CONTRIBUŢII LA DEZVOLTAREA IMAGOLOGIEI
Acest text continuă de aici
Acest text face parte dintr-o lucrare teoretică mai amplă
1.2.3. Arta figurativă şi cea abstractă
Această ultimă secţiune din acest prim capitol face trecerea de la obiectivitatea materialelor şi tehnicilor din artele plastice la subiectivitatea percepţiei umane a efectelor produse de ele în imagine. Evoluţia tehnicilor de lucru până la modelul contemporan de construcţie a imaginii în spaţiul occidental s-au pliat în mod tradiţional pe obiectivele artei figurative. În spaţiul Orientului Mijlociu obiectivele lor au fost specifice artei decorativ-abstracte. Pentru a înţelege această pliere e nevoie să facem o distincţie între ceea ce este arta figurativă şi ce este cea abstractă.
Orice fel de teorie generală a artei trebuie să plece de la baza ei infantilă şi primitivă. Nevoia copilului sau primitivului de a crea sau permanentiza o lume în care el se simte bine este de fapt interesul întregii arte. În materie de imagine, această lume poate fi figurativă sau abstractă. Prima imită direct realitatea (concretă, simulată sau posibilă). Cea de-a doua încearcă să creeze o realitate nouă. Limba engleză foloseşte termenul „representational” pentru cuvântul „figurativ”, ceea ce este definitoriu pentru ce înseamnă figurativul într-o limbă foarte precisă.
Multe s-au spus despre imitarea naturii şi cum arta n-ar trebui să facă niciodată asta, ci să fie un preambul pentru formele pure ale lui Platon. E ceva adevăr în asta. Clasicismul cu mitologia sa s-a repetat de mai multe ori în istoria artei, în timp ce realismul pare să fi fost posibil doar odată. Şi asta pentru că lumea se săturase de clasicism şi de ereziile sale romantice sau baroce. Dar oare doar odată a existat realism în sensul strict al termenului? Nu cumva celelalte curente erau o intenţie de a face „realitatea (pământeană a) artei” precum în cer? Ce se mai poate spune despre revenirea odată la 10-20 de ani a hiperrealismului în arta contemporană (o variantă contemporană a realismului), mai frecvent decât oricare alt curent?
În definitiv nici realismul nu s-a apucat să facă o cartografiere a realităţii, ci a luat din ea ce părea mai real sau mai reprezentativ pentru realitate. Şi el a căutat şi folosit excepţionalul (frumos sau de expresiv) din realitate, aşa cum a făcut fiecare curent. Faptul că artiştii din Grecia antică se inspirau de la mai multe persoane pentru face un personaj a devenit notoriu. Ulterior, când comandau un tablou de familie, clienţii de vază pozau doar pentru câteva ore, pentru a da o alură de document, de asemănare, figurilor pe care pictorul le schiţase înainte din memorie sau din lucrul după alte modele. Desenele naive ale copiilor doresc să refacă realitatea. De aceea ei sunt fascinaţi atunci când văd desene exacte. Formele abstracte ale lui Platon care subzistă în lumea sensibilă aveau pentru el suprema realitate, în timp ce este empiric este doar o realitate temporară. În acelaşi fel unii artişti, izolaţi în căutările lor abstracte, au impresia că descoperă miezul realităţii.
Fiecare a văzut realitatea conform cu mentalitatea lui. Fiecare a găsit în realitate o anumită doză de excepţional. Istoria a fost modificată involuntar în urma simplei percepţii diferite a realităţii. De exemplu, Isus n-a fost niciodată un nordic alb înalt şi şaten precum în reprezentările renascentiştilor, ci un oriental brunet precum palestinienii de azi. Europa în general, şi Italia în special (în care a apărut Renaşterea), se lupta cu turcii, de religie musulmană. Aşa se facă că Isus a fost reprezentat mai curând de un prinţ florentin cu alură anglosaxonă decât un turc, mult mai aproape de fizionomia lui. Iată că centrul axiologic absolut al lumii din punct de vedere creştin, aşa cum a fost el în mod real, a fost ignorat aproape total de întreaga artă clasică. Acest exemplu este unul dintre marile mistificări ale istoriei.
Da, ştim că sunt mulţi imitatori sterili de realitate pe care lumea artei nu-i poate numi artişti. Din punctul acesta de vedere arta nu poate fi o simplă imitare a realităţii precum o copie etern imperfectă. Dimpotrivă, pentru mulţi arta este însăşi esenţa lumii, precum ideile pure ale lui Platon. Într-adevăr dezbaterea pe această temă e largă şi fără sfârşit încă din Renaştere. N-am pretenţia să o tranşez eu. Cele câteva paragrafe pe care tocmai le-am expus constituie o introducere pentru cei ce doresc să intre şi în această zonă. Vreau doar să extrag pozitivist din filosofia artei principiul imitării realităţii cu materiale diferite pe care arta îl adoptă. Acest principiu este foarte important pentru teoria imaginii în relaţie cu psihologia. Arta creează o realitate cu reverberaţii fantasmatice pentru spectator. Când semnele fantasmatice sunt clar recognoscibile în imagine, atunci ea este figurativă. Aşadar putem conchide că arta figurativă există atunci când imitarea sau re-crearea sau imaginarea unei realităţi este făcută cu alte materiale decât cele ale realităţii.
Nu trebuie aici să cădem în eroarea de a confunda această regulă a artei figurative cu manifestările artei contemporane precum ready made, instalaţie sau land art care efectiv folosesc materialele realităţii. Acestea sunt efectiv alte genuri de artă. Ele exced limitele deja tradiţionale între figurativ şi abstract şi se suprapun pe migrarea limitelor artei înapoi în natură, aşa cum au fost ele prefigurate de dadaism. Aşadar, figurativul şi abstractul sunt două caracteristici ale albiei tradiţionale ale artei, respectiv imaginea bidimensională şi forma tridimensională create artificial. Dihotomia figurativ-abstract este o metarealitate, adică o imortalizare a unei realităţi cu funcţie magică pentru mentalitatea clasică şi primitivă. Recrearea realităţii trecute, interzise, viitoare sau posibile de către arta tradiţională are rolul fantasmatic de a deschide barierele sociale sau tehnologice cărora omul e nevoit să se supună. Arta figurativă poate fi redusă astfel la următoarele 4 repere:
1. nostalgia faţă de trecutul individual pierdut pentru totdeauna;
2. plăcerile şi variantele de viaţă ale prezentului la care nu are toată lumea acces;
3. surprizele viitorului faţă de care nu mai avem răbdare;
4. tehnologia şi viaţa unor civilizaţii extraterestre alternative la viaţa pământeană.
Recrearea acestor obiecte ale dorinţei psihicului omenesc se face cu alte materiale decât cele care există în realitate. Şi aici psihologia are cel mai important rol petru a explica ştiinţific, pozitivist, acest fenomen mental. Dacă materialele ar fi identice cu cele ale realităţii atunci arta ar deveni însăşi realitatea şi s-ar consuma asemenea ei. Dar, pentru imortalizarea şi comunicarea ei şi altora în timp şi spaţiu se folosesc materiale mai rezistente (sau mai protejate) decât cele ale realităţii propriuzise. Pictura foloseşte forma plană realizată cu ajutorul vopselelor. Sculptura foloseşte forma tridimensională realizată cu ajutorul metalelor, pietrei, plasticului, sticlei sau a altora ce pot fi modelate. Şi analogia poate cuprinde restul artelor: literatura foloseşte cuvintele şi reprezentările pe care acestea le stimulează. La fel face şi muzica, însă în loc de cuvinte ea foloseşte tonurile sonore. Vibraţia corpului omenesc la sunetele muzicii determină dansul. Toate acestea combinate creează teatrul şi filmul, artele supreme cu cel mai mare impact la public în zilele noastre. Jocul actorilor imită cel mai aproape o anume realitate independentă de spaţiul scenei. Aceste 2 arte reuşesc să creeze cel mai credibil iluzia transpunerii în altă lume decât cea în care trăim în viaţa de zi cu zi.
La fel ca şi în cazul religiei, combustibilul creaţiei artistice este pe de o parte păstrarea prin consemnare a momentelor de fericire trăite de cineva dar şi suferinţa, frustrarea de a nu putea face parte dintr-o lume dorită, aspiraţia către ea. În ultimul capitol al acestei lucrări voi detalia cele spuse aici. Abandonul oniric al sinelui în interiorul realităţii spaţiului plastic este sensul artei în general. Confuzia între planul real şi cel simulat este o realitate psihică specifică a artei încă de la origini. În perioada primitivă acest rol era dat de reprezentările zeităţilor. În arta clasică s-au introdus şi membri ai claselor superioare sau lideri militari. În zilele noastre fenomenul s-a extins şi către poveştile de viaţă ale oamenilor simpli. Transpunerea într-o altă lume se vede clar în cazul filmului, probabil cea mai populară artă din zilele noastre. Spectatorii unui film cad într-un soi de reverie trează, crezând timp de cel puţin o oră că chiar se află în interiorul scenei pe care o privesc pe ecran. Remarcile unora dintre ei pe această temă în interiorul sălilor de cinema sunt savuroase.
Relaţia artei figurative cu realitatea este încă văzută prin ochiul magic inclusiv de către teoreticieni respectabili care cunosc istoria fenomenologiei din filosofie. De exemplu, Victor Dima în manualul de clasa a VI-a editat de Editura Teora,1998 - pagina 25 spune că
„Stilizarea reprezintă transformarea structurilor din natură în structuri plastice prin geometrizare şi abstractizare (…)”
Această definiţie are o problemă de concepere despre care voi discuta în detaliu la subcapitolul dedicat compoziţiei din următorul capitol. Deocamdată remarc doar confuzia tipică mentalităţii clasice şi primitive între planul real şi cel al semnului care îl imită, despre care am menţionat mai sus. De fapt nu structurile naturale în sine se transformă, ci semnul care pleacă de la imitarea fidelă a realităţii la una simplificată, eliberată de detalii inutile. Iată că şi teoreticieni respectabili pot cădea în confuzia planurilor real şi simulat. Noi artiştii încă trăim şi ne hrănim din această confuzie prin care evadăm din banalitatea realităţii concrete. Iată că acest „defect profesional” l-a urmărit pe autor chiar şi atunci când a trebuit să folosească claritate şi precizia teoretică, respectiv în rândurile unui manual şcolar!
Arta clasică, cu echilibrul ei unic, este începutul şi sfârşitul artei. Ea este începutul artei pentru că de la ea plecăm şi este sfârşitul ei pentru că acolo ajungem mereu. Starea postludică a acestui echilibru clasic poate deveni plictisitor atât în viaţa individuală cât şi în evoluţia culturii. Cel ce trăieşte cu adevărat tihna clasică nu mai are nevoie de artă. Psihicul e făcut să se plictisească de ea şi de aceea vrea mereu mai mult. Psihicul urmează principiul metabiologic al dezvoltării prin care specia trebuie să se extindă la maxim în condiţiile oferite de mediu. Din această cauză perfecţiunea ne plictiseşte iar fericirea dată de atingerea unui ideal se topeşte odată cu consumarea idealului.
Simplitatea cuvântului „next” din limba engleză conţine această dramă uriaşă a destinului omenesc de a se plictisi de bine, a-l părosi pentru „mai bine” şi a căuta apoi etern re-întoarcerea la origini. Mărul din copacul interzis pare mai apetisant decât toate fructele din Eden. Părăsirea grădinii Edenului, atracţia imposibilului, este rezultatul firesc al acestui plictis psihopatologic. Specia a sădit această predispoziţie spre mai mult cu interesul de a se dezvolta maxim şi chiar de a duce viaţa pământească mai departe în Univers. Interesul speciei însă creează mari discrepanţe emoţionale individului. Rezultatul este că în scurt timp tihna aceasta plictisitoare ajunge să creeze nostalgii, faţă de pierderea reperelor într-o lume confuză. Drama acestei căutări este îndulcită cu artă.
Evoluţia istoriei artei reflectă la nivel particular această situaţie generală. Grecii antici s-au plictisit de perfecţiunea dorică, aducând elemente florale iniţial ionice iar apoi baroc-corintice, devenind artă elenistă. Urmaşii lor, bizantinii, au văzut în arta elenistă o artă depravată, ultrasenzualistă şi au ales să reinventeze arta de la 0 , precum a încercat Descartes să facă cu filosofia. De la dexteritatea desenului din formele eleniste şi romane, bizantinii au creat o artă naivă, întorcându-se la primitivism. Peste un mileniu şi jumătate civilizaţia occidentală a redescoperit echilibrul clasic şi desenul corect făcut. După accea iar a urmat elenismul mileniului 2, barocul propriu-zis. Pentru ca în secolul al IX-lea să urmeze o altă perioadă clasică, neoclasicismul lui Jacques Luis David şi Dominique Ingres . Impresionismul a fost un alt pas către arta naivă a simplităţi eliberate de detaliile clasice şi ulterior baroce. Acordurile cromatice ale impresionismului au aceeaşi candoare precum cele ale picturii bizantine. După impresionism au apărut o întreagă gamă de curente agitate şi chiar disperate după postludiul clasic. Hiperrealismul apare periodic la câteva decenii în arta contemporană. El este o tentativă de reaşezare clasică, un clasicism de jucărie care se rupe după o anumită perioadă de distorsionări ale formelor în imagine.
Arta abstractă e şi ea parte din această eternă căutare a spiritului omenesc. De fapt toate obiectele naturale , colorate sau nu, reprezintă „un fel” de artă abstractă făcută de natură. Am pus între ghilimele formula „un fel”, pentru că natura devine artă doar dacă trece prin filtrul uman. Am amintit mai sus despre noile genuri ready made, instalaţie sau land art, care încă aşteaptă validarea ca artă din partea unui segment important al speciei umane. Iată că simpla semnătură umană nu-i un filtru destul de puternic pentru a transforma natura în artă. Natura poate crea şi imagine figurativă în camuflarea pe care unele specii de animale o fac, exteriorul lor simulând mediul. Caracatiţa e cel mai bun exemplu. Ea reuşeşte să îşi adapteze culoarea la modelele şi textura mediului înconjurător. Chiar pielea se striază în aşa fel încât reuşeşte să redea detalii ale volumului mediului, încât nu este observată nici de pradă şi nici de prădător deopotrivă.
Din această cauză împlinirea concretă, factuală a dorinţelor înseamnă de fapt sfârşitul artei. Nu mai e nevoie de artă care împlineşte dorinţele la nivel fantasmatic dacă ele se împlinesc la nivel real. Realitatea însăşi nu poate deveni niciodată artă fără omul care tânjeşte după ea. Iar odată ce omul a trăit-o, ea devine plictisitoare, neinteresantă. Copilul care a învăţat să meargă vrea să experimenteze banalitatea mediului exterior mai curând decât să stea acolo unde e nucleul absolut al fericirii, lângă mamă. Instalaţia din artele vizuale a încercat să contracareze acest adevăr general, surprinzând tocmai prin fixaţia pe banalitatea obiectelor. Dar această fentă spirituală nu are sens fără o întreagă tradiţie culturală care căuta cu disperare comercială altceva, noul. Tupeul dadaismului, urmat de genurile de mai sus, de a prezenta banalitatea drept excepţional a fost el însuşi ceva excepţional în contextul unei întregi tradiţii culturale ce se pierde în negurile istoriei. O eventuală panoramă artistică în care instalaţia ar fi singura manifestare, ar deriva automat în clasicismul antic sau renascentist şi lumea ar lua-o de la capăt.
Aşa că oricât de apetisantă ar fi realitatea, ea nu devine artă decât în relaţie cu omul care o percepe şi o doreşte conform cu interesele lui psihice. După cum copilul uneori e mai atras de ambalaj decât de jucărie, la fel şi adultul consumator de artă e uneori mai atras de povestea unui cerşetor, scrisă într-un roman sau pictată într-un tablou, decât de drama reală şi concretă a sa din câţiva zeci de metri mai departe, în stradă. Nu e nici un snobism aici. Acesta e destinul sufletului omenesc.
Ei bine, în această secţiune eu am explicat în termeni psihologici şi uneori filosofici de ce există în om această nevoie de imitare a unei astfel de realităţi. După cum deja am menţionat, voi aduce detalii în plus despre această temă în ultimul capitol al acestei lucrări. Pentru un manual de clasa a V-a nu e nevoie de o expunere atât de amănunţită pentru a face o diferenţă clară, uşor de înţeles pentru elevi, între arta figurativă şi cea abstractă. E suficient doar de a spune că arta figurativă imită realitatea cu materiale secundare, înlocuitoare, iar cealaltă nu. Între planul real şi cel mediat al artei, ce imită această realitate concretă sau posibilă, trebuie făcută clar diferenţa la nivel bazic. Abia apoi se poate înţelege acest flux contemporan al artei, constituit din ready made, instalaţie şi land art, care se extinde înapoi către realitate. Dar această temă se pretează pentru vârste mai mari.
0 comentarii:
Post a Comment