CONTRIBUŢII LA DEZVOLTAREA IMAGOLOGIEI
Acest text continuă de aici
Acest text face parte dintr-o lucrare teoretică mai amplă
2.4.3.4. Alte două contraste specifice artelor timpului
Pe lângă contrastele din artele plastice pot fi adăugate încă două contraste specifice artelor timpului, respectiv muzicii, teatrului şi filmului. Primul este contrastul de volum care seamănă cu contrastul de extensie (cantitate) din artele plastice şi se referă la alăturarea de pasaje sonore puternice lângă altele slabe. Intermezzo-ul sau chiar pauza dintre actele unei simfonii, trecerea de la pasajul cu tobe la cel de viori sunt exemple de un astfel de contraste de volum. Celălalt este contrastul de intensitate şi constă în succesiunea unei părţi lente urmată de alta rapidă în muzică, literatură, teatru sau film. Trecerea de la o stare de expectativă la una de maximă intensitate în filmele de groază este un astfel de exemplu de contrast.
Johannes Itten a fost aproape de a formula acest ultim contrast. În cartea sa „Gestaltungs und formenlehre” tradusă în engleză „Design and Form: The Basic Course at the Bauhaus and Later (editată în 1975, John Wiley & Sons) la pagina 63, coloana a 2-a, el spune că „Distribuția corectă a accentelor într-o compoziţie decide în mare măsură efectul pictural” (literal „Proper distribution of the accents in a composition largely decides the pictorial effect.”). Probabil că nu mi-ar fi atras atenţia această propoziţie dacă nu ar fi specificat după aceea că această regulă se aplică nu doar artelor plastice ci şi baletului, muzicii şi poeziei. Fără o astfel de precizare aş fi putut interpreta această propoziţie ca fiind o constatare simplă a efectelor pe care variaţia formelor (ritmul) şi echilibrului dintre ducturi şi detalii le creează la nivel general în imagine. Însă dacă o astfel de constatare se referă şi la artele timpului precum dansul, muzica şi poezia. La începutul secolului al 20-lea poezia clasică avea un ritm cadenţat. Însă muzica şi dansul nu conţineau repetiţiile identice de secvenţe aşa cum a apărut către sfârşitul secolului. Deci putem observa că intuiţia lui Itten nu se referă doar la variaţia formelor aflate în acord, ci şi a celor aflate în contrast, fapt ce se înscrie exact în acest contrast de intensitate.
La fel ca şi în cazul contrastelor din natură, despre care voi detalia în secţiunea ce urmează, şi în cazul contrastelor specifice artelor timpului Itten a fost foarte aproape de a le enunţa şi sistematiza, cel puţin în ceea ce-l priveşte pe acesta, cel de intensitate. În următoarea secţiune vom vedea cum le-a anticipat şi pe cele din natură, pentru care însă n-a avut destulă încredere să le sistematizeze ceva mai serios, la fel ca în cazul acestora de mai sus. Aşa cum l-a enunţat mai sus, desigur e foarte neclar, la fel cum s-a întâmplat şi cu contrastele din natură; în acest stadiu teoretic el este amestecat cu variaţia formelor (ritmul) sau cu însuşi contrastul de extensie care se aplică exclusiv la imagine. Aşa cum îl vad eu, acest contrast de intensitate nu se aplică deloc imaginii, ci doar artelor timpului. Dar contrastul de extensie împreună cu cel de mărime (ce ţine de contrastele din natură) pot fi omolage ale imaginii statice pentru cel de intensitate din artelor timpului. Itten chiar vorbeşte imediat după acea propoziţie citată despre cum ochiul urmează nişte traiecte dinspre un reper tensional la altul, percepând cumva temporal imaginea. Din acest punct de vedere şi la acest nivel de abstractizare cele 3 contraste pot fi văzute ca identice.
0 comentarii:
Post a Comment