CONTRIBUŢII LA DEZVOLTAREA IMAGOLOGIEI
Acest text continuă de aici
Acest text face parte dintr-o lucrare teoretică mai amplă
2.4.3.3.3. Probleme teoretice legate de contrastul de extensie (cantitate)
Contrastul de extensie a fost gândit de Johannes Itten ca raportul de luminozitate între culorile complementare. Itten a ajuns la teoretizarea lui plecând de la intuiţia poetului şi filosofului german Goethe. Acesta a avut să găsească o unitate de luminozitate a culorilor astfel încât a ajuns la celebrul şir cantitativ ce pleacă de la cea mai luminoasă culoare, galben cu valoare de 9 unităţi de luminozitate până la violet care are valoare luminoasă de doar 3 unităţi. Între ele orange are 8, roşu şi verde 6 iar albastru 4. Goethe a stabilit astfel raporturi de echilibru de luminozitate între culorile complementare, respectiv :
galben-violet 9/3 (3/1)
orange-albastru 8/4 (2/1)
roşu-verde 6/6 (1/1)
Înainte de a trece la analiza acestor raporturi, va trebui să fac câteva precizări terminologice. Acest iniţial numit „contrast de extensie” de către Itten, a ajuns să se numească „contrast de cantitate” în literatura de specialitate din limbile romanice. L-am văzut însă şi sub denumirea de „contrast of quantity” în anumite pagini web, împreună cu „contrast of quality”. În traducerea în limba engleză a lucrării sale „Arta culorii” [- The Art of Color_ The Subjective Experience and Objective Rationale of Color (1974, Wiley) -], acest contrast se regăseşte sub titulatura „Contrast of Extension” la pagina 104 şi mai departe. La fel se poate găsi şi în cartea sa (tradusă în limba engleză) „The Elements of Color” (1970, John Wiley & Son) la pagina 59. Aceeaşi denumire se poate găsi la această clasificare din literatura de specialitate din limba engleză . Într-o altă clasificare contrastul de extensie poate fi văzut denumit sub titulatura de „Contrast de proporţie” , mai aproape de viziunea sa convertivă dinspre luminozitate înspre dimensiune asupra acestui contrast.
Cu toate acestea, în traducerea în limba engleză a cărţii lui Itten „Design şi Formă, (în original „Gestaltungs und formenlehre”), respectiv „Design and Form: The Basic Course at the Bauhaus and Later (editată în 1975 de „John Wiley & Sons”), la pagina 32 observăm că, atât pentru contrastul de extensie, cât şi pentru cel de saturaţie, se folosesc termenii consacraţi din limbile romanice, respectiv „cantitate” şi „calitate”. („quantity” şi „quality”). Nu cunosc limba germană şi nu mă pot pronunţa despre termenii exacţi folosiţi de Itten în aceste 3 principale cărţi pe care el le-a publicat. Însă, după cum e tradus titlul, s-ar putea să fie o problemă cu traducerea şi a acestor termeni… Oricum, eu unul cred că termenii „cantitate” şi „calitate” sună fie prea comercialist, fie prea filosofic, fără legătură cu studiul imaginii. Ei nu descriu absolut nimic despre diferenţa de elemente specifice alăturate de cele două contraste.
Cele două categorii filosofice cu acest nume sunt prea abstracte pentru domeniul restrâns al teoriei imaginii. Pe de altă parte, mentalitatea comercială a venit apoi şi a dat alt sens acestor concepte, în aşa fel încât e imposibil să le mai înţelegem în varianta originală după ce le-am auzit în mass-media în varianta comercială. Dacă apoi venim cu această neclaritate şi o adăugăm neclarităţilor existente deja în teoria imaginii, deja ne-am afundat şi mai tare. Pe de o parte viziunea comercialistă asupra cestor două noţiuni afectează însăşi ştiinţa imaginii, care se vede redusă la limitele restrânse ale comerţului. Apoi, cred că varianta lor filosofică ne duce în zone prea abstracte pentru a înţelege ambele contraste. Nu e nevoie să repetăm clasificarea categoriilor filosofice propusă de Kant pentru a întemeia pe baza ei o teorie a contrastelor. De aceea eu am să folosesc varianta extensie-saturaţie în detrimentul celei cantitate-calitate, în acord cu terminologia găsită în traducerile primelor două cărţi menţionate mai sus („ The Art of Color” şi „The Elements of Color”, la pagina 56 şi 59) , respectiv prin termenii „extensie” şi „saturaţie” pentru „cantitate” şi „calitate”.
Principala problemă este aceea că nu prea se poate clasifica un contrast simetric cu contrastele cald-rece, de complementare, clar-obscur şi închis deschis, pornind de la aceste raporturi de luminozitate. Ele sunt destul de clare, dar cum concepem un contrast din ele relativ la mărimea petelor lor pe suprafaţă? Raporturile luminoase şi variaţia concordantă a mărimii petelor aferente fiecăreia pe suprafaţă nu pot crea un contrast de extensie similar. La pagina 105 din „Arta culorii” [- The Art of Color_ The Subjective Experience and Objective Rationale of Color (1974, Wiley) -], Johannes Itten scrie:
„Contrastul de extensie este neutralizat când proporţiile armonice sunt folosite” *
Din această propoziţie putem deduce că viziunea neexplicită a lui Itten despre un astfel de contrast este aceea că, cu cât proporţiile dintre culorile complementare sunt diferite faţă de cele armonioase stabilite de Goethe, cu atât acest contrast de extensie este mai vizibil. Dar în continuare apar alte 2 probleme fără ieşire.
Una dintre ele este aceea că, dacă folosirea altor proporţii decât acestea, determină contrast de extensie, atunci folosirea proporţiilor armonice ar trebui să determine un acord, aşa cum se întâmplă cu restul contrastelor. Însă nu se poate stabili acord cromatic între culorile complementare indiferent de mărimile suprafeţelor pe care sunt alocate, conform cu regulile contrastului şi acordului pe care le-am descris la secţiunea dedicată contrastului , şi acordului . O astfel de afirmaţie e adevărată doar la nivel metaforic, adică a faptului că un contrast este în acelaşi timp şi acord. Pe de altă parte, în această accepţiune, contrastul de extensie pare a fi mai curând o variantă a contrastului de complementare, deoarece folosirea perechilor de complementare se face în mod natural în afara acestor proporţii luminoase. E puţin probabil ca un pictor să pună exact aceste proporţii fără să le măsoare cumva. Prin urmare, aproximativ aceeaşi alăturare de complementare creează acest prezumtiv contrast.
În cartea sa „Culoarea în artă”, Ed. Polirom, Iaşi, 2009 , pag 163, Liviu Lăzărescu rămâne la concluzia că aceste raporturi de mărime care inversează raporturile luminoase creează raporturi armonice. Dar ce facem, că pe noi ne interesează forma contrastului, nu a acordului…? între culorile roşu şi verde, având cote cantitative egale, nu poate exista contrast de extensie. Inversarea raportului 1/1 dintre ele e tot 1/1. Aşadar contrastul e de fapt acelaşi lucru cu acordul luminos, ceea ce e absurd. Ceea ce descrie Itten aici ar trebui numit mai curând acord de suprafaţă ocupată mai curând decât un contrast. Apoi, vedem că acest presupus contrast, care a fost iniţial gândit între culorile complementare, nu creează contrast, ci acord.
Şi de aici pleacă cea de-a 2-a problemă, anume aceea că nu ne dăm seama din această propoziţie dacă ar exista un contrast de extensie mai mare între raporturile 1/3 de galben-violet, opusul raportului normal de 3/1 (9/3) sau 1/300, să zicem. Iar analogia poate continua. Dacă gândim în similaritate cu restul contrastelor, în care, cu cât diferenţa dintre elementele contrastante e mai mare cu atât contrastul e mai mare, ar trebui ca raportul de 1/300 să fie un contrast de extensie mai mare şi mai vizibil decât opusul „proporţiei armonice” de 3/1, stabilită de Goethe şi reluată de Itten. Şi atunci de ce mai ne complicăm cu aceste raporturi luminoase într-un contrast de extensie? De ce nu luăm în calcul doar simpla diferenţă de mărime a petelor aferente alăturate şi includem în această ecuaţie raporturile luminoase?
Ulterior, la pagina 106 din „Arta culorii”, Itten vine cu o altă precizare care dă o altă viziune asupra acestui contrast. El aduce exemplul roşului pus într-o proporţie mai mică lângă verde faţă de raportul său natural de 1/1. Şi că , spune el în continuare, acel verde ar fi mai vivid în acea proporţie dizarmonică decât dacă ar fi în cea armonică. („The minority color, in distress, as it were, reacts defensively to seem relatively more vivid than if it were present in a harmonious amount”.) Rămâne acum să ne dăm seama la ce se referă acest termen „vivid”. Eu deja am arătat într-o secţiune anterioară imprecizia unor termeni cu care a fost echivalată saturaţia. În cazul de faţă sunt semne că această imprecizie se poate extinde dincolo de limitele conceptului de „saturaţie”. E foarte posibil ca traducerea din limba germană termenul englezesc „vivid” să-i vicieze şi mai tare înţelesul. Acest termen original din germană putea fi folosit de gândirea lui Itten, atât pentru a descrie saturaţia dar şi luminozitatea.
Aşa că suntem nevoiţi să analizăm ambele variante ale termenului şi astfel să ne clarificăm. Dacă el se referă la luminozitate, mie nu mi se pare că petele mai mici ar apărea mai luminoase decât cele mari. Un pătrat mic de roşu pus pe un fond verde mie îmi pare la fel de luminos ca şi un pătrat aproape cât suprafaţa, flancat de un ştraif verde. Aşadar, pare puţin probabil ca Itten să folosească acest termen tradus în engleză prin „vivid” pentru luminozitate. El avea o gândire foarte precisă şi nu afirma astfel de idei nejustificabile.
Dacă termenul se referă la saturaţie da, cele afirmate în propoziţia citată mai sus sunt adevărate. Dar nu cred că el poate fi pus pe seama modului în care Itten descrie acest contrast de cantitate. Acelaşi efect de strălucire mai mare poate fi văzut în cazul raportului armonios între galben şi violet. Şi violetul va părea mai „saturat în această „proporţie armonică” de 1/3 decât în situaţia în care ar fi distribuit în raport de 1/1, fiind distribuit pe o suprafaţă mai mică decât galbenul. Conform accepţiunii lui Itten n-ar mai trebui să existe contrast de cantitate dacă galbenul şi violetul ar fi alăturate în proporţie armonică de 1/3 deoarece, conform afirmaţiei sale de mai sus, acesta ar fi neutralizat. Eu unul nu mă pot împăca cu treaba asta. Orice suprafaţă mai mică va părea mai saturată indiferent de raporturile de luminozitate cu culoarea cu care se învecinează sau pe care se suprapune. Viceversa e la fel de valabilă: două pete de mărimi diferite de galben şi mov ar trebui să fie un contrast de extensie mai mare decât două pete cu aceleaşi culori în raport armonic de 1/3. Asta deoarece, conform viziunii lui Itten despre raporturile luminoase despre acest contrast, raportul de 1/1 este o proporţie ne-armonică. Raporturile luminoase între culori pot fi folosite pentru a stabili contraste între ele, însă nu cel de extensie, ci cel închis-deschis. Astfel că între galben şi violet este contrastul cel mai mare de luminozitate la nivel cromatic.
* „Contrastul of extension is neutralized when the harmonious proportions are used”
0 comentarii:
Post a Comment