CONTRIBUŢII LA DEZVOLTAREA IMAGOLOGIEI
Acest text continuă de aici
Acest text face parte dintr-o lucrare teoretică mai amplă
2.2.3. Tonuri şi nuanţe
Limbajul de specialitate autohton foloseşte cuvântul „nuanţă” cu sens de amestec între 2 culori. În manualul de clasa a V-a editat de Editura Teora în 2009 (pagina 20 şi 21) Victor Dima precizează că nuanţele se obţin în urma amestecurilor exclusiv cromatice şi implică modularea cromatică. Majoritatea specialiştilor acceptă această accepţie a nuanţei. Pentru limbajul comun nuanţa se referă la orice amestec. Un pic mai jos o să arăt că inclusiv lingviştii se apropie de această viziune. Nici unii şi nici alţii nu cunosc o realitate capitală a amestecurilor cromatice pe care pictorii o simt în fiecare secundă; amestecul de alb şi negru într-o culoare o estompează, îi afectează puterea. În general amatorii tind să amestece negru pentru umbre şi alb pentru lumini. Aşa ceva este foarte supărător vizual pentru cineva care a studiat pictura. Legenda spune că atunci când El Greco a văzut Capela Sixtină pictată de Michelangelo i-a recunoscut acestuia măreţia artistică dar nu şi faptul că ar fi pictor.
E greu de explicat unui amator în câteva minute diferenţa dintre umbrele făcute cu negru şi cele făcute cu violet sau albastru. Personal mi-aduc aminte că o numită persoană căreia i-am spus despre reacţia lui El Greco a luat-o ca pe ofensă nejustificată a spaniolului la adresa „mai marelui” Michelangelo. Da, o fi Michelangelo mai cunoscut, dar ca pictor are doar câteva lucrări în timp ce El Greco are peste 150… Însă un astfel de argument nu poate merge nici el prea departe. Sunt artişti care lucrează de ani de zile câte o lucrare pe zi. Asta nu înseamnă că ar fi mai buni decât alţii care lucrează una la o lună. Leonardo a lucrat cam 4 ani la Gioconda. Însă artiştii, în special pictorii, au vrut să facă diferenţa între desenele sculpturale sau cele tehnice colorate şi pictura propriuzisă. În această secţiune am făcut în detaliu diferenţa dintre desen şi pictură. Pictura nu este atât de exactă precum un desen tehnic. Pictorii folosesc uneori intenţionat unele exagerări subtile în scopul atingerii expresiei. Exagerările prea brutale vulgarizează pictura, o transformă în caricatură; aceasta e mai aproape de desen deşi poate fi şi colorată. Caricatura nu trebuie să urmărească subtilităţi cromatice ci semne cât mai radicale spre a fi observate de toată lumea. La fel se întâmplă şi cu imaginea jurnalistică, de document, care nu exagerează nimic, totul fiind foarte precis. Dimpotrivă, pictura foloseşte acorduri cromatice mai curând decât umbre şi lumini brute specifice exactităţii jurnalistice a imaginii.
Ei bine, această diferenţiere tradiţională între pictură şi restul de imagini bidimensionale despre care am analizat în secţiunea linkată mai sus se regăseşte în distincţia nuanţă-ton pe are o fac profesioniştii. Numai că uneori şi ei exagerează cu această distincţie, ceea ce duce la câteva anomalii semantice. În ceea ce priveşte tonul, există două accepţiuni oarecum diferite între specialişti. În aceeaşi lucrare citată mai sus Victor Dima spune că tonul este amestecul unei culori cu o nonculoare, ceea ce implică modelarea cromatică. La fel ca şi în cazul modulării, în general specialiştii autohtoni (şi nu numai) acceptă această distincţie. Limba naturală foloseşte cuvântul „nuanţă” pentru orice fel de amestec, fie el de modulare fie de modelare. Cuvântul „ton” este extrem de rar folosit cu referire la culori. Iar atunci când e folosit, are tot sens de nuanţă.
Vedem mai jos că nici lingviştii nu s-au lăsat convinşi de această distincţie făcută de pictori, uneori poate din prea mult aplomb. S-ar putea ca diferenţa dintre modelare şi modulare cromatică să fie prea dură din punct de vedere axiologic dar şi de identitate culturală. Pictura contemporană a apropriat ironic şi auto-ironic kitsch-ul, inclusiv acest mod amatorist de a picta cu o culoare plus alb şi negru. Aşa se face că în ceea ce priveşte respectiva distincţie nici specialiştii artei nu o iau în serios până la capăt. De exemplu în manualul de clasa a VI-a, editat de Editura Teora în 1998, la pagina 14 acelaşi Victor Dima foloseşte expresia „Dominanta cromatică”, care constă într-o culoare ce „dă tonalitatea de ansamblu şi de care depind celelalte culori…”. Iată că inclusiv el foloseşte cuvântul „ton” conform cu limba naturală, care nu se referă exclusiv la luminozitate ci şi la modulaţie cromatică, acceptând tonul şi nuanţa ca fiind identice. Aşadar se poate spune că nici el nu crede sigur în această restrângere a termenului „ton” aşa cum a fost dată în manualul de clasa a V-a.
Şi situaţia aceasta nu e singulară. La pagina 19 din Manual de „Educaţie plastică” de clasa a IX-a, editura „Economică Preuniversitaria” 2004 , Doina Marian spune că tonul este gradaţia valorică naturală a culorilor, respectiv că galbenul este un ton deschis în timp ce violetul este unul închis. Amestecul de gri extrem (alb şi negru) determină valoarea, susţine autoarea. Cu toate astea, un pic mai jos la aceeaşi pagină Doina Marian spune că „fiecare culoare are corespondentul său tonal pe o scară care pleacă de la negru şi ajunge la alb”. Însă dacă tonul se referă la luminozitatea culorilor atunci formula folosită ar fi trebuit să fie „corespondentul său valoric” nu tonal. Dacă cuvântul „ton” se referă exclusiv la culori atunci expresia corectă ar fi trebuit să fie „fiecare culoare are corespondentul tonului său pe o scară care pleacă de la negru şi ajunge la alb”. Desigur, dacă tonul denotă luminozitatea naturală individuală a culorilor iar valoarea denotă spectrul griurilor colorate, atunci ar fi trebuit găsit un alt termen pentru gradaţiile acestei scări acromatice. Noi îl putem deduce dar el nu este afirmat literal, ceea ce arată că în mintea autoarei nu prea este clar dacă tonul se referă doar la luminozitatea naturală a culorilor sau şi la variaţia de griuri acromatice.
Pe întreg cuprinsul cărţii sale „The Art of Color” [Johannes Itten - The Art of Color_ The Subjective Experience and Objective Rationale of Color (1974, Wiley) -] Johannes Itten vorbeşte despre tonuri de verde deschis şi verde albăstrui. După cum am mai amintit, e posibil să fie vorba despre o traducere imprecisă a variantei originale „Kunst der Farbe - Subjektives Erleben und objektives Erkennen als Wege zur Kunst”. (Revin cu rugămintea pentru vreun cititor care cunoaşte limba germană de a-mi semnala acest fapt printr-un comentariu). Verdele deschis este un ton în accepţiunea clasică însă verdele albăstrui nu este un ton ci o nuanţă în aceeaşi accepţiune. La pagina 60 putem citi despre tonuri galben-portocalii. La pagina 74 din aceeaşi lucrare putem citi despre tonuri albăstrui-violete. La pagina 110 Itten vorbeşte despre tonuri ca rezultatul amestecării culorilor cu alb şi negru (pete pătrate de roşu şi verde)
În majoritatea dicţionarelor de limbă română cuvântul „ton” nu este dat în accepţiunea cromatologică. El se referă principial la accepţiunea din muzică, cu numeroasele sale derivate în acţiunile umane, precum şi la peştele oceanic cu acest nume.
Printre numeroasele lui sensuri, cel referitor la culori este redat în „Micul Dicţionar Academic” ca:
„ton 17 Nuanţă a unei culori Si: tonalitate (7). 18 (Pct) Grad de luminozitate a unei culori.”
Şi asta nu pentru că acest cuvânt s-ar folosi în limbajul colocvial ci pentru că anumiţi specialişti l-au folosit în manuale şcolare sau alte texte de specialitate cu acest sens. Şi, asemenea limbii române colocviale, termenul „ton” se referă şi la nuanţe şi în limba engleză. De exemplu în dicţionarul Cambridge
„tone noun (COLOUR) : a form or degree of a colour:”
În dicţionarul Oxford
„a shade of a colour”
În manualul „Desen artistic si educaţie plastică” de clasa a VI-a, editura „ALL Educational” autorii Nicolae Filoteanu şi Doina Marian la pagina 14 dau următoarea definiţie termenului „ton”:
„Degradarea culorii – procedeu de modificare a unui ton de culoare prin amestec cu alb” .
Observăm că formula aceasta „ton de culoare” se suprapune peste termenul „nuanţă”. Mai jos se afirmă fără echivoc:
„Ton- Grad de strălucire al unei tente; calitatea coloristică a unei culori.”
Observăm nu doar că termenul „ton” este folosit cu sens de „nuanţă” precum în limba naturală, dar se suprapune şi peste noţiunea de „saturaţie”. Problema vine tocmai de la această încercare a unor specialişti de a face o diferenţă prea radicală între modulare şi modelare cromatică, continuând mai vechea problemă culori-nonculori despe care am discutat în secţiunea anterioară. Această nevoie de diferenţiere prea radicală între sculptură şi pictură a dus la forţarea nejustificată spre restrângere a sensurilor cuvintelor „ton” şi „nuanţă”. Am văzut mai sus ce spun dicţionarele despre primul. Haideţi să vedem ce spun despre cel de-al doilea!
„Micul Dicţionar Academic” defineşte nuanţa ca :
"nuanţă sf [At: I. GOLESCU, C. / P: nu-an~ / V: (înv) ~ansă, niuansuri snp / Pl: ~ţe / E: fr nuance] 1 Fiecare dintre varietăţile unei culori, determinată de variaţia cantităţilor în care se combină culorile componente Si: ton, tonalitate, (rar) tentă. 2 (Pgn) Culoare. 3 (Fig) Fiecare dintre aspectele puţin deosebite între ele pe care le poate lua sau cu care poate fi înzestrat un lucru, o fiinţă, un fenomen, facându-l expresiv. 4 (Fig) Deosebire uşoară între elemente de acelaşi fel. 5 (Spc; fig) Aspect uşor deosebit al sensului de bază al unui cuvânt. 6 (Spc; fig) Aspect particular al unei opţiuni politice. 7 (Fig) Variantă. 8 (Fig) Varietate. 9 (Fig) Ceea ce se adaugă esenţialului, modificându-l uşor. 10 (Fig) Notă particulară, imperceptibil marcată Si: accent. 11 (Spc) Variaţie de intensitate a sunetului."
În dicţionarul Oxford cuvântul „nuance” este definit ca :
"nuance noun: a very slight difference in meaning, sound, colour or somebody’s feelings that is not usually very obvious"
majoritatea dicţionarelor de limba engleză îl definesc aproximativ la fel
Aşadar avem o problemă cu corelarea în limbile majore ale planetei a cuvintelor „ton” şi „nuanţă” după acest model de mai sus, dar şi cu cel al corelării cu limba naturală, colocvială. Şi atunci mă întreb care este utilitatea unei astfel de separări ton-nuanţă din moment ce avem deja 2 perechi de termeni care pot explica amestecurile unei culori cu un gri (nonculoare) sau o culoare. Acestea sunt culoare nonprimară (secundară, terţiară etc.) – gri colorat sau modulare-modelare. La acestea se adaugă un al 3-lea termen, respectiv „degrade”. Nu văd ce nu s-ar putea exprima prin aceste 3 cuvinte, între care două au perechi corelative, încât să nu fie nevoie de a da un sens diferit faţă de limba naturală sau de celelalte limbi pentru cuvântul „ton” în a exprima ceea ce se poate foarte bine exprima de celelalte 3.
În ştiinţă există unele cazuri în care terminologia de specialitate a trebuit să se schimbe pentru a nu produce confuzii în raport cu limbajul colocvial. După cum am amintit, psihopatologia a renunţat ea însăşi la termenul „isterie” şi l-a înlocuit cu cel de „histrionie” după ce limba naturală l-a preluat greşit , cu înţeles de criză de furie. De aceea cred că cromatologia şi orice ştiinţă ar trebui să folosească cuvintele cu sensurile cât mai apropiate de cele înţelese de majoritate. Altfel există un risc de creare a propriei limbi paralele cu cea naturală, cum s-a întâmplat cu limba latină folosită în Evul Mediu. Rezultatul a fost că până la urmă limba latină a dispărut cu totul.
Personal n-aş avea o problemă cu o astfel de inovaţie terminologică dacă ar face o diferenţiere netă de lucruri sau ar urma o experienţă ştiinţifică inovatoare. Însă, a forţa limba doar pentru un capriciu teoretic, fără un fundament solid, nu mi se pare în regulă. Da, acordurile cromatice sunt foarte importante pentru pictură. Da, restul de imagini nu le înmagazinează precum pictura, însă nu trebuie făcut exces de termeni pentru asta. Există destui termeni care să reflecte această specializare a unor artişti spre imortalizarea acordurilor cromatice. Prin urmare susţin renunţarea la această restrângere a cuvintelor „ton” şi „nuanţă” şi realinierea lor la sensurile date de majoritatea vorbitorilor şi de lingvişti.
0 comentarii:
Post a Comment