de clasele a V-VIII, editat de Editura Didactică şi Pedagogică în 1997. El spune acolo:
„De la punctul plastic, prin vehiculaţia (mişcarea) lui, se formează două elemente: linia şi suprafaţa”
Nu. Aşa ceva este o elucubraţie abstractă a matematicii. Nicio linie nu se face din puncte. Nici măcar linia punctată nu se face prin succesiuni de puncte, ci prin ştergerea apoi a unor mici segmente alternativ dintr-o linie normală.
În acelaşi fel punctele din tipografie cu care se sugerează volumul sunt nişte simple instrumente specifice acestei tehnologii. În acelaşi fel pixelii monitorului redau volumele în mediul digital. Dar asta nu înseamnă că suprafeţele ar fi nişte puncte lipite aşa cum sugerează matematica. Putem împărţi suprafaţa sau spaţiul în unităţi mai mici sau în atomi sau în orice. Însă nu înseamnă că şi procesul de reprezentare a ei trebuie să se facă la fel.
0 comentarii:
Post a Comment