CONTRIBUŢII LA DEZVOLTAREA IMAGOLOGIEI
Acest text continuă de aici
Acest text face parte dintr-o lucrare teoretică mai amplă
1.2.2. Diferenţa dintre pictură şi desen
În primele pagini ale manualului de clasa a V-a de Educaţie Plastică se vorbeşte despre materiale şi genurile artelor plastice. Dar nu se face o definiţie clară asupra desenului şi picturii, cele mai cunoscute genuri ale sale. Editorii manualelor pentru copii ştiu foarte bine la nivel practic ce înseamnă desenul şi pictura. Având studii de artă, mulţi dintre ei le-au practicat ei înşişi pentru o perioadă. În general lumea artei ştie că desenul se face cu creionul, cărbunele sau pixul iar pictura cu pensula. Pare la îndemâna tuturor iar copiii de 10-11 ani îşi dau seama de asta în mod practic, făcând diferenţa între cele 2 tipuri de instrumente. Cei mai mulţi încep contururile în desen şi termină umplându-le cu vopsea aplicată cu pensula, aşa cum s-a făcut de către cei mai mari pictori din istorie. Dar nu toţi îşi dau seama din primul moment de diferenţele dintre cele 2 clase de instrumente. Aşa că trebuie clar precizat într-o definiţie ce e desenul şi ce e pictura pentru ca şi ei dar şi preşcolarii să înţeleagă diferenţa.
Dominique Ingres spunea că desenul înseamnă 3 sferturi din pictură. Paradoxul e că, deşi adulţii ştiu instinctiv diferenţa dintre cele două, totuşi de foarte multe ori termenii „desen” şi „pictură” sunt folosiţi greşit. Termenul „desen” este deseori folosit pentru a descrie o pictură de către cei ce nu activează în domeniul artei. Mai rar se întâmplă invers, cu termenul „pictură” folosit pentru a descrie un desen. Dar uneori se mai întâmplă şi astfel.
Mai mult decât atât uneori chiar cei ce activează în domeniul artei pot fi puşi în încurcătură. Un amic de-al meu artist vorbea despre lucrările mele din anul 2000 cu tema femeia , făcute cu contur direct din tubul de vopsea, ca fiind desene. Probabil că mulţi le văd ca desene, mai ales că acest stil de linie s-a folosit în ilustraţiile de carte. Cred că problema în distribuirea acestor lucrări şi a multor altora în tehnica desenului sau a picturii stă în mare parte în lipsa unei definiţii coerente despre aceste 2 domenii. Aşa că noi profesioniştii din artă trebuie să fim mai exacţi şi să găsim definiţii mai clare pentru aceste foarte cunoscute genuri ale artelor plastice. Wikipedia dă următoarea definiţie:
„Pictura este o ramură a artelor plastice care reprezintă o posibilă realitate în imagini artistice bidimensionale, create cu ajutorul culorilor aplicate pe o suprafaţă (pânză, hârtie, lemn, sticlă etc.).”
O primă neclaritate a ei este reducerea picturii la arta figurativă, ca reprezentare a realităţii. Arta abstractă devine ea însăşi o nouă realitate. Putem spune metaforic că şi ea „reprezintă realitatea”, o realitate specifică ei. Însă nu o reprezintă/simulează precum o face cea figurativă. Formularea „care reprezintă o posibilă realitate în imagini artistice” are o problemă aparte. Din punct de vedere logic nu e corectă repetarea noţiunii definite (în acest caz artă). Ea dă formulării un aspect pleonastic. Nu mai e nevoie de precizat ulterior că rezultatul aplicării culorilor pe o suprafaţă sunt „imagini artistice” pentru ca asta se ştie deja din enunţarea genului proxim. Trebuie doar menţionată diferenţa specifică şi asta e suficient. Dacă scoatem din ea respectiva formulare atunci ea rămâne o definiţie decentă. Dacă scoatem şi referinţa la „reprezentarea de posibilă realitate”, atunci ea devine aproape perfectă, respectiv:
„Pictura este o ramură a artelor plastice care se caracterizează prin imagini bidimensionale, create cu ajutorul culorilor aplicate pe o suprafaţă (pânză, hârtie, lemn, sticlă etc.).”
Această definiţie se înscrie în clasa logică de definiţii prin gen proxim (clasa generală în care se înscrie o noţiune) + diferenţă specifică (deosebirea sa faţă de celelalte noţiuni ale clasei generale). Genul proxim, în care se înscrie noţiunea pictură, este întregul spectru al artelor plastice. Diferenţa specifică este dată de precizarea „culorilor aplicate pe o suprafaţă”. Însă şi ea are o mică problemă; precizia diferenţei specifice nu e suficient de mare. Aplicarea culorilor pe o suprafaţă se face şi în cazul pastelului sau, şi mai clar, în cazul tipografiei. Tiparul şi pictura sunt 2 lucruri total diferite. Exactitatea tiparului îl face mai curând industrie decât artă. Elena Stoica, Ionela Cârstea şi Adina Grigore dau pagina 11 din manualul de Educaţie plastică pentru clasa a V-a, Editura Ars Libri 2017, o definiţie picturii asemănătoare cu ajustarea de mai sus, respectiv
„Pictura este arta de a transmite o stare, un sentiment, un mesaj, cu ajutorul culorilor, punctelor, liniilor, formelor etc.”
Aceeaşi problemă are şi această definiţie, plus că nu se diferenţiază de literatură în cazul în care aceasta descrie o lucrare de artă plastică. În acest caz emoţia poate fi dată de culori, puncte, linii şi forme, dar acestea sunt sugerate de cuvinte. Aşadar, o a doua ajustare a definiţiei spre a o face mai exactă este următoarea:
„Pictura este o ramură a artelor plastice care se caracterizează prin imagini bidimensionale, create cu ajutorul culorilor aplicate manual, individual pe o suprafaţă (pânză, hârtie, lemn, sticlă etc.).”
În acest moment am exclus multiplicarea industrială specifică tiparului. Mai rămâne de făcut diferenţierea ei de pastel. Acesta se află la limita dintre desen şi pictură. Existenţa sa pare să ne încurce, însă de fapt ne ajută să înţelegem mai bine diferenţa dintre ele. Pastelul are ceva din desen. Acei pigmenţi presaţi au alură de grafit sau cărbune şi produc o textură tipică desenului. Pe de altă parte, cu pastelul se pot scoate acorduri cromatice specifică picturii, pe care desenul nu le poate face. De aici putem să extragem o concluzie decisivă pentru diferenţierea dintre desen şi pictură, respectiv că primul foloseşte materiale uscate în timp ce pictura foloseşte fie pastă (mai groasă sau mai subţire), fie lavi-uri, fie glasi-uri colorate.
Vopselele picturii sunt lipicioase, ceea ce înseamnă că au în ele anumite cleiuri. Desenul are nevoie de fixativ aplicat pe suprafaţă după terminare, altfel se şterge de acolo. Cărbunele este aici în special vizat. Grafitul e mai dur şi impregnează mai puternic în corpul suportului particulele de carbon. Dar cărbunele e mai moale iar liniile pot fi şterse în proporţie de peste 90 % prin simpla apăsare şi frecare cu o cârpă pe suprafaţă. Nici liniile grafitului nu-s departe de aşa ceva deşi el se şterge ceva mai greu. Ne aducem aminte de ştersul cretei de la tablă. Creta e mai dură însă tabla e un suport din sticlă, material foarte compact şi dens care nu permite pătrunderea unor particule precum cele ale cretei. Nu s-ar putea trasa linii deloc pe ea dacă nu ar avea asperităţi asemănătoare cu cele ale şmirghelului în care pot rămâne mici fragmente de cretă, după apăsare precum grafitul în hârtie. Dar, am văzut fiecare când am fost copii, tot ce a fost scris înainte se şterge cu buretele ud pentru că fragmentele nu au pătruns adânc în structura sticlei. La fel se întâmplă în cazul desenului făcut cu cărămida pe asfalt. După un timp, ploile scot fragmentele de cărămidă din suprafaţa asfaltului la fel cum buretele ud face cu particulele de cretă.
Cu pictura aşa ceva se întâmplă în cazul acuarelei sau al temperei, când fabrica a înlocuit cleiul cu altceva... Copiii ce au avut ghinionul să cumpere astfel de materiale au văzut că picturile lor se iau pe deget după ce se usucă, chiar şi în zilele noastre. Oricum, tempera nu e foarte rezistentă decât dacă se pe tencuială proaspătă (tehnica frescei) şi pigmenţii intră efectiv în zid. Altfel că, chiar dacă cleiurile nu sunt alterate sau dosite de muncitori, ea tot se ia odată ce este frecată cu o cârpă umedă. Dar vopselele de ulei sau acrilicele sunt rezistente la aşa ceva. În ultimul caz, după uscare, la frecare cu cârpă umedă cedează hârtia pe care au fost puse, nu stratul propriuzis de vopsea. Ele au o problemă cu adeziunea în granulele suprafeţelor şi pot fi dezlipite de acolo prin presarea cu un material umed. Dar nu se dezintegrează din lipsă de coeziune a cleiului care leagă pigmenţii, aşa cum se întâmplă cu tempera.
Datorită grundului care leagă puternic suportul de stratul de culoare, vopseaua de ulei e mai rezistentă. Se poate dezlipi de acolo în cazul picturilor mai vechi de 70 de ani mai curând mecanic, prin apăsare. Dar bacteriile şi acizii din salivă pot afecta pe termen lung stratul de vopsea în ulei, chiar dacă suportul pe care e pus e unul rigid. Icoanele pictate în ulei şi pupate de mai multe generaţii de credincioşi sunt astfel de exemplu. De asemenea anumite substanţe chimice puternice pot desprinde stratul de pe suport.
Într-adevăr stratul de pictură nu e atât de rezistent însă e mult mai rezistent decât cel de desen, făcut cu materiale uscate. Vopseaua e mai lipicioasă pe suprafaţă spre a deveni mai rezistentă în timp. Acest detaliu este decisiv pentru îmbunătăţirea definiţiei picturii din DEX. Prin urmare tot ce avem de făcut mai departe este să schimbăm cuvântul „culorilor” cu „vopselelor” din definiţia de mai sus. Astfel ea devine mult mai bună, reuşind să diferenţieze pictura de pastel:
„Pictura este o ramură a artelor plastice care se caracterizează prin imagini bidimensionale, create cu ajutorul vopselelor aplicate manual, individual pe o suprafaţă (pânză, hârtie, lemn, sticlă etc.).”
Noţiunea „vopsea” cuprinde în ea pe cea de pictură, adică pigmentul amestecat cu o mare cantitate de liant (clei). Pastelul are şi el liant, dar în cantitate mică. El se află cumva la jumătatea distanţei dintre tehnicile făcute cu materiale uscate şi cele făcute cu materiale păstoase sau fluide. Este făcut din pigmenţi presaţi în ulei, răşini polimerice şi cleiuri naturale diferite, precum cele vegetale; se poate lucra foarte bine în pastel cu tabletele uscate din cutiile de culori ale copiilor. Este foarte important de menţionat faptul că acele crete, creioane colorate sau cerate au un aspect de uscat, nu de păstos sau fluid. Dar rezultatul este oarecum similar cu cele ale tehnicilor cu materiale păstoase sau fluide: la presarea materialului de pastel pe suprafaţă particulele sale nu doar că pătrund în cele ale suprafeţei, ci şi se lipesc acolo, ceea ce face ca pastelul să fie mult mai rezistent decât desenul. Fiind în bună măsură întărit, liantul din pastel nu lipeşte atât de bine pigmentul precum în pictură, dar o face mai bine decât în desen.
În ceea ce priveşte definiţia desenului trebuie făcută o precizare: desenul se poate face şi cu vopsele cu condiţia să fie monocrom. Romanticii, realiştii şi mai târziu impresioniştii începeau lucrarea cu un crochiu monocrom. În zilele noastre această metodă a devenit aproape universală pentru pictura figurativă. Lucrarea devine pictură abia când se adaugă şi alte culori. Aşadar, pe lângă faptul că e făcut în cea mai mare parte cu instrumente uscate, desenul este şi monocrom. De aceea am privit eu cu nedumerire caracterizarea amicului cum că seria mea de lucrări cu femei ar fi desen. Fiind lucrări policrome, ele se înscriu în corpul picturii, chiar dacă numărul de culori este mai mic. Dacă înlocuim cuvântul „vopsele” cu sintagma „instrumente uscate” putem obţine următoarea definiţie a desenului, similară cu cea a picturii:
„Desenul este o ramură a artelor plastice care se caracterizează prin imagini bidimensionale monocrome, create cu ajutorul instrumentelor uscate aplicate manual, individual pe o suprafaţă (pânză, hârtie, lemn, sticlă etc.).”
Grafica este o formă de desen (plus desen colorat) care în general permite multiplicarea în masă a produsului. Desenul simplu se face cu instrumentele tradiţionale şi are valoare de unicat. Grafica este tot un desen dar unul care se face prin tehnici de multiplicare. Tehnicile tradiţionale de grafică precum gravura în diferite materiale, litografia, acvaforte, acvatinta se fac în general prin aceeaşi tehnică de desenare. Diferenţa este că imaginea poate fi multiplicată până când materialul de lucru rămâne intact, uneori şi la infinit. În acelaşi fel grafica computerizată presupune şi lucrul cu diversitatea cromatică (fapt ce o apropie mai mult de pictură) nu doar cu monocromia specifică desenului. Însă ele sunt incluse automat în grafică tocmai datorită acestui aspect al multiplicării preluat din tehnicile tradiţionale.
0 comentarii:
Post a Comment