CONTRIBUŢII LA DEZVOLTAREA IMAGOLOGIEI
Acest text continuă de aici
Acest text face parte dintr-o lucrare teoretică mai amplă
2.4.3.3.4. Soluţii de atelier pentru teoretizarea coerentă a contrastului de extensie (cantitate)
Problema acestei formulări se regăseşte în dificultatea elevilor de a înţelege ceea ce noi adulţii am numit şi definit din start într-un mod ambiguu. Ajungând profesor la rândul meu, am avut probleme în a face elevii să înţeleagă varianta analogistă luminozitate-mărime, originară a lui Itten, nu doar pentru elevii de 10-12 ani dar şi pentru cei mai mari. În vreo 15 ani de experienţă doar câţiva elevi au priceput ceva din varianta aceasta. La diferite întâlniri cu profesori de artă m-am jucat un pic de-a spionul şi i-am tras de limbă relativ la această temă. Foarte puţini aveau în vedere această formă iniţială enunţată de Iten a acestui contrast.
De aceea mulţi profesori de atelier au trecut cu vederea aceste raporturi luminoase şi s-au concentrat pe simplele diferenţe de mărime a petelor aferente culorilor, indiferent de raporturile lor luminoase. Încercând să pună într-o simetrie cu contrastele cald-rece, de complementare, clar-obscur şi întunecat-luminos (închis-deschis), ei au renunţat la ideea aceasta de analogie a mărimii cu luminozitatea. Prin urmare ei au gândit contrastul de cantitate ca fiind pur şi simplu alăturarea de mărimi diferite ale culorilor pe suprafaţă, indiferent de luminozitatea lor.
Profesorii mei de atelier pe care i-am avut mi l-au predat astfel, fără să-şi piardă timpul cu menţionarea raporturilor luminoase între culorile complementare şi traducerea acestora în suprafaţă. Cu cât petele alăturate au mărimi mai diferite cu atât contrastul de extensie este mai radical . Aici contrastul de extensie se simte ca fiind similar contrastelor dreapta-stânga (cald-rece), de complementare, clar-obscur şi închis deschis, despre care există unanimitate ca fiind contraste. Greu de spus cine a făcut primul rabatul de la viziunea lui Itten spre această nouă accepţiune, care se referă la mărime în general şi nu la raporturi de luminozitate. Cert este că ei au ignorat în masă această viziune matematicistă a contrastului de extensie ca raporturi de luminozitate care ar fi corelative cu mărimea petelor. Ei l-au predat „prin viu grai” la atelier şi iată astfel s-a răspândit cumva underground, în paralel cu viziunea analogistă menţionată mai sus. Şi bine au făcut pentru că astfel atât eu cât şi alţii am putut să îl înţelegem astfel.
Şi de aici putem începe redefinirea şi la nivel teoretic acestui contrast de extensie în afara acestor proporţii de luminozitate, adică exclusiv relativ la relaţiile dintre mărimile petelor, indiferent de tenta sau luminozitatea lor. E timpul să ajustăm datele teoretice la cele practice, ale muncii de atelier împreună cu elevii. Putem gândi un astfel de contrast de extensie (sau cantitate) similar în acelaşi mod în care am făcut-o cu celelalte contraste. Dacă preluăm regula procentului minorităţii bazei (cel mult 50%) despre care am discutat în secţiunea linkată mai sus, atunci definirea contrastului de extensie e foarte simplă: avem contrast de extensie (de cantitate) atunci când o pată e mai mare cu cel puţin 100% decât o alta. Dacă cele două pete alăturate au raport de mărime de sub 100%, adică una e mai puţin din dublul celeilalte, atunci avem de a face cu o variaţie de forme (ritm), temă pe care o voi analiza în următorul subcapitol.
În această accepţiune el se suprapune într-o oarecare măsură peste contrastul culorilor în sine (Contrast of hue). Practic doar situaţia unor forme identice colorate diferit se încadrează exclusiv în contrastul culorilor în sine şi nu şi în această a 2-a accepţiune a contrastului de cantitate. Dar suprapunerea contrastelor nu ar fi ceva neobişnuit la contraste; aceeaşi situaţie se repetă în cazul celui închis –deschis cu cel clarobscur sau a celui cald-rece cu cel de complementare.
În ciuda muncii didactice concrete totuşi teoreticienii artelor plastice au rămas fideli viziunii lui Itten. De aceea sunt multe lucrări de specialitate şi manuale în care acest contrast încă e definit în varianta analogistă. În general profesorii de artă au predat una dintre aceste viziunii în funcţie de specializarea lor. Cei cu abilităţi teoretice au rămas la viziunea lui Itten despre acest contrast. De exemplu în manualul „Eeducaţie plastică” de clasa a VII-a, editura „ALL Educational” 1998, pagina 16, Nicolae Filoteanu şi Doina Marian îl dau în exact aceeaşi formă dată de Itten.
Dar au fost şi alţii care s-au desprins de viziunea analogistă originară, a lui Itten. De exemplu, în manualul de clasele a V-VIII, editat de Editura Didactică şi Pedagogică din 1997, Victor Pavel îl defineşte astfel la pagina 23:
„Contrastul de cantitate rezultă din alăturarea unor culori ce acoperă suprafeţe de mărimi diferite”
Observăm că în această definiţie nu există nicio referire la analogia dintre luminozitate şi mărimea petelor aferente. Aceeaşi viziune este redată de Ion Pîrnog la pagina 92 din al său „Ghid metodic de educaţie plastică” , Editura Compania 2007. El îl defineşte acolo ca fiind „alăturarea plajelor mari colorate la cele mici”.
Am văzut însă acest contrast redat în ambele variante, cea analogistă originară, a lui Itten şi cea de atelier, relativ la diferenţa de mărime a petelor în manualul de Educaţie Plastică pentru clasa a VII-a, Editura Corint 1998, pagina 14. Autoarele Rita Bădulescu şi Ecaterina Morar extind acest contrast de cantitate din zona culorilor complementare mai întâi către culorile „calde” şi „reci” în general. Apoi el este extins către culori închise şi deschise. Dacă îl gândim ad litteram, nu există nici un impediment de a extinde acest contrast către cel dreapta-stânga (cald-rece) deoarece şi aici există raporturi de luminozitate. Însă în celălalt caz el se poate aplica şi la două griuri colorate obţinute din aceeaşi culoare prin amestecul de alb pentru unul şi negru pentru celălalt. Autoarele nu precizează dacă alăturarea se referă la culori diferite precum galbenul şi roşul. În acest caz el se poate extinde şi în zona monocromiei pentru că limitele stânga-dreapta sau complementaritate s-au topit. Prin urmare alăturarea de galben şi roşu mai are doar pe cea dintre oranj-roşu sau oranj-galben până la monocromie.
Şi da, am luat contact la un moment dat cu o variantă în care acest contrast este văzut ca un raport de mărime între minim 2 pete ale aceleiaşi culori. Nu mai ţin mine dacă l-am citit astfel pe undeva sau l-am auzit pe undeva spus de vreun profesor. Nu l-am găsit în textele din bibliografie. Definiţia lui Victor Pavel de mai sus exclude varianta monocromă din însăşi formula „alăturarea unor culori”. Nici cea a lui Ion Pîrnog mai sus nu precizează dacă aceste „suprafeţe de mărimi diferite” trebuie să fie cu aceeaşi culoare sau gri. Din expresia „culoarea care ocupă suprafaţa cea mai mare” deducem faptul că aceste „plaje colorate” sunt colorate diferit iar „Contrastul de cantitate” nu se referă la alăturarea unor pete de aceeaşi culoare/gri extrem.
Dar varianta monocromă alături de cea policromă nu e de ignorat. Consider că putem accepta ambele variante de teoretizare şi în ceea ce priveşte monocromia dar şi policromia. Eventual putem să-i acceptăm forma policromă sau monocromă, pentru început. Iar dacă facem această distincţie atunci e imperativ necesară introducerea celei de-a treia forme, respectiv cea acromatică sau, mai bine zis, gri-neutră. Pentru că acest buclucaş contrast de cantitate nu se aplică doar culorilor ci şi nonculorilor sau griurilor neutre. Dacă îl acceptăm la nivel de două pete de culori de mărimi diferite alăturate (în care una e mai mare cu cel puţin 50% faţă de a doua), atunci aceste culori pot fi şi griuri colorate. Din însăşi această definiţie a sa practică de către profesorii de atelier putem vedea că nu calitatea cromatică a petelor alăturate contează în identificarea sa în imagine, ci doar mărimea. Iar mărimea nu are legătură cu raportul cromatic.
De aici putem conchide că acest contrast de extensie se referă nu doar la culorile spectrale ci şi la alb şi negru, pentru care putem noi improviza valori numerice relativ la luminozitatea stabilită de Goethe pentru culorile spectrale. Spre exemplu am putea specula că negrul are valoarea 0 sau 1 (faţă de violet cu 3) în timp ce albul poate avea undeva în jur de 11-12 (faţă de galben cu 9). Prin urmare de ce am include acest contrast în grupa de contraste exclusiv cromatice? Nu văd de ce nu l-am extinde şi la alb şi negru.
0 comentarii:
Post a Comment