CONTRIBUŢII LA DEZVOLTAREA IMAGOLOGIEI
Începând cu această postare voi publica lucrarea mea teoretică „Contribuţii la dezvoltarea imagologiei”. Lucrarea are 5 capitole şi fiecare postare va avea aproximativ o secţiune sau două, în aşa fel încât să se desfăşoare pe aproximativ 4 pagini.
Introducere
După ce am exclus metodele punitive din educaţie în urmă cu un secol am observat că e greu de lucrat cu copiii. Fiecare dintre noi am fost copii. A fi copil pare cel mai frumos şi uşor lucru de făcut în anturajul lor deşi deseori mai ies şi scântei. Fiecare din noi am fost furioşi la un moment dat pentru deciziile pe care adulţii le-au luat pentru noi sau pentru modul în care ei ne-au tratat. Odată ajunşi noi înşine adulţi vedem că suntem puşi în postura de a face mai bine decât adulţii care ne-au instruit. Uneori eşuăm. Şi asta ne pune într-o postură ciudată faţă de copilul din noi care-şi aminteşte frustrările de atunci. Am scris acest text pentru a încerca să găsim o cale de compromis între vocea copilului şi cea a adultului din noi.
a. Probleme coerenţă informaţională în şcoală
Fiecare dintre noi profesorii de arte vizuale în general am putut vedea că anumite idei despre un subiect nu concordă în manuale diferite. Un prim exemplu în acest sens este clasificarea liniilor aşa cum s-a făcut până acum în diferite manuale. Grosul coincide. Însă per total aceste clasificări nu coincid. La fel se întâmplă şi cu teoria contrastelor. Sunt câteva contraste care sunt privite cu unanimitate precum cele studiate în clasa a V-a. Acestea sunt cele de Cald-Rece, de Complementare sau cel Închis-Deschis. Pentru celelalte nu există unanimitate deşi sunt unii autori care cred că ar exista, ignorând părerea altora. Exemplele de acest fel sunt cam multe şi de asta am decis să scriu în cele din urmă acest text pentru a găsi o cale mijlocie în urma confruntării părerilor diferite.
Până acum ele au fost în general ignorate de specialişti. Dar eu unul nu am putut să le iau în calcul pentru predare. Şi nu sunt singurul care le-a semnalat. La pagina 90 din „Ghid metodic de educaţie plastică” , Editura Compania 2007, Ion Pîrnog deplânge conceptele contradictorii care există teoretizarea „contrastului culorilor în sine” în publicaţii diferite. Situaţia nu ar fi nouă şi anormală dacă s-ar referi la zone insuficient cercetate empiric, precum macrocosmosul sau microcosmosul. Mi-aduc aminte că făceam obiecte şi animaţii 3D pentru Universitatea din Iaşi şi la un moment dat a trebuit să abandonăm un proiect de microdinamică moleculară a muşchilor pentru că erau 2 teorii contradictorii. Se întâmplă în ştiinţă. Dar în ceea ce priveşte nivelul de generalizare sau definire al unui contrast este un exerciţiu de clasificare nu de microcosmos. Avem deja datele vizibile cu ochiul liber dar problema e la noi care nu putem găsi o unanimitate faţă de acest subiect şi altele.
La nivelul studiilor superioare aşa ceva e de înţeles, însă nu la cele de liceu. La acest nivel trebuie predate acele teorii care sunt absolut sigure şi au unanimitate între specialişti, chiar dacă există viziuni diferite faţă de o temă sau alta. Şi totuşi sunt unele domenii care nu pot evita contradicţiile între teorii. De exemplu, la filosofie (disciplină de clasa a 12-a) nu au cum să nu fie predate teorii care reflectă idei diferite despre o temă sau alta. Din păcate propaganda încă activă în democraţie cenzurează anumite idei care ar trebui să fie comunicate în virtutea aceluiaşi respect pentru diversitatea de opinii. Cu tristeţe putem vedea că propaganda pentru care dictaturile au fost blamate nu a dispărut în democraţie. Ea e mai greu vizibilă astăzi pentru că a ajuns să fie făcută mai eficient, cu studii de piaţă, PR, şi reguli de publicitate. La disciplina Istorie propaganda a ajuns să nu se poată deosebi uneori de cea făcută în dictaturi. Cel mai vizibilă exemplu este minciuna despre faptul ca Germania nazistă ar fi declarat război Statelor Unite in decembrie 1941 aşa cum se predă la istorie în întreaga ume, minciună susţinută şi de canalele media .
Aşa că am încercat prin acest text să găsesc o mai mare coerenţă pentru teoria contrastelor dar şi pentru alte teme..
b. Problemele administrative din şcoală le-au amplificat pe cele teoretice
Şcoala online din timpul carantinei a amplificat aceste probleme teoretice. Despre anumite probleme administrative am şi scris aici . Dar dincolo de problemele adulţilor de organizare a şcolii, mulţi (cam 70%) din elevii înşişi încă nu se raportează la aparatura de comunicare online ca instrument de lucru ci doar ca unul de distracţie, ceea ce e normal pentru vârsta lor. Şi nu numai pentru vârsta lor; îmi aduc aminte în detaliu cum, după o perioadă de stres în mediul privat, eu ca adult nu puteam să mă apuc de treabă, preferând să folosesc computerul pentru jocuri. Dacă eu ca adult am făcut asta, ce i se poate cere unui copil? Numai că o astfel de situaţie s-a dovedit a fi foarte neproductivă pentru profesori. Prelegerile noastre în timpul teleconferinţelor au rămas fără ecou, majoritatea elevilor făcând activităţi mai relaxante în mediul virtual. Cei care au folosit aparatura în mod constructiv şi au fost atenţi la ore în şcoala online sunt minoritari. Ei oricum o foloseau în scop didactic şi în timpul şcolii fizice. Pentru ceilalţi situaţia s-a înrăutăţit pentru că a scăzut mult posibilitatea de izolare a dispozitivelor mobile şi constrângerea lor spre temele clasei. Fără ele era mai uşor de a li se atrage atenţia la şcoala fizică.
Partea bună a şcolii online a fost faptul că elevii pot avea acces la o bază de date specifică nivelului lor selectată de profesor. Lipsa de atenţie la un curs fizic, dorinţa de a afla mai multe decât poate un curs sau recapitularea înainte de examen/evaluare poate fi compensată prin studiul individual a acestor materiale. Faţă de şcoala fizică aceste materiale selectate sunt net superioare deoarece aduc instant în atenţie filme şi fotografii la care clasele în mare parte încă nedotate cu computere se ajunge mai greu prin şcoala fizică. Notiţele luate la curs pline de prescurtări şi aproximări nu se compară cu coerenţa şi sinteza celorlalte. Singura problemă e condiţia ca ele să fie găsite în noianul de informaţii nu tocmai corecte. Din păcate platformele de căutare precum Google funcţionează pe bază de „sponzorizare”; cine plăteşte mai mult este pus în primele pagini. Dacă o persoană bine înstărită social are o revelaţie de a fi descoperit ceva ce s-a descoperit cu mult înainte şi mult mai bine în domeniul teoriei artei, poate ajunge titlu de primă pagină în Google în urma unei astfel de „promovări”.
La şcoala fizică problema se rezolvă mai simplu: profesorul alege o variantă şi o predă pe aceea. Însă la şcoala online elevul poate ajunge în această situaţie de a învăţa din materiale elaborate de mai mulţi autori, după cum i-a găsit şi el în vastul mediu online. Multe dintre cele care se regăsesc în spaţiul online nu sunt autorizate şi răspândesc o slabă înţelegere a teoriei imaginii. Dar chiar şi alegerea informaţiilor viabile pe lângă noianul de informaţie de proastă calitate nu a rezolvat problema. În ceea ce priveşte teoria imaginii, criza administrativă recentă a adus şi mai acut la lumină problema neconcordanţei ideilor unor teoreticieni privind un subiect sau altul. Iniţial nu am stat să verific în detaliu corespondenţa dintre diferitele materiale pe care le-am pus în platformele educaţionale. Apoi am văzut că ele conţin idei contradictorii cu cele din alte materiale.
Am primit întrebări de la ei privind anumite absurdităţi ale teoriei imaginii pe care nu le-am putut explica în 2-3 fraze. M-am găsit în situaţia neplăcută de a nu şti ce să răspund atunci cei mai atenţi dintre ei mi-au semnalat acest lucru, atât la predare cât şi la evaluare. Şcoala online din timpul carantinei m-a pus în mare încurcătură atunci când am văzut ca unele texte se bat cap în cap. Ce facem? Cum evaluăm un elev care a învăţat o altă variantă decât cea predată de profesor? Eu unul am punctat şi variantele pe care nu le-am agreat, apreciindu-le efortul. Le-am explicat elevilor că, odată ajunşi adolescenţi, vor trebui să se obişnuiască cu dilemele, ambivalenţa şi chiar duplicitatea, deşi această situaţie nu e punctul final al ştiinţei ci doar unul provizoriu.
c. Propunere de ajustare teoretică a teoriilor imaginii insuficient de coerente şi detaliere a programei în acord cu interesul elevilor şi cu tratarea altor arte decât cele tipice (pictura, desenul, sculptura).
Aşa că, fiind pus în faţa acestei probleme, am încercat o teoretizare mai bună a acestor idei în scopul de a atinge coerenţa teoretică şi unanimitatea specialiştilor în următoarea perioadă, fie ea mai scurtă sau mai lungă. În acest text am venit cu propriile mele teorii faţă de acele teme sau cu anumite teorii neoficiale primite de la diferiţi profesori pe care i-am avut. Acestea au venit şi ele din negura experienţei personale sau colective dar încă nepuse într-un spaţiu oficial. Interesul meu principal a fost ca el să fie cât mai uşor de citit şi pentru nespecialiştii care au cea mai mare tangenţă cu el. Ei sunt copiii şi adolescenţii care studiază Educaţia Plastică/Vizuală şi vor să înţeleagă mai bine un subiect sau altul.
În experienţa mea de la catedră uneori am predat una dintre variantele care mi s-au părut mai viabile în acel moment în privinţa unor teme lipsite de unanimitate precum clasificarea liniilor. Alteori am predat în paralel şi propria mea teorie despre un subiect pe care l-am considerat insuficient teoretizat. De cele mai multe ori am decis astfel să predau ambele variante, pentru cazurile în care nu există unanimitate, respectiv cea oficială acceptată de minister şi cea personală aşa cum o prezint în cele ce urmează. Includ aici şi variantele preluate de la anumiţi profesori pe care i-am avut ca elev şi student, pe care le-am păstrat.
Alteori am cizelat anumite teorii pe care cei mai importanţi teoreticieni ai imagini le-au lansat dar nu le-au dus până la capăt din diferite motive. Un astfel de exemplu este teoria contrastelor din natură, ca variantă semantică a contrastelor din artă, aşa cum au fost ele teoretizate în artele vizuale începând de la Johannes Itten. Deşi n-a avut curaj să le exprime mai clar, el însuşi a deschis calea către teoretizarea lor, după cum voi detalia în text. Din păcate, teoreticienii imaginii de după el le-au ignorat total în elaborarea disciplinei Educaţie plastică şi parţial atunci când a fost făcută de literatură. Această portiţă deschide un drum nesperat al unificării teoriilor ştiinţifice asupra diferitelor arte, dincolo de filosofia artei care tratează subiectul la nivel general.
Aşa că acest text nu trebuie văzut ca un manual pentru că nu mi-am propus să reiau în el acele teme în care există unanimitate şi suficiente informaţii pentru vârsta elevilor cărora li se adresează. El este pur şi simplu o erată faţă de cele afirmate în manualele tipărite în aceşti ani, prin urmare se referă doar la anumite teme. Sunt alte teme însă care detaliază ceva mai mult nivelul la care ele au fost tratate până acum. Pe lângă îmbunătăţirea teoriei imaginii pe care mi-am propus-o în această lucrare, am recurs la detalierea câtorva arte conexe ale artelor plastice despre care s-a vorbit mai puţin (precum scenografia) sau extinderea materiei către graphic design. În acest din urmă caz elevii au mai mare disponibilitate de a învăţa deoarece se suprapun peste nevoile lor de zi cu zi de a edita imaginile sau filmele cu care ei interacţionează constant în reţelele de socializare. Din acest punct de vedere materia trebuie să devină ceva mai detaliată, cel puţin în acord cu nivelul de detaliu pe care l-am descris eu în text, dacă nu chiar mai detaliat.
Acest text se continuă aici
0 comentarii:
Post a Comment