CONTRIBUŢII LA DEZVOLTAREA IMAGOLOGIEI
Acest text continuă de aici
Acest text face parte dintr-o lucrare teoretică mai amplă
2.4.3.3.6. Probleme teoretice legate de presupusele contraste „succesiv” şi „simultan”
În cartea sa „Arta culorii” („ The Art of Color: The Subjective Experience and Objective Rationale of Color, 1974, Wiley and sons), la pagina 21, Johannes Itten a spus că dacă privim îndelung o culoare şi apoi închidem ochii vom vedea complementara ei pentru scurt timp. Itten l-a numit „contrast succesiv” sau „simultan” şi o parte din lumea artei l-a luat de bună, alţii s-au gândit că aşa ceva e un simplu efect al retinei.
Ceva adevăr în această afirmaţie există pentru că toată lumea vede efectul (numit la nivel oficial, contrast) succesiv. El se poate observa foarte bine atunci când zugrăvim încăperea în care locuim într-o culoare saturată, exceptând verdele şi albastrul (vom vedea imediat mai jos de ce). Am experimentat acest efect în viaţa mea personală; pe când lucram la sectorul privat şi eram foarte obosit, mi-am zugrăvit una dintre camere în orange, în intenţia de a mă mai înviora. După o perioadă de stat în ea, atunci când ieşeam, lumea mi se părea colorată în complementara ei, albastru. Bătutul covoarelor a dispărut în ultimul timp, odată cu explozia de aspiratoare. Cine a practicat aşa ceva pe covoare viu colorate îşi aduce aminte cum, după 10 minute de lovituri în covor spre a-l descotorosi de praf, lumea părea astfel colorată în complementara culorii sale care exisa majoritar pe suprafaţă.
Toată lumea vede aşa ceva, prin urmare şi efectul simultan trebuie cumva să existe, chiar dacă se vede mai puţin. Efectul e simplu de înţeles: acele celule responsabile cu descifrarea culorii din radiaţia luminoasă ce ajunge pe retină obosesc. Locul lor e luat de cele care redau complementarele. Această regulă funcţionează atât la alăturarea în spaţiu cât şi la cea în timp. Efectul succesiv este un fel de efect simultan în timp, după cum viceversa e la fel de valabilă: efectul simultan este identic cu cel succesiv, doar că se desfăşoară în spaţiu, nu în timp. Însă el nu e atât de vizibil din simplul motiv că expunerea culorii pe retină e mică. Dacă nu vom sta o perioadă mai lungă în faţa culorii experimentate nu vom vedea nimic special.
Această senzaţie subiectivă i-a făcut pe mulţi mai mult sau mai puţin sugestionabili să vadă astfel de halouri complementare în jurul unor culori saturate. Dar nu toţi văd asta dacă ochiul nu e expus suficient. În manualul „Educaţie plastică” de clasa a VII-a, editura „ALL Educational” 1998, la pagina 11, cei autorii Nicolae Filoteanu şi Doina Marian dau exemplul unui cerc roşu pe fond alb care ar crea un hallo verde, respectiv complementara sa. Mărturisesc că eu unul n-am văzut niciodată acest contrast simultan. Am făcut acest experiment la clasă cu copiii. Câţiva au zis că îl văd. Cei mai mulţi au zis că nu-l văd. Oricum, acel cerc roşu prezentat de manualul „Educaţie plastică” de clasa a VII-a e prea mic pentru ca acest efect să fie văzut.
Însă absolut toată lumea îl vede în cazul imaginii de mai jos, deşi nu contrastul/efectul simultan e cel ce ne facem să vedem galbenul în cercul din dreapta jos. Am testat proprii elevi şi toată lumea a spus că a văzut galben în cercul din dreapta jos. Foarte puţini mi-au spus că văd crem sau un galben nesaturat acolo. De fapt nu există nici un galben, ci doar făşii de alb cu negru alăturate. Galbenul este creat de retina/mintea omenească ce simte nevoia să echilibreze abuzul de mov cu complementara sa.
Dar acesta este un caz rar şi ţine mai mult de o iluzie optică decât de efectul/contrastul optic. Nu orice fel de expunere de mov implică îngălbenirea suprafeţelor de lângă acesta. Pentru ca aceste efect să fie clar văzut e nevoie mai întâi ca respectiva culoare să ocupe o suprafaţă foarte mare, nu doar din spaţiul de lucru, ci din întreg orizontul vizual. Cine poate să ignore suprafaţa din jurul petei de culoare şi îşi va concentra privirea spre ea pe o perioadă mai lungă de timp, atunci când îşi va muta privirea pe o culoare fadă sau un gri neutru, va putea vedea acel halo.
Apoi, pe lângă perioada de expunere şi suprafaţa mare, efectul optic nu se va vedea niciodată în cazul culorii verde şi, parţial, albastru. Staţi cât doriţi într-o cameră verde şi nu veţi vedea lumea colorată în roşu! La fel şi în cazul unei camere albastre: nu veţi vedea lumea clar colorată într-un orange după ce ieşiţi de acolo. Puteţi face un experiment uitându-vă vara la cerul albastru dimineaţa sau seara din zona opusă soarelui pentru a-l vedea cât mai saturat; după ce priviţi către un gri veţi vedea că parcă ar exista o oarecare tentă de orange dar parcă nu. Greu de spus câte autosugestie şi cât e efect simultan în acea tentă orange.
Explicaţia ambelor situaţii se datorează motivului că ochiul uman, la fel ca şi cel animal, e obişnuit încă de la apariţia lui în lume cu culorile verde şi albastru. Cel puţin pentru cultura indo-europeană verdele este o culoare foarte frecventă. Albastrul e ceva mai rar şi acoperă o suprafaţă mai mică din orizontul vizual. Dacă am fi fost vulturi probabil că albastrul cerului ar fi fost măcar la fel de frecvent precum verdele. Însă omul a fost mai interesat de ceea ce se întâmplă pe sol, în vegetaţie decât de ce se întâmplă în cer. Oricum, milioanele de ani de evoluţie a ochiului a condus la rezistenţă în faţa expunerii prelungite la aceste culori. Retina noastră, nu doar că nu oboseşte confruntată cu ele, dar chiar se relaxează astfel. Organul ocular s-a adaptat la aceste culori predominante în natură aşa că nu mai e nevoie să facă astfel de compromisuri precum la celelalte, cu care vederea umană se întâlneşte mai rar.
Din această cauză, dacă schimbăm culorile din imaginea de mai sus cu verde şi albastru vom vedea invariabil fâşiile de alb şi negru, ce par colorate alăturate lângă roşu şi mov.
În imaginea de mai sus , galbenul se vede nu datorită alăturării movului, deşi acesta are şi el un rol, ci datorită faptului că albul şi negrul sunt neaşteptate în contextul cromatic. Fiind obişnuiţi cu roşu şi albastru ,plus amestecarea lor , suntem tentaţi să punem şi galben, culoarea care lipseşte. Dacă însă deconspirăm iluzia că în imagine ar fi doar culori şi arătăm dungi de gri neutru şi alb în fundal, atunci albul şi negrul cercului din dreapta jos se va vedea net.
În acelaşi fel vom observa dacă păstrăm fundalul colorat cu albastru dar cercul din stânga va fi desaturat până la maxim, devenind gri neutru, totuşi efectul de galben încă se vede, deşi nu toată lumea îl mai vede la fel de galben.
Dacă am avea un contrast/efect simultan aşa cum e teoretizat în general atunci în imaginea de mai jos ar trebui să vedem în cercul de jos verde, complementara roşului. Unii elevi mi-au spus că văd o nuanţă de verde, dar cei mai mulţi mi-au zis că văd mai curând albul şi negrul.
Pe de altă parte învineţind şi colorând cu mov culorile din restul cercurilor ar trebui să ducă la îngălbenirea şi mai mare a cercului din dreapta jos, însă fără surpriza cromatică a fundalului, el îşi pierde total efectul, rămânând alb şi negru, ceea ce şi este în realitate.
Aşadar, rolul contrastului/efectului simultan există în această iluzie a galbenului, însă ea este o iluzie optică a expectanţei culorii galben în contextul expunerii majorităţii nuanţelor mai puţin galben. Mintea noastă completează cu galben această verigă lipsă, în virtutea nevoii de ordine şi de terminare a unei sarcini.
Problema mea cu a denumi contrast acest efect fiziologic este aceea că îi lipseşte dimensiunea obiectivă. Toate contrastele au o evidentă latură subiectivă, psihologică. Însă ele au şi o latură obiectivă, clară. Ne putem imagina că roşul alăturat lângă verde creează un contrast doar după ce am privit multe astfel de alăturări şi am studiat fenomenul. Dar dacă nu vom vedea obiectiv respectiva alăturare pe o suprafaţă, nu-i vom înţelege total efectul după cum nu putem să povestim un tablou în totalitatea valenţelor sale. Ei bine, acestui efect îi lipseşte cumva latura obiectivă, alăturarea nu există cumva în realitate, fiind o iluzie fiziologică a ochiului nostru.
Teoretizarea acestui presupus contrast a plecat de la observaţia lui Goethe, citat de Itten, că un galben intens comportă cumva o umbră violet. Pe lângă autosugestie, observarea acestor halouri complementare ţine de însăşi natura generală a contrastului care face ca elementele alăturate să pară şi mai diferite decât dacă ar fi separate. La aceeaşi pagină 11, cei doi autori ai manualului „Educaţie plastică” de clasa a VII-a, afirmă clar acest lucru, anume că alăturarea de albastru lângă orange ar crea „contrast simultan” deoarece atât orange-ul îl face mai albastru pe acesta din urmă cât şi invers, anume că albastrul îl face pe orange mai orange. Din această observaţie obiectivă, ei împreună cu mulţi alţii au dedus că albastrul şi orange-ul creează în jurul lor acel halo colorat în complementara fiecăreia care se adaugă la strălucirea acesteia.
Însă supra-saturarea complementarelor între ele atunci când sunt alăturate nu este consecinţa „contrastului simultan” în particular, ci a contrastului în general. Cu cât elementele contrastului sunt (obiectiv) mai diferite luate individual cu atât ele vor părea (subiectiv) şi mai diferite dacă sunt alăturate. Acesta este exemplul şi cu o culoare închisă alăturată alteia deschise. Griurile extreme contrastează şi mai tare cu cât sunt mai apropiate de valorile absolute de alb şi negru.
Fiind un efect exclusiv al percepţiei noastre şi nu unul al realităţii cromatice de pe suprafaţă, părerea mea aste că aceste 2 efecte optice succesiv şi simultan nu ar trebui clasificate la contraste ci tratate ca efecte optice. Ele nu aduc nimic nou faţă de ce spune contrastul de complementare şi nici teoriei contrastelor în general. Plus de asta, atunci când sunt foarte vizibile, ele nu afectează cu nimic calitatea estetică a imaginii, ci mai curând o deformează cromatic.
Acest principiu natural al contrastelor este motorul publicităţii dar şi ingineriei dezinformării practicate la nivel înalt de către instituţiile specializate pe manipularea opiniei publice. Un personaj dubios va părea om respectabil dacă intră în conflict cu un altul, mult mai detestabil în ochii opiniei publice decât el.
La pagina 141 din cartea sa Culoarea în artă, Ed. Polirom, Iaşi, 2009 , Liviu Lăzărescu afirmă că acest contrast este varianta celui de complementare „în care unul dintre termeni lipseşte”. Aceeaşi opinie se poate vedea la pagina 23 din manualul de Educaţie plastică pentru clasa a VI-a, editat în 2019 de „Grup Media Litera”. Autoarele Oana-Mari Solomon, Cristina Rizea şi Daniela Stoicescu scriu că „Se înrudeşte cu contrastul complementar, doar că aici complementara nu apare”.
În caz că acesta va fi în continuare acceptat de comunitatea de specialişti, măcar ar trebui recunoscut ca variantă celui de complementare, deşi problemele teoretice unei astfel de ajustări sunt majore. Cred că doar în interiorul lui poate fi inclusă varianta subiectivă a perceperii complementarelor pe de o parte în culorile sau griurile vecine, după cum s-a numit până acum contrastul simultan; pe de altă parte acestea pot fi percepute subiectiv în însăşi lumea exterioară după o expunere prea lungă în faţa unei culori saturate (cu excepţia verdelui şi albastrului), după cum s-a numit până acum contrastul succesiv. Viceversa e valabilă: contrastul de complementare aşa cum a fost el tratat până acum este varianta obiectivă (fotografiabilă) a contrastelor simultan şi succesiv.
Dar niciodată ochiul nostru nu va putea substitui complementara unei culori aşa cum o face alăturarea propriuzisă. Iar dacă „unul dintre termeni lipseşte” este afectată irecuperabil însăşi definiţia contrastului ca alăturare de 2 elemente diferite. Indiferent cât de drag ne-ar fi Goethe şi Itten mă tem că nu vom putea accepta această iluzie cromatico-optică drept contrast fără să alterăm însuşi conceptul de contrast. Oricât de cât de vii ar apărea aceste mici absurdităţi în vorbele artiştilor, totuşi nu le putem accepta sub aspectul logic, ştiinţific. Dacă nu există alăturare de tente, atunci nu putem avea contrast, din această cauză eu nu îl includ în categoria contrastelor ci, mai curând, a iluziilor optice.
0 comentarii:
Post a Comment