CONTRIBUŢII LA DEZVOLTAREA IMAGOLOGIEI
Acest text continuă de aici
Acest text face parte dintr-o lucrare teoretică mai amplă
2.4. Structuri complexe ale imaginii
2.4.1. Forma şi textura
Termenul „formă” are numeroase sensuri. Ediţia din 2009 a DEX defineşte forma, printre altele, ca:
„Piesă prevăzută cu o cavitate de o anumită configuraţie în care se toarnă un material şi care reprezintă negativul obiectului obţinut prin turnare.”
Aşadar, dincolo de ornamentaţiile filosofice ale acestei noţiuni, imagologia se poate concentra pe acest sens concret al formei ca piele, îmbrăcăminte, înveliş, ambalaj al conţinutului. Un alt exemplu bun pentru înţelegerea ei este cel al membranei unei celule. Aceeaşi ediţie din 2009 a DEX pe care am linkat-o aici are şi următoarea variantă.
„Înfăţişare, aspect (exterior), contur, siluetă.”
Noi percepem forma ca pe o convenţie. Putem face o analogie asupra viziunii lui Kant a spaţiului şi timpului ca „intuiţii apriori” ale minţii omeneşti cu care generalizează lumea exterioară. În acelaşi fel separăm şi noi ca oameni forma de obiectele exterioare iar procesul de imitare al sculpturii ne încurajează să credem că aşa ceva s-ar putea realiza concret. În sculptură forma este o noţiune de bază. Iar modelul turnării în bronz sau în ipsos al unei lucrări modelate mai întâi în lut şi apoi preluate ca negativ (sau „configuraţie” în industrie) în ipsos, este un exemplu de folosire directă a formei.
În realitate nu există aşa ceva. Pericolul idealismului în ştiinţă constă în imposibilitatea sa de a fi susţinut cu dovezi clare. Obiectul nu poate fi separat de formă din punctul de vedere al unei viziuni pozitiviste, ştiinţifice despre lume. Mai exact, forma este o astfel de abstractizare a obiectului particular cu care luăm contact şi pe care îl percepem atât cât ne interesează în relaţia cu el. Pentru Platon nu doar forma, ci însuşi modelul lumii subzistă într-o realitate paralelă, intuibilă. Da, putem specula pe tema asta o săptămână. Dar, ca teoreticieni ai imaginii, noi trebuie să dăm o definiţie şi o explicaţie de câteva minute formei, pentru că atenţia lor e deschisă doar cam 15 minute. Paralela cu lumea concretă e mai productivă decât invitaţia la participarea metempsihotică la idealismul platonician.
Dacă ne lovim de colţul patului în cameră atunci simţim pe pielea noastră forma contondentă a acestuia şi îi dăm realitate în acord cu durerea resimţită foarte real. Dar de fapt în realitate există doar un obiect contondent numit pat pe care noi îl reducem la formă pentru că ne interesează exact acest aspect. Spre deosebire de textură, care imită la nivel bidimensional mediul, forma este o imitaţie a acestuia şi la nivel tridimensional. Există însă câteva animale sau plante care iau forma altor elemente din mediul lor în care trăiesc. Cucuveaua poate lua forma unui ciot. Caracatiţa poate lua forma unui coral. Acestea sunt cam singurele situaţii în care forma se prezintă în natură separată de obiectele propriuzise.
În vorbirea curentă putem folosi cuvântul „formă” pentru simplificarea limbajului. De exemplu putem vedea pe cer cum norii îşi schimbă forma. Dar acesta este modul nostru simplificat de a descrie întâlnirea şi amestecul unui front atmosferic uscat cu unul noros. Într-adevăr, la nivelul limbii de stradă forma şi conturul este acelaşi lucru. Însă analizate în detaliu reţinem faptul că graniţa, conturul se referă la exteriorul unei pete (plane) în timp ce forma se referă la pielea imaginară a unui obiect tridimensional. Da, el poate fi simulat bidimensional dar în acest caz forma nu se referă doar la contur, ci la întregul ei. Un element din mijlocul petei în cauză este parte din forma ei dar nu face parte din contur. Părerea mea este că la nivelul profesionist al imagologiei cele două noţiuni trebuie net diferenţiate. .
Indiferent de ce ar fi, noţiunea de „formă” cu acest înţeles de contur sau înveliş imaginar e foarte utilă pentru pedagogia artei, la nivel de lucru la atelier. Forma din sculptură este un instrument conceptual de neînlocuit. Asta e cea mai bună lecţie pe care copiii o pot învăţa de la noi şi nu speculaţiile noastre filosofice şi cuantice mai mult sau mai puţin stângace pe această temă. De aici trebuie plecat cu noţiunea de „formă” şi lăsăm critica de artă sau filosofia artei să speculeze pe tema semnificaţiilor termenului. Chiar nu avem nevoie de alt înţeles decât cel pe care îl oferă o piesă de sculptură în ronde-bosse.
Da, dincolo de forma din sculptură, putem vedea forme şi în pictură, respectiv în silueta sau conturul petelor. Şi în cazul acesta ea poate fi foarte importantă dacă o folosim acest termen cu sens similar în planul bidimensional precum îl folosim în cel tridimensional. Imagologia însă trebuie să folosească acest sens de „negativ” al conţinutului, adică urma lăsată de obiect sau pată în mediul său, chiar dacă ea poate părea mai mult imaginară, ca în cazul urmei lăsate în aer sau în spaţiul proxim.
Includerea noţiunii de „formă” într-un manual de clasa a I-a II-a. a III-a sau chiar a V-a poate că nu e cel mai inspirat lucru. Dar, pe termen lung noţiunea de formă trebuie însuşită la un moment dat. Dar nu trebuie să rupem legătura cu această noţiune din sculptură, chiar dacă ea se poate aplica şi în artele bidimensionale!
În „Ghid metodic de educaţie plastică (pentru clasele I-IV)”, Editura Petrion 1997, autorii afirmă că
„În general forma este aspectul exterior al unei figuri, determinată de limitele fizice ale acesteia”
Faptul că autorii precizează „aspectul exterior” în definiţie ajută la asocierea formei cu învelişul deşi formula în cauză este net pleonastică. Însă „limitele fizice” este deja o formulă cu alură… metafizică. Întreaga formulare „determinată de limitele fizice ale acesteia” este o triplă tautologie. Copiii de I-IV pot memora această definiţie însă abia când vor ajunge adulţi îi vor descoperi tainele.
În manualul de clasa a V-a editat de Editura Teora în 2009, autorul său, Victor Dima vorbeşte la pagina 49 despre forma plană şi forma spaţială. Această clasificare se regăseşte în mai multe manuale, cum ar fi de exemplu la pagina 25 din manualul de Educaţie plastică pentru clasa a V-a, Editura Ars Libri 2017, autoare Elena Stoica, Ionela Cârstea şi Adina Grigore. În privinţa formei spaţiale, fiecare intuim faptul că conţinutul obiectului este net diferit de învelişul său formal. Dar atunci când el spune despre forma plană că este „imaginea conţinută într-o suprafaţă plană (…)”, cu o astfel de exprimare deja ne-a băgat în ceaţă. Dacă s-ar spune că forma (tridimensională) e simulată de imaginea bidimensională, atunci lucrurile par mai simplu de înţeles. Desigur, rămâne apoi de explicat în mod clar diferenţa faţă de forma spaţială existentă ca obiect tridimensional. Da, noi ca adulţi înţelegem asta; avem noroc că facem corelări cu „forma spaţială”. Însă în această accepţie forma plană este efectiv însuşi conţinutul nu exteriorul, nu conturul. Şi atunci întrăm în aburii speculaţiilor filosofice iar copiii (de 10 ani) se gândesc deja la pauză…
În acelaşi manual de clasa a V-a editat de Editura Teora în 2009 Victor Dima vorbeşte de forme naturale în care orice obiect are o formă. În această afirmaţie natura şi forma sunt am acelaşi lucru. Însă formele în natură aşa cum le-a descris el nu pot fi deosebite de obiectele însele. De fapt diferenţierea în cauză o face omul care o observă la nivel abstract, după ce încearcă să imite într-un registru artistic natura. Ideaţia magică, ce dedublează obiectul real în cel artistic, şi care personifică totemic imitaţia, ne face să credem că forma ar coexista cumva în obiecte. Existenţa formei în afara obiectului în care aceasta există în mod constant ar împrumuta ceva din originalul pe care îl imită. Incantaţiile şi descântecele primitive au la bază exact această credinţă magică. Însă forma nu se poate separa de obiect. Ea poate fi extrasă ca din obiect, prin urma pe care acesta o lasă într-un mediu mai moale, fără ca obiectul să sufere vreo pierdere în acest sens. Da, există teoreticieni cu viziuni substanţialist-universaliste în filosofie (vezi tema „certei universalelor!). Dar teoria imaginii este o ştiinţă pozitivistă şi trebuie să accepte o viziune nominalistă. Cine vrea să facă filosofia universalistă a artei s-o facă la Universitate , nu cu copiii la şcoală! Altfel, vorbim pentru pereţi. O să revin la acest subiect în detaliu în penultimul capitol, cel dedicat metodicii.
Pot să accept că există o formă spontană sau o formă elaborată, aşa cum există acestea definite în manualele de Educaţie plastică, dar doar cu titlu metaforic; o pată spontană sau elaborată creează privitorului sentimentul de spaţialitate perspectivală dat de elaborarea unor forme ce par tridimensionale dar nu că se creează o formă plan; aşa ceva este un oximoron la fel ca şi „pata spaţială”. Dar, da, ea poate fi simulată în plan bidimensional prin mijloacele specifice artelor plane.
0 comentarii:
Post a Comment