CONTRIBUŢII LA DEZVOLTAREA IMAGOLOGIEI
Acest text continuă de aici
Acest text face parte dintr-o lucrare teoretică mai amplă
2.3.3.1. Clasificarea liniilor
După cum am precizat în introducere , o mare problemă a teoriei actuale a imaginii constă în lipsa de concordanţă a clasificărilor liniilor. Ne aducem aminte din clasele mici că liniile erau împărţite în 4 feluri şi atât, respectiv verticale, orizontale, oblice şi curbe. Putem vedea această clasificare de bază în mai multe manuale precum „Caiet de educaţie plastică plastica pentru clasa a 1-a”, Editura TIPARG (nenumerotate paginile). Pentru clasele primare e suficientă. La acel nivel primele 3 pot fi generalizate în noţiunea de „linii drepte”, aşa că ne aducem aminte de simpla clasificare a liniilor în drepte şi curbe, pe care o folosim şi astăzi în contexte diferite. Această clasificare de bază descrie prin ea însăşi cea mai mare parte a liniilor cu care ne întâlnim în viaţa de zi cu zi. Numai că, odată cu creşterea în vârstă vedem că o linie „dreaptă” trasată cu mâna liberă e altfel decât una trasată cu echerul. Ea pare o combinaţie între linie dreaptă, curbă şi frântă. După aceea există grupuri de linii care se raportează între ele regulat sau neregulat. Ei bine, încercând să clasificăm această diversitate de linii lucrurile se cam complică.
Victor Dima clasifică liniile după : 1 formă: subţiri, groase, continue, discontinue; direcţie: drepte, frânte, curbe. În manualul de clasele a V-VIII, editat de Editura Didactică şi Pedagogică din 1997, Victor Pavel, liniile sunt clasificate în 2 clase:
- după formă : curbe, frânte, zigzagate, sinusoidale, circulare, spiralate
- după poziţie oblice, ascendente, descendente, convergente, divergente;
- după dimensiune: scurte, lungi, groase, subţiri
- după expresivitate: active sau pasive.
În manualul Educaţie plastică pentru clasa a V-a, Editura Ars Libri, 2017, autoarele Elena Stoica, Ionela Cârstea şi Adina Grigore clasifică liniile la pagina 20 după cum urmează:
1. după grosime
• subțire
• medie
• groasă
2. după poziție
• orizontală
• verticală
• oblică
3. după direcție/ formă
• curbă
• dreaptă
• frântă
Aceeaşi clasificare se regăseşte şi în manual de Educaţie plastică pentru clasa a V-a, Editura Litera Internațional Chișinău 2016, pagina 24, autoare Zinaida Ursu. În „Ghid metodic de educaţie plastică” , Editura Compania 2007, Ion Pîrnog clasifică şi el liniile (dar la subiectul „ritm”) la pagina 114 astfel:
- rectilinii,
- zigzagate,
- curbe (circulare, concentrice, semicirculare, elipsoidale, spiralice, sinusoidale)
Însă cele zigzagate pot fi şi rectilinii dar şi uşor curbe. Haşura în interval mare este o astfel de combinaţie între linii uşor curbe şi cele zigzagate. Şi atunci avem o problemă cu clasificarea; conform teoriei clasificării din logică clasele în care se separă o noţiune mai generală trebuie să aibă un raport de contradicţie sau contrarietate între ele. Însă dacă se combină, ca în acest caz, asta înseamnă că ele sunt mai curând în raport de subordonare şi intersectare iar clasificarea nu este coerentă. Acelaşi lucru se poate vedea la exemplele de linii curbe puse în paranteză; observăm că autorul nu include în aceeaşi clasă de linii circulare, concentrice între care există un clar raport de subordonare, şi nu de contradicţie sau contrarietate. Aşadar, această clasificare pică şi testul coerenţei dar şi pe cel al diversităţii, nereuşind să descrie uriaşul spectru de linii care există în istoria imaginii.
Din trei clasificări cred că se poate prelua în primul rând criteriul dimensiunii de la Victor Dima. Dar noţiunea de „oblic” atrage cu sine pe cea de „vertical” şi „orizontal”, aşa că şi acestea pot fi incluse în această subclasă. Din acest punct de vedere, se poate prelua cea de-a doua clasă, cea a poziţiei, din manualul editat de Ars Libri în 2017. Rămâne ca această clasă să fie pusă în relaţiile cu liniile drepte din a 3-a clasă; liniile orizontale şi verticale sunt esenţialmente drepte şi numai drepte. Nu există orizontale şi verticale care să fie curbe sau neregulate (aleatorii, în tabelul de mai jos); aici autoarele trebuiau să găsească o legătură între acestea, mai curând decât să le separe în clase diferite. La fel trebuiau să facă cu liniile frânte care şi ele sunt tot subspecii ale liniilor drepte; atunci când liniile curbe se frâng, ele devin neregulate. Dacă liniile curbe regulate se frâng atunci ele deja creează forme, şi atunci vorbim mai curând de acestea decât de linii singulare.
Observăm că manualul lui Victor Dima are de asemenea aceeaşi clasă a poziţiei, prin urmare conţinutul ei va fi preluat, exceptând liniile „ascendente, descendente”, care sunt variante de interpretare ale celor verticale multiple, eventual paralele. Pe cele „ convergente, divergente” le-am clasificate într-o altă clasă, respectiv radială. Cel al formei ne bagă în ceaţă privind definiţia filosofică a formei. Cel al expresivităţii e prea metaforic.
În locul enumerării liniilor eu propun 4 categorii de linii în care există genuri şi clase. Aceste 4 mari grupe sunt separate după criteriul netezimii lor (curbe sau drepte), al numărului de linii care relaţionează îndeaproape una cu alta (simple sau multiple), al constanţei (continue sau discontinue) şi al grosimii lor. Se vede în tabelul de mai jos că nu am mai introdus nominal şi această a 4-a categorie. Însă ea există intuitiv pe jumătate în toate celelalte, ca linii subţiri. Nu putem imagina că cealaltă jumătate arată exact acelaşi lucru, dar în variantă de linii groase. Dacă numărul de genuri de linii reieşite în urma combinării dintre ceste 3 categorii ar fi fost mai mic, atunci aş fi prezentat şi varianta lor de linii groase. Însă numărul mare ar fi dus la micşorarea icoanei pentru fiecare gen, ceea ce l-ar fi făcut mai puţin vizibil. În următoarea secţiune aduc o variantă mai complexă a acestui tabel, dar liniile groase tot nu le-am inclus în ele pentru că ne putem imagina aceste linii subţiri ca fiind groase, fără să mai irosim hârtia sau timpul pentru realizarea sa.
Am criticat matematica la secţiunile anterioare privind definiţia punctului şi a liniei. Dar în acest caz putem vedea că întregul spectru de linii poate fi acoperit din combinaţiile de tip matematicist din cele 4 categorii de linii, în special în ceea ce priveşte categoriile „număr” şi „netezime”. Acest tabel ne arată totuşi că matematica ne poate fi de ajutor în anumite contexte, cu condiţia să fie făcută chiar… logic. Eu am mai folosit euristica paradoxală oferită de matematică atunci când am dedus genetica combinatorie a tulburărilor psihice . În această situaţie matematica devine vie, parcă iese din siguranţa deductivistă, ecuativă şi produce generaţii noi de informaţii, inexistente în celelalte, cam ca „judecăţile sintetice” despre care vorbea Kant.
Toate liniile de pe pământ pot fi reduse la acest tabel, adică a 11 (coloane orizontale) x 9 (rânduri verticale) variante. În manualul de clasa a VI-a editat de Editura Teora în 1998 Victor Dima vorbeşte despre „Vibraţia facturală” care „se realizează prin dispunerea tuşelor în sensul formelor reprezentate” . Se poate vedea că acestea nu sunt altceva decât nişte linii paralele sau similare curbe, ceva mai groase şi scurte, realizate cu pensula.
Deşi este un tabel al combinaţiilor dintre linii, primul lucru notabil la acest tabel este lipsa de variante de linii în anumite rubrici din el. Nu am omis din grabă acele rubrici. Se vede că am lucrat destul de mult la el ca să-l las neterminat. În realitate acolo nu există compatibilitate formală între tipurile de linii care ar putea să se combine astfel. Dacă spiritul exact al matematicii de obicei nu are legătură cu afectivitatea prolifică a dragostei, în cazul de faţă cele două merg mână în mână. Acolo unde există coerenţă între două entităţi nici că se poate crea vreun proiect comun. Logica (matematicistă) ne arată că acolo unde există incompatibilitate între anumite tipuri de linii, între ele nu poate exista vreo conexiune şi nici vreo consecinţă în crearea unui alt sub-tip de linii. E ca şi cum o femelă dintr-o specie s-ar împerechea cu un mascul din alta. Nu se vor naşte pui din aşa ceva. La fel s-a întâmplat şi în cazul de faţă la nivel ideal cu liniile.
Ca exemplu în acest sens este rubrica goală între liniile drepte – poziţie –verticale , orizontale şi oblice din categoria „netezime” şi cele multiple – aleatorii şi progresive de rotaţie şi tranziţie din categoria „număr” există incompatibilitate. Este imposibil să existe un grup de verticale care să se rotească sau să se transforme în alte linii în mod progresiv. Dacă se rotesc puţin, pot fi trecute cu vederea ca verticale aproximative, după cum a fost cazul cu varianta de combinaţie cu coloana de „număr” – „multiple” – „similare”. verticală aleatorie. Dar dacă rotaţia se evidenţiază, aşa cum arată principiul rotaţiei progresive specifice coloanei în cauză, atunci ele se transformă în oblice. Prin urmare nu mai sunt verticale iar în acea rubrică nu vom putea avea nimic. La fel se întâmplă şi pentru cazul orizontalelor; dacă sunt multiple acestea nu pot fi decât paralele şi parţial similare. Însă pot exista oblice aleatorii, prin urmare există aici o combinaţie între cele două grupe de linii ale celor două categorii.
Regula principală a combinaţiei tipurilor de linii este aceea că nu se pot combina între ele liniile din aceeaşi categorie atunci când are în compunere clase contradictorii. De exemplu la categoria „grosime” liniile nu pot fi şi groase şi subţiri în acelaşi timp. La fel şi în cazul categoriei „netezime”, ele nu pot fi şi curbe şi drepte şi cele de la categoria „număr” care nu pot fi şi simple şi multiple. Există o mică excepţie de la această regulă, respectiv la categoria „constanţă” unde liniile celor două clase subordonate ei pot fi în acelaşi timp şi punctate şi modulate. Observăm totuşi că cele două clase par a fi contradictorii însă nu sînt chiar contradictorii, având unele puncte comune. Acest lucru se datorează faptului că cele două au cam fost înghesuite în categoria „constanţă”. Criteriul de diferenţiere între cele două genuri ale sale are prea multe puncte comune, ceea ce impietează asupra regulii logice a clasificării. În mod normal ar fi trebui să imaginez două categorii în loc de una. Însă doar pentru această excepţie ar fi trebuit să mai adaug câteva coloane şi astfel să micşorez exemplele de linii date în fiecare rubrică. Dacă această regulă ar fi fost critică în această clasificare aş fi făcut-o. Însă pe mine m-a interesat euristica combinatorie a tipurilor de linii şi nu perfectarea regulii de combinaţie.
De aceea din acest tabel am omis liniile din categoria „grosime”. Ele se aplică la absolut toate liniile existente în tabel (exceptând, desigur, pe cele subţiri). Însă nu are sens să le mai reprezentăm. Ele nu aduc nimic nou faţă de liniile iniţiale decât o grosime mai mare. De asemenea am omis poziţia consecutivă a liniilor „radiale” din clasa „progresive”, genul „multiple”, categoria „număr”; în tabel se poate vedea doar poziţia concentrică. În poziţia consecutivă ele se desfăşoară cumva dezasamblate, distribuite una lângă cealaltă, fără a avea aspect de ansamblu concentric, aşa cum poate fi văzut în tabel. Pentru un tabel printat pe suprafaţă mai mare ar trebui puse ambele sub-specii. Din păcate, pentru varianta web sau a unei cărţi, introducerea unei alte coloane care desfăşoară aceleaşi linii precum în coloana vecină conduce la micşorarea dimensiunilor fiecărei coloane şi a pictogramelor corespunzătoare. De aceea am preferat să nu mai plasez o a doua coloană cu subspecia de linii radiale desfăşurate, fiecare cititor putându-şi imagina cum arată ele.
Din acelaşi motiv am omis intenţionat subspecia verticalelor simetrice ale aceluiaşi gen „multiple” din categoria „număr”, unde se poate vedea coloana doar cu liniile orizontal simetrice. Excepţie fac liniile drepte-orizontale, care se văd mai bine în variantă verticală decât în cea orizontală. Prin urmare le-am redat în caseta de intersecţie între cele simetrice şi cele verticale. La fel ca şi în cazul poziţiei consecutive a liniilor „radiale” şi în acest caz cititorul îşi poate imagina varianta de simetrie oblică sau verticală, mai ales că există acest exemplu al liniilor drepte-orizontale.
În aceeaşi situaţie se află şi subspecia „neregulat” a liniilor punctate din categoria „constanţă”. Pentru a economisi spaţiul am prezentat doar liniile punctate – regulat, unde dimensiunea spaţiului lipsă şi a liniilor continue ce urmează după ele este una constantă. Dimpotrivă, dacă această dimensiune variază pe parcursul liniei atunci linia se înscrie în (genul) „punctate” – (specia) „neregulat”.
Dacă pentru coloane am omis nişte subspecii în scopul unei cât mai eficiente ocupări a spaţiului orizontal, dimpotrivă la rânduri am făcut chiar exces. Se poate vedea faptul că liniile de direcţie – unidirecţionale şi cele de poziţie – oblice din genul „drepte”, categoria „netezime” sunt aproape identice. Diferenţa dintre ele este doar aceea că cele unidirecţionale pot fi şi verticale şi orizontale în acelaşi timp. Dacă aş fi fost constrâns de spaţiul orizontal al suprafeţei cărţii tipărite sau paginilor web precum în cazul coloanelor, n-aş mai fi pus nimic în acest rând şi l-aş fi îngustat la maxim. Însă cum suprafaţa are formă de portret am putut face astfel de risipă şi am repetat oarecum identic liniile din rândul liniilor oblice. Câştigul acestei risipe este faptul că la nivelul clasificării se vede net diferenţa dintre liniile unidirecţionale şi frânte din specia „de direcţie”, genul „drepte”, categoria „netezime”.
Datorită acestei lipse de constrângere a spaţiului vertical am putut să fac chiar un rând special dedicat spiralei, o linie cu mare impact între artişti. Ea se află la limita liniilor regulate şi cele semiregulate din genul „curbe”, categoria „netezime”. Pentru că poate crea nişte particularităţi speciale odată cu combinaţia cu alte tipuri de linii (cele de rotaţie, de exemplu) am decis să-i dedic un rând special, cu variantele de combinaţie din categoriile „număr” şi „constanţă”. Ea se putea deduce direct din genul „regulate”, însă are şi câteva trăsături de linii „neregulate”. Aşa că am vrut să fac precizarea că aparţine mai mult primei specii decât celeilalte.
Regula necombinării între ele a liniilor din clase contradictorii e aproape să fie spartă în ultima casetă din dreapta jos, unde vedem o combinaţie între liniile modulate regulat şi cele curbe neregulate. Totuşi în acest caz nu există o combinaţie absurdă de regulat şi neregulat, ci între două calităţi totuşi diferite ale liniei, respectiv modularea şi curbarea. Teoria imaginii de până acum are o mulţime de afirmaţii contradictorii, pe care le-am mai cizelat eu cum am putut în această carte, în aşa fel încât să nu-i lăsăm pe ai mici în confuzie cu explicaţiile. Însă am putut vedea că sînt câteva situaţii în care exprimarea sau explicaţiile au rămas dialectice şi nu vom putea scăpa prea curând de această problemă. De exemplu, desenele infantile ale copiilor de până la 6 ani (abstracţionismul infantil) vor fi o combinaţie de abstract şi figurativ; ele sînt abstracte pentru că în general nu există în realitatea naturală formele făcute de ei; dar sînt şi figurative pentru că orice înţelege că aceste forme reprezintă chiar şi stângaci ceva. Vom vedea pe parcurs şi alte cazuri cu limitele dintre contrast şi acord cromatic, sau cu încadrarea unei imagini într-un tip de compoziţie sau altul. Şi în cazul de faţă ne aflăm în situaţia de a vedea un tip de linie cu o latură regulată şi alta neregulată. Nu avem o altă posibilitate de denumire decât descrierea acestei realităţi contradictorii a semnului. Aşa ceva nu este nemaivăzut în imagine; arta însăşi este o rezultantă contradictorie a unor proiecţii exterioare de pulsiuni contrare. Suprarealismul este un curent care foloseşte cu preponderenţă combinaţii între obiecte ce se exclud unul pe altul. Aşadar putem avea toleranţă pentru denumirea contradictorie a acestui tip de linie.
Dacă privim atent la regula combinării între ele a acelor 3 categorii (primare), observăm că există două tipuri de linii în funcţie de gradul de combinaţie. Cele din prima coloană (prima coloană din stânga) pot fi numite linii primare, la fel cum sînt numite şi culorile primare, după exact acelaşi principiu al originarităţii lor; nici liniile primare şi nici culorile primare nu apar în urma combinării altora între ele sau a aplicării ale altor tipuri la ele. Ele descriu definiţia liniei ca urmă lăsată de instrument pe suprafaţă, care se deplasează depărtat de momentul iniţial al atingerii ei. Dimpotrivă, culorile secundare apar în urma combinării între ele a celor primare, luate câte două. Exact acelaşi lucru poate fi gândit şi cu liniile simple care se combină între ele. Haşura simplă, cea familiară încă din timpul gimnaziului din manualele de „Educaţie Plastică”, înseamnă o multiplicare a liniilor primare. Diferenţa dintre combinaţia culorilor şi cea a liniilor simple în crearea haşurii constă în faptul că haşura foloseşte în general aceeaşi linie simplă, poziţionată, vertical, orizontal sau oblic pe care o multiplică şi apoi o încrucişează. Uneori poate apărea şi aşanumita „haşură pe formă” care în obiectele de rotaţie foloseşte linii curbe. Cele două tipuri de haşuri se pot încrucişa însă de cele mai multe ori încrucişările vizează aceleaşi linii drepte sau aproximativ drepte (uşor neregulate) care se suprapun în poziţii diferite. Aşadar secundaritatea la nivelul combinaţiilor de linii constă nu atât în „amestecul” (alăturarea) liniilor primare ci a aplicării de alte caracteristici la ele, şi pot fi înţelese după principiul diviziunii, categorie- gen. Se poate vedea în acest tabel că toate liniile începând de la rândul 2 în jos sînt aplicări ale multiplicităţii, modulării şi punctării. Fiecare din această categorie aplicată la liniile primare derivă în linii secundare, aşa cum le vedem în rândurile următoare primului. Dar, exact ca şi în cazul amestecului unei culori secundare cu una primară, ce creează pe cea terţiară. Şi în acest caz liniile secundare reieşite din amestecul a două categorii pot deriva în linii terţiare dacă se aplică la ele principiul celei de-a treia categorii. Asta voi arăta în următoarea secţiune.
0 comentarii:
Post a Comment