CONTRIBUŢII LA DEZVOLTAREA IMAGOLOGIEI
Acest text continuă de aici
Acest text face parte dintr-o lucrare teoretică mai amplă
2.4.3.2. Contraste radicale şi estompate
În acest moment al analizei avem o mare problemă: majoritatea lucrurilor din lume diferă între ele dar se şi aseamănă. Riscăm să cădem într-o dialectică prin care să afirmăm şi să negăm în acelaşi timp o afirmaţie. Aşa ceva poate să-i încurce pe copii. Cum stabilim limita între acord şi contrast? Soluţia este în crearea unor 2 clase de contraste, respectiv cele radicale şi cele estompate pe care le voi analiza mai jos şi care ne pot aduce o lumină în această problemă.
Pe lângă imprecizia cuvântului „opoziţie” din definiţia lui Victor Dima asupra contrastului „ca o puternică opoziţie între două sau mai multe lucruri”, aceasta mai are un cusur; unele contraste nu comportă astfel de diferenţe radicale. Contrastele pot fi radicale sau estompate, până la limita acordurilor. Acestea sunt contrastul culorilor în sine, cel de extensie (cantitate) şi cel de saturaţie (calitate). După cum o sa vedem mai departe, ultimul este într-o bună măsură un acord, cel puţin în ceea ce priveşte teoretizarea ulterioară faţă de modelul lui Itten. De aceea eu i-am scos această parte din categoria contrastelor şi am trecut-o la acorduri. Acest fapt a fost bine observat de autoarele manualului de Educaţie Plastică pentru clasa a VII-a, Editura Corint 1998 - Rita Bădulescu şi Ecaterina Morar la pagina 8, numindu-le contraste „violente” şi „temperate”. Rămâne caracterul metaforic al termenului „violent”, care trebuie să fie mai precis, şi de aceea eu am preferat pe cel deja menţionat.
Albul lângă negru creează un contrast radical. La fel se întâmplă şi în cazul contrastului clarobscur sau cel de complementare. Elementele care se alătură se diferenţiază extrem. Dimpotrivă, două griuri sau culori de luminozitate diferită dar nu extremă, precum albul şi negrul, pot deveni contrastante cu condiţia să pară diferenţiate în raport cu altele. Dacă avem o scară de 100 de unităţi de griuri neutre între alb şi negru , cea de la poziţia 90 va face contrast închis deschis cu cea de la poziţia 10, chiar dacă niciunul nu e alb sau negru pur (sau gri extrem).
Dar alăturarea griului de la poziţia 49 cu cea de la 50 sau 51 face mai curând un acord de griuri neutre mai curând decât un contrast. Aceeaşi situaţie se întâmplă şi în cazul acordurilor cromatice. Doza de lumină sau umbră e mai mică şi diferenţa dintre ele nu este aşa mare. Şi atunci ele par mai curând asemănătoare decât diferite. E ca şi în cazul dezbaterilor teoretice; poţi avea un acord cu cineva pe o temă cu care de obicei eşti în dezacord dar asta nu te face automat aliatul acelei persoane. De exemplu amândoi susţineţi acelaşi club de fotbal dar sunteţi în dezacord în privinţa majorităţii temelor politice, filosofice sau religioase. Asta vă face în general oponenţi. În acelaşi fel doza de alb sau de negru între poziţiile 10 şi 90 este mult prea mică pentru ca ele să devină aliaţi vizuali şi rămân mereu oponenţi. Viceversa e la fel de valabilă; dacă ai o temă cu care nu rezonezi cu cineva care are aceleaşi păreri despre lume şi viaţă, asta nu te face automat un adversar ci un aliat care se întâmplă să aibă o altă idee în materie de o anumită temă. Sau cel puţin aşa ar trebui. De aceea între cele 2 raporturi cromatice nu există contrast ci acord.
Pentru a ieşi din această dificultate putem folosi regula majorităţii procentuale a bazei . Raporturile cromatice dintre tente pot avea elemente de acord şi elemente de contrast pe care le stabilim în funcţie de culoarea de bază şi culoarea de variaţie. Dacă procentul culorii de bază existent în două tente alăturate este (sau pare a fi, după ochi) mai mare de 50% iar cel al culorii de variaţie mai mic de 50% atunci ele creează acord. Dacă procentul culorii de bază existent în două tente alăturate este (sau pare a fi, după ochi) mai mare de 50% atunci ele creează acord. Dacă e invers, respectiv procentul culorii de bază este mai mic de 50% atunci ele creează contrast. Pentru diferenţierea contrastelor estompate şi cele radicale se poate aplica aceeaşi regulă în limitele acestei minorităţi procentuale a bazei. Toate contrastele care au o bază apropiată de 50 % se apropie de acord, prin urmare sunt estompate. Dimpotrivă, acele contraste unde baza se apropie de 0% sunt contraste radicale.
Cel mai radical contrast este desigur cel de complementare deoarece baza culorilor complementare este chiar 0%; perechile de complementare nu au nimic comun una cu cealaltă. Contrastul Luminos - Întunecat (închis-deschis) poate fi foarte aproape de acord atunci când între elementele luminoase şi cele întunecate nu există o diferenţă radicală precum cea din contrastul clar-obscur. Între ele se află partea noncomplementaristă a contrastului cald-rece; alăturarea de mov lângă albastru este contrast cald-rece dacă albastrul (baza) din mov are mai puţin de 50% din componenţa movului, adică este mai mult grena decât violet. Dacă albastrul din mov are mai mult de 50%, şi movul se duce mai mult spre violet, atunci rezultatul va fi un acord cromatic, nu un contrast cald-rece.
Iată ca în afara contrastului de complementare şi cel al culorilor în sine primare, care au bază de 0% , toate celelalte contraste se pot înscrie în contraste estompate pentru că pot deveni acorduri prin mărirea ponderii bazei în amestecuri. Unele pot deveni şi contraste individuale radicale, ca în cazul situaţiei contrastului Luminos - Întunecat (închis-deschis) care devine alăturare de alb-negru sau clar-obscur. Dar nu toate pot deveni radicale; contrastul de saturaţie (calitate) este un exemplu în sprijinul acestei afirmaţii deoarece saturaţia/nesaturaţia culorii nu poate face obiectul unei diferenţe radicale.
Contrastul şi acordul trebuie şi ele înţelese pe axa contrast radical absolut – acord – monocromie. Greu de precizat unde începe acordul şi unde se termină contrastul de saturaţie , fiind cel mai estompat contrast. Aplicarea concretă a acestor reguli ale minorităţii şi majorităţii procentuale poate fi făcută experimental. Persoanele scrupuloase pot folosi chiar cântarul pentru stabilirea cu precizie a ponderii bazei în amestec. Ca artişti sau analişti de imagine nu prea putem face asta; culoarea e deja întărită, nu putem să extragem mostre din ea pentru a-i verifica proporţionalitatea. Desigur că se pot face experimente băbeşti cu amestecuri care să conducă la tente similare celor analizate într-o operă de artă. Dar dacă avem deja principiul de diferenţiere cred că putem folosi şi estimarea din ochi. E suficient ca într-o evaluare cel evaluat să precizeze că alăturarea dintre cele două tente se află la limită. Siguranţa faptului că o alăturare de elemente poate fi trecută exclusiv la acord sau la contrast este la fel de puţin importantă precum dezbaterea dacă un pahar umplut jumătate este plin jumătate sau gol jumătate. Contrastele sau acordurile care au baza în jurul procentului de 50% pot fi şi estimate iar eventualele erori de estimare pot fi şi tolerabile. E foarte important să nu se confunde un contrast radical de alb lângă negru cu saturaţia diferită a două tente, care în bună măsură creează mai curând acord decât contrast, în special dacă e vorba de culori apropiate pe cercul cromatic.
Dar diferenţa între acord şi contrast trebuie făcută serios. Am precizat mai sus care e pericolul idealismului platonician . Dacă nu facem o diferenţă pozitivistă între aceste două noţiuni ne paşte şi idealismul hegelian... Nicăieri Hegel nu e mai seducător la nivel concret decât în teoria contrastelor sau acordurilor din cromatologie. Contrastul şi acordul sunt două noţiuni corelative precum lumina şi întunericul. Din această cauză mulţi autori defineau una prin cealaltă sau chiar le-au echivalat. De exemplu Itten afirmă de multe ori în textele sale că contrastul cromatic creează în acelaşi timp şi un acord cromatic. Paul Serusier citat de Liviu Lăzărescu ( „Culoarea în artă”, Ed. Polirom, Iaşi, 2009 , pag 185) afirma şi el că acordurile cromatice se obţin fie prin înrudire, fie prin contrast. Aceste idei au pătruns între teoreticieni deşi ele au o latură contradictorie. În „Ghid metodic de educaţie plastică” , Editura Compania 2007, la pagina 90 Ion Pîrnog vorbeşte despre acordul de contrast, dorind prin asta să arate că inclusiv contrastul face un acord între elementele contrastante. Autoarele manualului de Educaţie Plastică pentru clasa a VII-a, Editura Corint 1998 - Rita Bădulescu şi Ecaterina Morar afirmă la aceeaşi pagină 8 că „Anumite raporturi cromatice pot fi în acelaşi timp şi contrast, şi acord” (punctuaţia autoarelor). Din păcate, în loc să urmeze calea logică urmată de distincţia importantă pe care am menţionat-o mai sus, ele s-au întors la o viziune idealist-dialectică asupra celor două noţiuni.
Raporturile cromatice NU pot fi în acelaşi timp şi sub acelaşi raport şi contrast şi acord. Relaţia dintre contrast şi acord nu trebuie înţeleasă dialectic ci descriptiv. După cum între zi şi noapte există acele grade oferite de răsărit şi asfinţit în acelaşi fel lumina şi întunericul au grade de trecere. La un moment dat răsăritul şi apusul par zi şi noapte în acelaşi moment. Graniţa între lumină şi întuneric este foarte fragilă, la fel ca şi cea dintre luminos şi întunecat. Dar asta doar pentru că cele două noţiuni sunt abstractizări logice a acestor grade de luminozitate, ca grupe ale momentelor zilei ce constituie un întreg (24 ore). La fel putem face şi cu culorile pe care le putem clasifica în culori luminoase şi întunecate. Din această cauză istoricii au probleme în împărţirea marilor etape istorice. În lumea rurală după 30-40 de ani de naţionalizare comunistă ţăranii au avut probleme în stabilirea mejdinei între terenurile reprimite înapoi de la stat.
Contrastul şi acordul reprezintă la nivel vizual cele două mari relaţii logice între noţiuni, respectiv disjuncţia (sau, "V") şi conjuncţia (şi, "&"). Aceşti operatori din logică se regăsesc în gramatica limbilor, fiind aşadar variaţii de comunicare. Aşa că atunci când vedem o alăturare de acorduri cromatice va trebui să ne gândim la concordie şi enumerare a unor elemente asemănătoare dintr-o clasă de obiecte, precum membrii unei familii. Dimpotrivă disjuncţia contrastului se referă deja la alegerea şi gesturile radicale, exclusiviste şi ultimativiste precum elementele disjuncţiei sau-sau.
0 comentarii:
Post a Comment