CONTRIBUŢII LA DEZVOLTAREA IMAGOLOGIEI
Acest text continuă de aici
Acest text face parte dintr-o lucrare teoretică mai amplă
2.4.3.3.2. Contrastul întunecat-luminos şi contrastul clarobscur
Contrastul întunecat-luminos (închis-deschis) este alăturarea de elemente luminoase lângă unele întunecate. În literatura de limba română s-a numit contrast închis-deschis, însă e mai bună titulatura „luminos-întunecat” pentru a nu se suprapune peste cea a compoziţiei închise şi deschise. Contrastul întunecat-luminos se referă atât la imagini figurative cât şi la imagini abstracte . Dar există (ceea ce cred eu că e) o formă exclusiv figurativă a acestui contrast, respectiv contrastul clarobscur. Acesta constă în alăturarea de forme figurative detaliate, realizată în tentă vibrată, lângă umbrele lor, realizate în tentă plată şi cu culori închise de obicei.
Acest contrast a apărut în Renaşterea târzie, devenind regulă pentru baroc. Imaginile clarobscur constau în scene întunecate în care pătrunde un firicel de lumină de la lună, felinar sau parţial de la soare printr-o fereastră mică. Cea mai mare parte a obiectelor din scenă rămân umbrite. Dar mica parte de iluminare ne face să recreăm cu imaginaţia în spirit gestaltist zonele obscure, întunecate. Aceste imagini au exasperat cultura occidentală, care a evadat la sfârşitul secolului al XIX-lea către exuberanţa cromatică şi luminoasă din vampirismul claobscurului. Cu toate astea, după un secol de culori saturate şi nervoase, barocul a revenit puternic la modă ca întoarcere la austeritate, în special prin fotografie. Fotografia a reuşit să redea imagini clarobscure delicate, la care agitaţia barocă nu le-a găsit. Şi astfel tema claobscurului s-a reimpus în istoria imaginii.
Spre deosebire de contrastul clarobscur, cel întunecat-luminos se referă şi la imagini abstracte cum ar fi cazul cu alăturarea de două figuri geometrice, una albă alta neagră. Pe baza acestei diferenţe. foarte mulţi teoreticieni ai imaginii l-au tratat ca două contraste separate. Inclusiv Johannes Itten a oscilat în a-l considera contrast singur cu două variante (aşa cum cred şi eu) sau două contraste distincte. La pagina 54 din cartea sa cartea sa „Arta culorii”, ( „The Art of Color: The Subjective Experience and Objective Rationale of Color” ,1974, Wiley), el vorbeşte de „contrastul cromatic luminos-întunecat”, de unde putem deduce existenţa unui „contrast acromatic luminos-întunecat”, constituit din griuri neutre sau extreme şi, prin urmare, diferit de primul. Altfel, ce rol ar mai fi avut precizarea dată de cuvântul „cromatic”? Ei bine, această a doua variantă este însuşi contrastul clarobscur, aşadar văzut ca diferit faţă de varianta cromatică, ce s-ar înscrie în cel întunecat-luminos. Dar în „Design şi Formă ( „Design and Form: The Basic Course at the Bauhaus and Later”, editată în 1975 de „John Wiley & Sons”) la pagina 12, coloana 2, Itten identifică cele două contraste ca fiind unul şi acelaşi, punând în paranteză „luminos-întunecat” atunci când vorbea despre cel clarobscur.
După cum am menţionat deja, mi se pare mai firească această decizie, şi unii teoreticieni ai imaginii au adoptat-o. În cartea sa „Culoarea în artă”, Ed. Polirom, Iaşi, 2009 , pag 106, Liviu Lăzărescu vede contrastul luminos-întunecat (închis-deschis) şi cel clarobscur ca fiind unul şi acelaşi, reunite în ceea ce el numeşte cel „contrast valoric”. La pagina 24 din manualul de Educaţie plastică pentru clasa a VI-a, editat în 2019 de „Grup Media Litera”, autoarele Oana-Mari Solomon, Cristina Rizea şi Daniela Stoicescu menţionează un „contrast de valoare în pictură”, ce are şi varianta de „contrast de valoare în desen” (pag 25). Autoarele par să nu se refere deloc la „contrastul clarobscur”, tratat la pagina 22, deşi nu există diferenţă teoretică între ele *. Şi Ion Pîrnog vede contrastul clar-obscur ca variantă a celui închis-deschis la pagina 90 din „Ghid metodic de educaţie plastică” , Editura Compania 2007. Elena Stoica, Adina Şerbănoiu şi Adina Grigore de asemenea, la pagina 24 din manualul de Educaţie plastică pentru clasa a VI-a, Editura Ars Libri 2019. La fel şi Oana-Mari Solomon, Cristina Rizea şi Daniela Stoicescu în Manual Educaţie plastică pentru clasa a VI-a 2019, Editura „Litera” (Grup Media Litera) la pagina 22.
Dar sunt alţii care au tratat cele două forme ca determinând două contraste diferite. De exemplu, în manualul „Educaţie plastică” de clasa a VII-a, editura „ALL Educational” 1998, autorii Nicolae Filoteanu şi Doina Marian (pag. 5) văd contrastul închis-deschis şi cel clarobscur ca diferite, deşi admit faptul că orice fel de lumină aduce claritate obiectului, pe când umbra îl obscurizează. Însă conchid autorii, contrastul închis-deschis apare fără luminare exterioară, ci la nivelul luminozităţii intrinseci a culorilor (pag. 7) . Simpla alăturare de culori de luminozitate diferită , aşa cum apare frecvent în arta abstractă, determină acest contrast închis-deschis. Aceeaşi viziune o are şi Daciana Ardelean care, la pagina 43 din lucrarea sa „Educaţie plastică în ciclul primar”, Editura Nagard 2007, afirmă că deseori contrastul închis-deschis şi cel clarobscur sunt confundate unul cu altul. De asemenea, Ion Şuşală în „Curs de desen, culoare, modelaj, compoziţie şi metodică”, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti 1999, pagina 40, le vede ca diferite.
Părerile sunt aşadar împărţite şi o astfel de aporie ar putea fi tolerată. Multe ştiinţe au teoreticieni cu păreri diferite în ceea ce priveşte un anume subiect. Numai că există situaţii în care cele două variante sunt date ambele ca valabile, şi atunci avem o problemă. De exemplu, autoarele manualului de Educaţie Plastică pentru clasa a VII-a, Editura Corint 1998 - Rita Bădulescu şi Ecaterina Morar, vorbesc la pagina 11 despre contrastul clarobscur şi cel închis-deschis într-un mod ambivalent. Pe de o parte, ele le tratează ca două entităţi separate, existând sub cele două denumiri, în rândurile acelei pagini 11. Însă, pe de altă parte, secţiunea se referă doar la „(b.) Contrastul clarobscur”, numele acestuia fiind singur bolduit, nu şi al celui închis-deschis, pe lângă faptul că ultimul nu există la nivel de titlu al secţiunii. Nu ne putem da seama dacă autoarele fac echivalenţă între cele două sau le văd în relaţie de supra-subordonare. Tipic pentru mentalitatea feminină, ar zice unii cu mentalitate uşor misogină… Însă am văzut că nici măcar Itten nu s-a putut decide în acest subiect şi n-a declarat că ceea ce susţinuse înainte n-ar mai fi valabil, schimbându-şi opinia. Oricum, ambivalenţa este specifică afectivităţii şi gândirii umane în general, nu doar celei feminine.
Însă trebuie să facem nişte eforturi spre a ne clarifica poziţia pentru coerenţă în activitatea didactică. În cazul de faţă trebuie ca noi, ca şi comunitate să ne decidem cum vedem aceste contraste. Având experienţa cu contrastul cald-rece şi cel de complementare, care se află în relaţie supra-subordonare, părerea mea e că cele două ar trebui să fie văzute la fel. Prin urmare în acest caz am putea crea o altă clasificare la nivel de contraste, pe lângă cea estompate-radicale, respectiv cea a celor de sine stătătoare şi a celor subordonate. În prima grupă intră contrastele culorilor în sine, închis-deschis, cald rece şi cel de extensie. În cea de-a 2-a intră cel de complementare şi cel clarobscur.
0 comentarii:
Post a Comment