CONTRIBUŢII LA DEZVOLTAREA IMAGOLOGIEI
Acest text continuă de aici
Acest text face parte dintr-o lucrare teoretică mai amplă
2.3.2. Pata
Pata este un punct cu dimensiuni mai mari. Punctul este o pată mai mică iar pata este un punct mai mare. De obicei punctul e rotund sau oval iar pata e mai neregulată. Punctul poate deveni pată dacă îi micşorăm suprafaţa pe care e pus. Dacă tăiem foaia de hârtie în jurul lui atunci avem o pată care acoperă o porţiune mare din suprafaţă. Dimpotrivă, dacă ne depărtăm de o pată o vom vedea punct din depărtare. Experienţa maşinilor pe stradă care se văd punctuleţe din avion arată cum pete de formă dreptunghiulară pot deveni puncte cu aspect oval sau chiar circular. Nu există o dimensiune clară sau un raport exact între mărimea petei şi cea a suprafeţei pe care e pusă pentru a stabili limita pentru un punct sau o pată. Dacă suprafaţa este foarte mică, de mărimea unui bob de orez, nu vom putea scoate de acolo decât un punct, chiar dacă acoperim cu semnul grafic cea mai mare parte a suprafeţei. Dacă facem un punct foarte mic şi unul mai mare lângă el atunci vom tinde să îl considerăm pată pe ultimul. Dar dacă îl ştergem pe primul şi vom desena nişte pete mai mari lângă cel rămas, atunci el va părea un punct pe lângă aceste pete.
Definiţia petei ca punct supradimensionat poate totuşi funcţiona datorită simplităţii sale. Condiţia sa este ca înainte să se fi analizat punctul şi elevii să ştie ce este acesta. Dar ea are totuşi marele dezavantaj că nu precizează cât de supradimensionat e acel punct. Prin urmare, în ciuda simplităţii ea e imprecisă. Problema rezidă în fundamentele semantice date de limbă acestor cuvinte. Limba nu a căutat stabilirea unor diferenţe exacte între pată şi punct. Teoria imaginii se învaţă de mai puţin de un secol în şcoli. Singura interferenţă din viaţa de zi cu zi cu această diferenţă între pată şi punct era probabil la spălatul rufelor; pata se vede mai clar decât punctul pe haine.
Manualul de clasa a V-a editat de Editura Teora în 2009 spune că „pata reprezintă o urmă relativ întinsă în raport cu suportul…” . Remarc în primul rând buna intuiţie de a defini pat prin punct relativ la dimensiunile suprafeţei. Însă această definiţie are aceeaşi problemă ca în cazul punctului relativ cu termenul „urmă” deoarece noţiunea sa este mult mai largă decât cea de semn grafic. Am precizat în secţiunea anterioară că există o urmă mecanică diferită de cea grafică; de exemplu există urme de picior de om în nisip de animale în pământ sau de ploaie pe cer. Termenul în cauză e metaforic şi e bine ca definiţiile să folosească termeni precişi.
A doua problemă constă exact în formularea neclară „urmă relativ întinsă” cu care însăşi limba naturală a investit semantic acest cuvânt. Un copil de 10 ani nu prea înţelege această formulă. Mai bine îi spunem sincer că nu ştim care este limita de mărime dintre ele şi că aşa am primit şi noi moştenire aceste cuvinte. Nu cred că trebuie să ne batem prea mult capul cu stabilirea unei astfel de limite relativ la dimensiunile dintre cele două tocmai datorită relativităţii aprecierii descrisă mai sus. Pentru o exactitate mai mare ne putem folosi de modul în care ele se obţin. E suficient să îi spunem că punctul se obţine în general prin atingerea simplă cu un instrument grafic a suprafeţei iar pata se obţine fie prin punerea materialului activ fără instrument specializat pe ea (dacă e spontană) fie prin atingeri multe ale instrumentului în aceeaşi zonă (dacă e elaborată).
Chiar dacă e mai dificil de enunţat se poate da o definiţie ceva mai precisă a petei, în spiritul celei date punctului, respectiv:
„pata este semnul grafic lăsat fie spontan de instrumente mari sau nespecializate pe suprafaţă, fie elaborat într-o anumită zonă compactă a suprafeţei şi într-un timp mai lung de instrumentele mai mici.”
Această definiţie e mai greu de ţinut minte decât cea referitoare la dimensiuni dar are avantajul că e mai exactă. Dacă aruncăm vopsea pe un zid obţinem o pată. Observăm că instrumentul este unul mare, borcanul, găleata sau cuţitul de paletă care conţin materialul activ (vopseaua). Dacă stropim suprafaţa cu stiloul rezultatul va fi o grămadă de puncte, în acord cu micimea peniţei sale. Dacă călcăm stiloul şi îl spargem atunci pata de cerneală întinsă pe jos e în acord cu rezerva spartă a stiloului, mai mare decât peniţa.
Dar, nici ea nu e foarte exactă. Experienţa de atelier a arătat că din vopseaua aruncată pe suprafaţă se pot desprind mici picături care apoi determină puncte când se izbesc de suprafaţă. Iată că şi instrumentele mari pot crea puncte. Pe de altă parte, dacă stiloul, care face de obicei un set de puncte când e scuturat, se întâmplă să fie scuturat mai puternic, va ieşi din peniţă o picătură mai mare care să facă o pată lângă duzina de puncte.
Dacă vrem să fim şi mai exacţi decât atât va trebui să facem un compromis între cele două definiţii. Mai întâi trebuie să stabilim că vorbim despre punctul specific dimensiunilor A4. În fel acesta excludem petele care se văd de la distanţă puncte. Apoi ţinem cont de simpla atingere a instrumentelor tipice pentru această dimensiune, care creează cel mai mic punct. Şi atunci avem 5 dimensiuni cu rezonanţă în aprecierea copiilor:
- punctul mic = simpla atingere a hârtiei cu pixul, creionul sau alt instrument similar
- punctul mare = un punct cu mărimea maximă a unui bob de piper
- pata mică = o pată cuprinsă între mărimea unui bob de piper şi a unghiei
- pata mijlocie = o pată cuprinsă între mărimea unghiei şi a prunei
- pata mare = o pată mai mare decât mărimea prunei
Cred că copiii pot învăţa uşor aceste limite şi încadra punctul şi pata în dimensiunile acestea, fără a-şi chinui mintea cu definiţii unor termeni insuficient de clari. Oricum, în general elevii de sub 13 ani n-ar trebui evaluaţi pe cunoştinţe teoretice; aşa că dacă la clasa a V-a un elev ar confunda pata şi punctul aşa ceva cu atât mai puţin trebuie să fie o temă de evaluare.
În manualul de clasa a V-a editat de Editura Teora în 2009, pagina 22, Victor Dima împarte petele în plate (decorative) şi picturale. La pagina 23 pata elaborată este denumită „surapunere grafică” sau „pată picturală”. Autorul face o diferenţiere netă între „amestecul elaborat” care pleacă de la o pată plată şi devine una picturală, şi „amestecul spontan” care se realizează între 2 pete care fuzionează natural, ca în cazul acuarelei. Dar fuziunea acestor pete nu e tot timpul spontană. Ea e spontană în cazul lucrărilor realizate în timp mai scurt, când petele se usucă repede şi nu mai pot fuziona. Dar dacă se folosesc laviuri ceva mai diluate atunci procesul de fuzionare este mai lung. Rezultatul poate fi o interferenţă foarte detaliată între ele, cu contururi şi ducturi ce par elaborate minuţios. Sigura diferenţă faţă de petele elaborate contă în faptul că omul nu este implicat în elaborare.
Problema este aici în viziunea tradiţionalistă asupra picturii, interesul conservator al controlului total asupra petei. Arta modernă şi contemporană a folosit constant pata spontană şi întâmplarea naturii în defavoarea controlului tradiţional. Picurările, scurgerile şi împroşcările au devenit metode predilecte de lucru ale artei moderne. Pentru Victor Dima aşa ceva ar trebui sa fie amestec spontan, însă o lucrare care se realizează timp de mai multe zile şi chiar luni, pare mai curând una elaborată.
Situaţia se repetă la definirea tuşelor. La nivelul limbajului de atelier tuşele sunt acele amestecuri parţiale între două culori sau griuri neutre. Ele apar în urma pensulaţiei, adică a agitării pensulei pe suprafaţa pe care există mai multe pete. La pagina 26 din acest manual, autorul ei Victor Dima scrie: „Tuşele reprezintă urmele vizibile lăsate de pensulă…” Numai că aceste urme pot fi şi acele ridicături sau şanţuri lăsate de părul pensulei odată cu aplicarea stratului de vopsea. Dacă acesta este mai subţire, ele au aspect de tuşe şi culoarea suportului se vede pe sub stratul de vopsea ca în zonele dislocate. Dar dacă stratul e gros încât nu se mai vede culoare suportului, în mod normal nu avem tuşe, pentru că e aceeaşi vopsea aplicată. Dar putem avea urmele părului pensulei care nu e corect să se cheme tuşe, neexistând nici un amestec specific tuşelor. Aşa că mai bine schimbăm definiţia în:
„tuşele reprezintă gama de tente care reies în urma amestecului provizoriu a două sau mai multe pete”
0 comentarii:
Post a Comment