CONTRIBUŢII LA DEZVOLTAREA IMAGOLOGIEI
Acest text continuă de aici
Acest text face parte dintr-o lucrare teoretică mai amplă
2.4.3.3. Contrastele în artele plastice
Artistul şi teoreticianul elveţian Johannes Itten a stabilit 7 contraste cromatice, prelucrând intuiţiile înaintaşului său care le-a exprimat pentru prima dată, Adolf Hölzel. Însă, la aproape un secol de atunci, cele mai multe dintre ele au fost interpretate în fel şi chip. Doar două au unanimitate deplină în rândurile profesorilor de arte şi teoreticienilor artei în general: acestea sunt contrastul cald-rece şi contrastul de complementare. Contrastul cald-rece este alăturarea unei culori calde lângă alta rece. Dacă cele două culori se află pe acelaşi diametru în cercul culorilor atunci rezultatul este contrastul de complementare, adică alăturarea unei culori primare lângă o secundară obţinută din amestecul celorlalte 2 culori primare.
Există mari probleme în modul în care celelalte contraste au fost definite şi teoretizate de teoria imaginii până acum. Aşa ceva implică mari probleme pedagogice, pentru că noi profesorii de artă chinuim copiii să înţeleagă lucruri pentru care noi înşine nu avem idei clare. Ce-i drept, acest caz nu e primul în care adulţii nu pot da explicaţii clare copiilor. Totuşi adulţii din alte domenii nu fac manuale din concepţiile lor neclare, aşa cum se întâmplă cu arta. Putem să remarcăm totuşi că manualele de clasa a V-a şi a VI-a nu detaliază toate aceste contraste descrise de Itten, ci doar pe cele două amintite mai sus, pentru care există unanimitate. În continuare voi descrie problemele teoretice legate de acestea precum şi soluţiile pentru găsirea coerenţei lor maxime.
2.4.3.3.1. Contrastul culorilor în sine
Şi acest contrast a fost teoretizat de Johannes Itten, care se numeşte (în traducerile din germană în engleză) „Contrast of Hue”. Itten a gândit prin el o diferenţă între culorile primare care se deosebesc între ele mai mult decât alte culori. Acest contrast are o parte radicală atunci când apare exclusiv din alăturarea culorilor primare, cu bază 0. El poate avea şi o formă estompată atunci când baza creşte, respectiv când se alătură culori secundare până aproape de acord.
Alăturarea dintre culorile primare pare cea mai simplă formulare a unui contrast dintre cele toate. Însă problemele sunt mult mai complexe decât se întrevede. În primul rând, orice contrast se estompează atunci când în alăturare intervin mai mult de două elemente. Din această cauză acordul vizează tente diverse alăturate. Prin urmare, pentru a fi contrast, fiecare dintre cele 3 culori stipulate de Itten în definirea acestui contrast ar trebui să fie văzută în tandem separat cu fiecare dintre celelalte două, nu împreună. Alăturarea de culori terţiare din această reţetă duce în mod vizibil la apropierea de acord.
În cartea sa „Culoarea în artă”, Ed. Polirom, Iaşi, 2009 , la pag 108, fostul meu profesor de la Universitatea de Arte Lviu Lăzărescu spune că acest contrast are nevoie de „minim 3 culori”. În acest caz, extinderea definirii sale de la 2 culori la 3 culori, riscă să ajungă şi la 4 culori în această accepţiune. Dimpotrivă, eu consider că acest contrast nu trebuie văzut ca alăturare de strict 3 culori. E suficient să existe 2 elemente pentru a se crea atât acord cât şi contrast. Deşi la începutul capitolului am criticat definirea contrastului prin metafora „opoziţie”, acum am nevoie de ea şi o invoc, pe „principiul” că „dragostea (la fel ca şi războiul) are nevoie de 2” . În cazul de faţă declar inoportună ideea din renumitul vers cum că „dragostea are nevoie de minim 2”. Probabil că Itten şi alţi teoreticieni de după el au avut o slăbiciune pentru desperecherea triadei culorilor primare, şi de aceea le-au luat împreună pentru a defini acest contrast.
Însă eu cred că nu e nevoie să oedipizăm nici contrastul şi nici acordul. Dacă avem o singură culoare pe suprafaţă atunci rezultatul este o unitate de imagine. Dacă adăugăm o alta atunci avem limbaj avansat de imagine , deci e suficient 2 pete pentru aşa ceva. Da, 3 culori, în speţă cele primare, pot fiecare crea contrast al culorilor în sine. Dacă sunt alăturate, fiecare dintre ele creează câte 3 contraste ale culorilor în sine luate 2 câte 2. În acelaşi fel şi acordurile trebuie văzute, deşi acolo, ştim, înlănţuirile de perechi de culori care se acordă sunt mult mai multe.
O altă importantă precizare pentru definirea acestui contrast este distanţarea în lungime de 1/3 pe cercul cromatic a culorilor împerecheate. Acest raport este distanţarea însăşi a culorilor primare. O distanţă mai mică între ele pe cercul cromatic determină acordul cromatic iar o distanţare de peste 1/3 spre 1/2 determină contrast de complementare.
Itten şi restul de teoreticieni consideră că culorile terţiare sau de grad mai mare de amestec nu creează acest contrast. În manualul de clasele a V-VIII, editat de Editura Didactică şi Pedagogică din 1997, Victor Pavel îl defineşte astfel la pagina 23 ca fiind:
„Alăturarea unor culori pure, curate.”
Ce-i drept, aşa ceva e adevărat în cazul alăturării de culori de grad mai mic de amestec. Într-adevăr, culorile primare creează cel mai puternic contrast al culorilor sine, după cum spune Itten. Însă el nu trebuie redus doar la acestea, ci trebuie extins la orice alăturare de culori care nu sunt vecine pe cercul cromatic, pentru a nu crea un acord cromatic. Culorile alăturate care se află la un nivel mai mare de amestec pot crea un contrast al culorilor în sine dacă urmează această regulă a distanţării de 1/3 pe cercul cromatic. Deşi pot fi terţiare sau mai înalte ca grad de amestec, totuşi raporturile dintre ele sunt exacte cele dintre culorile primare, aşa că nu văd de ce nu am include şi alăturarea lor în această categorie.
Atenţie mare, pentru că în general elevii tind să recunoască greşit acest contrast între acorduri, pe baza faptului că terminologia „culori în sine” ne duce cu gândul la formula „culori în general”! Dar nu orice fel de culori alăturate creează acest contrast. Regula bazei minoritare (sub 50%) trebuie să se manifeste în acest contrast, ca în orice alt contrast. De fiecare dată când baza depăşeşte sub 50%, avem acord. Aşadar, pentru a fi recunoscut în imagine, trebuie căutate alăturare de perechi de culori primare şi secundare. Cu cât îşi păstrează gradul cu atât contrastul e mai mare. Începând de la culorile terţiare încolo putem avea contrast al culorilor în sine dacă culoarea de alăturare este dispusă la o lungime de 1/3 distanţare pe cercul cromatic. Desigur, în lipsa unui instrument pentru a decide cu exactitate acest raport de 50% putem folosi aproximarea, după cum am făcut şi în cazul de mai sus, cu precizarea că alăturarea se află la limita dintre contrast şi acord.
Apoi, la pagina 36 din cartea sa „Kunst der Farbe”, tradusă în engleză „The Art of Color: The Subjective Experience and Objective Rationale of Color” în anul 1974 la New York, de către Nostrand Reinhold Compani Inc., Itten scrie următoarele:
„When the single colors are sparated by black or white lines, their individual characters emerge more sharply”*
Ei bine, fiecare putem vedea adevărul celor spuse de el în exemplul pe care îl dă la figura 39. Însă ne-a lăsat nelămuriţi dacă alăturarea de „linii negre sau albe” doar îl pune mai bine în evidenţă sau e chiar parte din el. Profesorul Lviu Lăzărescu ne-a spus la cursul de materiale şi tehnici că acest contrast trebuie să aibă în el şi un gri neutru sau extrem (alb-negru). În „Culoarea în artă”, la aceeaşi pagină 108, pare că susţine aceeaşi idee, şi acceptă doar că adăugarea de alb şi negru aduce contrastului culorilor în sine „cel mai mare efect expresiv”. De asemenea, în lucrarea „Educaţie plastică în ciclul primar”, Editura Nagard 2007 autoarea Daciana Ardelean susţine aceeaşi variantă la pagina 43. Această idee se mai regăseşte şi în pagina 21 din manualul Educaţie Plastică pentru clasa a VI-a, Editura Ars Libri 2019, scrisă de Elena Stoica, Adina Şerbănoiu şi Adina Grigore.
Conceput astfel, acest contrast este restrâns la situaţia în care culorile sunt flancate de griuri. Ce-i drept această situaţie accentuează foarte bine restul culorilor. Orice fel de culoare care e mărginită de alta, printr-un gri neutru sau extrem e pusă mai bine în evidenţă. Dar această realitate poate fi inclusă în interiorul contrastului de saturaţie, griul neutru putând fi tratat ca saturaţia minimă a unei culori, indiferent care. Aşadar, nu mai e nevoie să se precizeze acest adaos de gri, deoarece culorile pot face foarte bine contrast între ele şi fără astfel de presărări de griuri neutre.
Există anumite voci care au afirmat acest lucru deschis în manuale. De exemplu, autoarele Oana-Mari Solomon, Cristina Rizea şi Daniela Stoicescu, în manualul Educaţie plastică pentru clasa a VI-a, 2019, editat de Grup Media Litera, la pagina 22 consideră că alăturarea de griuri neutre lângă culorile contrastului culorilor în sine nu este factorul decisiv pentru definirea sa, ci doar de punere mai bine în valoare a sa. Prin urmare dacă anumite culori sunt flancate de griuri neutre (nonculori), atunci contrastul culorilor în sine este mai vizibil, dar nu condiţionat de aşa ceva. Iată că şi n acest caz comunitatea teoreticienilor imaginii trebuie să decidă care variantă pare mai coerentă.
* “Când culorile individuale sunt separate prin linii negre sau albe, caracterele lor individuale apar mai clar”
0 comentarii:
Post a Comment