CONTRIBUŢII LA DEZVOLTAREA IMAGOLOGIEI
Acest text continuă de aici
Acest text face parte dintr-o lucrare teoretică mai amplă
2.1. Cromatologia
Cromatologia este o parte solidă din teoria imaginii, a doua cea mai bună din întregul domeniu. Se simte în ea interferenţa fizicii şi chimiei, cu precizia lor, chiar dacă grosul ei aparţine teoriei imaginii din artele vizuale. Progresele din viitor ale acestui subcapitol vor veni în urma unor descoperiri din aceste ştiinţe. Aşa că teoreticienii care au lucrat la consolidarea ei au făcut-o aproape perfectă. Au rămas însă câteva detalii nerezolvate, multe fiind specifice artiştilor, pe care le-am abordat în cele ce urmează.
2.1.1. Culori „calde” şi „reci”
Descrierea culorilor „calde” şi a celor „reci” este cea mai uşoară sarcină teoretică pe care o poate primi un elev de peste 10 ani. Asocierea ideatică e simplă: orange-ul, galbenul şi roşul sunt culorile focului în timp ce mov-ul, verdele şi albastrul sunt culorile zăpezii, gheţii sau răcorii. Problema e că aceşti termeni „cald” şi „rece” sunt metaforici. Sunt unii autori care consideră că sensul cald şi rece este unul literal (Ion Şuşală „Curs de desen” Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti 1996, pag. 29) . Dar, dacă sunt expuse fizic la soare, culoarea galben se va încălzi literal mai puţin decât movul; cu cât o culoare este mai închisă cu atât ea reţine mai mult căldura soarelui. Aşa că, fiind recunoscută drept cea mai întunecată culoare, movul devine de fapt cea mai caldă culoare în bătaia soarelui. Viceversa e la fel de adevărată: fiind cea mai luminată, galbenul este de fapt cea mai rece culoare, reflectând ce mai mare parte din radiaţie.
E o situaţie destul de complexă precum sensul cuvântului „fotbal” folosit de nord-americani pentru acea formă de Rugby care se joacă cu mâna şi nu cu piciorul (eng - foot= picior, ball= minge) . În SUA se numeşte „soccer” ceea ce restul planetei numeşte „fotbal”. Nord-americanii s-au obişnuit cu sensul ăsta şi probabil că aşa va rămâne mult timp. În acelaşi fel probabil că va rămâne şi această distincţie „cald” şi „rece” pentru culori, atâta timp cât toată lumea înţelege despre ce e vorba, în ciuda impreciziei. De ce ai schimba ceva ce funcţionează foarte bine?
Nu sunt nici pe departe atât de scrupulos teoretic încât să susţin asemenea precizie la acest nivel de detaliu. Însă ea e absolut necesară în noul tip de contraste, respectiv contrastele din natură. Despre ele voi detalia ulterior în acest text mai ferm decât a încercat Johannes Itten în urmă cu un secol. După cum vom vedea la momentul potrivit, între acestea ele un contrast de temperatură care se stabileşte între obiecte calde şi cele reci la propriu, aşa cum este imaginea cu un soare la apus/răsărit sau cu un vulcan. Un astfel de contrast trebuie net diferenţiat de acest metaforic contrast „cald-rece” din grupa contrastelor din artă.
Itten nu a avut curajul să sistematizeze aceste contraste din natură, preferând să se oprească la enumerarea lor în variante diferite. De fapt el a crezut pe jumătate că acestea sunt manifestări exterioare artei a cunoscutelor contraste din artă pe care le-a enunţat după cum se ştie. Nici ceilalţi teoreticieni de după el nu au luat în serios contrastele specifice exclusiv naturii. Însă eu pariez pe varianta că teoria imaginii le va accepta la un moment dat, fie în forma pe care am teoretizat-o eu, fie în ceva similar. Iar contrastul de temperatură, ce apare prin apropierea obiectelor literal calde lângă cele reci, nu va putea fi evitat.
Formula „contrast de temperatură” din cadrul contrastelor din natură este una exactă ce nu trebuie schimbată. Ce-i drept, pentru profesioniştii imaginii contrastul „de temperatură” din natură şi cel „cald-rece” din artă sunt net distincte. Nu cred că e vreun teoretician care să nu fi înţeles diferenţa dintre ele chiar din câteva fraze introductive pe care le-am făcut acum. Cu toate astea, din experienţa didactică în aceşti ani am văzut că foarte mulţi elevi le-au confundat, chiar şi după recapitulări sistematice. Prin urmare, dacă teoria contrastelor din natură va fi acceptată de comunitatea profesioniştilor imaginii, atunci va trebui să urmeze o regândire a titulaturii acestui „cald-rece”.
Prin urmare, pentru a nu se confunda cu acest contrast din natură, denumirea contrastului cald-rece din artă trebuie schimbată. Teoreticienii artei ar trebui să caute şi alţi termeni, măcar pentru echivalare sinonimică. De exemplu culorile calde pot fi numite culori ale stângii spectrului ROGVAIV în timp ce cele reci pot fi numite culori ale dreptei sale. O asemenea denumire se regăseşte în Manualul de Educaţie Plastică pentru clasa a Vi-a, Editura Litera Internaţional Chișinău, 2016, cu singura diferenţă că autoarea Eliza Puică-Vasilache, identifică culorile VAIV ca fiind de stânga pe celelalte de dreapta. Ar putea fi folosită şi această rocadă, deşi e mai logică varianta fidelă la ROGVAIV. Ce-i drept, rezonanţa acestei terminologii cu demagogia politică „de dreapta” sau „de stânga” poate reprezenta un oarecare risc de confuzie în plus, în ciuda aspectului de exactitate. Din fericire, la această vârstă copiii nu înţeleg aceste iluzorii concepte politologice. Desigur, s-ar putea ca elevii preşcolari sau ai ciclului primar să ştie mai bine cuvintele „cald” şi „rece” decât „ROGVAIV”. Însă cred că măcar folosirea ghilimelelor pentru aceste două adjective ar aduce un pic de precizie în plus, care deşi uneori e inutilă, totuşi n-a dăunat nimănui.
0 comentarii:
Post a Comment