Introducere (continuare)

CONTRIBUŢII LA DEZVOLTAREA IMAGOLOGIEI

Acest text face parte dintr-o lucrare teoretică mai amplă 

Introducere (continuare)

d. Răspunsul elevilor la propunerile mele teoretice

Am ţinut neapărat să văd reacţiile elevilor şi cum pot să-i atrag şi pe ei în această dezbatere, purtată de mine oarecum de unul singur, cumva la nivel imaginar. I-am evaluat pozitiv pe elevi pentru ambele variante deşi în unele privinţe ele sunt contradictorii, după cum vom vedea în text cu detalii despre această situaţie. Am avut surpriza să constat că majoritatea celor ce au avut motivaţie pentru aceste teme au preferat varianta neoficială. Dincolo de asta, au fost câţiva care au venit cu idei originale din care pot spune că m-am inspirat fie în a le combate, fie în a le promova. Un astfel de exemplu este cazul cu tipul de compoziţie "aglomerată/aerisită" la care s-a gândit eleva Ana Maria Renga. Uneori mintea fragedă poate veni cu intuiţii simple precum acestea, după celebra poveste a cuiului.

Atunci când au clasificat tipurile de compoziţie, teoreticienii imaginii de până acum s-au oprit la statică/dinamică şi închisă/deschisă, deşi toţi ştiu ce e compoziţia plastică/decorativă sau cea figurativă/abstractă. Eu unul le-am inclus de asemenea între primele două tipuri de compoziţie „cu voce tare” şi le-am predat ca atare. Nu am făcut nimic nou aici decât să mut două lucruri în altă parte. La fel a fost cazul cu acest nou tip intuit de eleva menţionată. Şi eu şi restul de teoreticieni ai imaginii ştiam de compoziţie "aglomerată/aerisită"; am constatat-o constant la pedagogia de atelier. Dar niciunul nu s-a gândit s-o spună explicit şi s-o alăture celorlalte, la fel ca şi cei care au rămas surprinşi de simplitatea şi eficienţa cuiului descoperit de acel „copil al nimănui”...

Pare o prostie să citezi o persoană necunoscută într-o lucrare teoretică specializată precum aceasta. Probabil că toţi am văzut că acest model se regăseşte în cărţile proaste când autorii ridică în slăvi artişti sau teoreticieni fie necunoscuţi fie mediocri. Însă eu mă încăpăţânez să cred că şcoala nu este doar a profesorilor ci, mai ales, ea e a elevilor, după cum arta însăşi nu e doar a artiştilor ci şi a publicului anonim care o selectează şi o duce mai departe posterităţii. În acelaşi fel şi noi profesorii putem realmente învăţa teorie de la elevii „neştiutori”, care vin la şcoală să înveţe de la noi. După cum voi arăta în detaliu în text, am dezvoltat teoria contrastelor în natură de la răspunsurile de „redescoperire” pe care elevii mi le-au dat pe parcursul acestor ani. Un alt exemplu în acest sens este cazul cu contrastul stărilor emoţionale pe care l-am auzit prima dată de la un elev de la „Liceul C.A.Rosetti” din Bucureşti. Nu-i mai ţin minte numele, altfel l-aş fi citat şi pe el. Încercând să-i fac pe colegii lui să reinventeze teoria contrastelor, el a răspuns cu o intuiţie, pe care acum o văd ca pe o inovaţie teoretică. El a venit cu propria lui variantă la teoria mea privind contrastele în natură pe are am dezvoltat-o în timp, despre care voi detalia în acest text. De atunci am preluat ideea lui şi am predat-o mai departe.

e. Despre abordarea acestui text

Exceptând ultimul capitol, cel dedicat semanticii imaginii, care este extrem de dificil (deşi nu pare…) restul textului ce urmează este în mare parte uşor de înţeles chiar şi de copiii de ciclul V-VIII care studiază „Educaţie plastică”. De aceea el este probabil cel mai accesibil pentru publicul larg dintre toate pe care le-am scris, deşi subiectul nu aparţine interesului general.

Uneori însă argumentaţia a luat o turnură spinoasă şi a devenit ceva mai dificil, specific adulţilor. Acest lucru a fost inevitabil deoarece a trebuit să intru foarte mult în detaliu faţă de o temă sau alta; încercând să justific o decizie sau alta pe care am luat-o în favoarea unei teorii sau alta textul a devenit greoi pe alocuri. De aceea sunt unele pasaje mai dificile în primele două capitole. Ele se adresează cu preponderenţă adulţilor, în speţă profesorilor de arte vizuale, fie ei de ciclul V-VIII sau de facultate de arte.

Dar aceste pasaje uneori foarte grele nu trebuie să descurajeze pe nimeni. La finalul lor le-am sintetizat cu definiţii care le simplifică mult şi sunt uşor de înţeles pentru toţi. Oricum, aceste pasaje greu de pătruns nu sunt capitale pentru înţelegerea restului textului. Aşa că se poate sări peste ele fără teama de a nu înţelege ulterior şi continua acolo unde textul redevine mai accesibil. 

 

 

Cât despre ultimul capitol, el se adresează numai adulţilor, deşi e dificil şi pentru ei. Niciodată nu am avut intenţia de a introduce ultimul capitol, cel dedicat semanticii imaginii, în programa şcolară. L-am elaborat ulterior după ce am găsit la mai mulţi autori capitole similare. El face obiectul unei cercetări mai vechi (şi care va continua dacă voi fi sănătos pe mulţi ani, sper). Interesul meu pentru acest domeniu s-a manifestat încă de când am început studiul domeniilor cu prefixul „psi”. De-a lungul acestor ani l-am conturat în textele mele pas cu pas şi voi continua acest drum sper cât mai mult timp. Îmi dau foarte bine seama că acel nivel nu poate fi predat nici măcar studenţilor, fiind mult prea dificil şi încă incomplet.

Probabil că dacă vreodată voi publica acest text în variantă clasică, tipărită, voi scoate acel capitol. Chiar şi în varianta online, puţini vor ajunge la el în urma parcurgerii restului de teme. Mă aştept ca el să fie accesat primul datorită ineditului situaţiei. Sunt convins că unii elevi se vor duce cu predilecţie acolo datorită interesului lor adolescentin faţă de temele iubirii şi sexualităţii. Nu mi-am propus acolo nici o introducere în psihologie şi nici în sexologie ci găsirea firului conducător al sensurilor impresiei pe care o imagine o are asupra noastră. O să pun la momentul respectiv nişte linkuri pentru asemenea interes specific vârstei lor.

f. Inovarea materiei şi conflictul cu spiritele conservatoare

Cei care sunt interesaţi de o temă sau alta mă aştept să citească doar câteva pagini dedicate ei , nu să parcurgă întregul text. Dimpotrivă, tocmai specialiştii sunt cei care vor fi cei mai interesaţi de inovaţiile mele teoretice din acel ultim capitol şi mă bazez pe onestitatea şi dedicaţia lor. Între ei sunt şi psihologi şi teoreticieni ai imaginii care n-au studiat cu predilecţie psihologia.

Din păcate între ultimii mi-am făcut un rău renume ca teoretician datorită spiritului meu rebel şi constant critic între unii pe care i-am cunoscut. Dar indiferent de animozităţi, fac apel la cei pe care i-am supărat să vadă cu ochii lor măcar problemele teoretice ale teoriei imaginii expuse în punctele de mai sus dacă nu cele detaliate din text. Toţi avem de câştigat dacă ajungem la un numitor comun şi toţi avem de pierdut dacă nu.

Am simţit slăbiciunile teoretice încă de timpuriu însă n-am avut la momentul respectiv soluţii mai bune. Am bombănit prima dată faţă de forma în care erau redate contrastele la cursul de cromatologie al dragului profesor Liviu Lazarescu de la Universitatea Naţională de Arte. Nu mai ţin minte ce mi s-a părut dubios dar mi-am mărturisit scepticismul. Pe atunci nu aveam nici măcar 5% din ideile expuse în textul de faţă aşa că nu l-am convins. Cu un fler pedagogic special, şi fără să-mi lezeze orgoliul de tânăr abia ieşit din adolescenţă, m-a convins că indiferent de problemele teoretice ale unor idei ele sunt mai bune decât lipsa lor.

Apoi am ajuns eu însumi profesor la o şcoală generală şi apoi la Liceul de Artă de la Târgu Jiu la începutul anilor 2000 şi am putut constata lipsa de coerenţă între manuale. Îmi aduc aminte că am avut un oarecare şoc ca profesor debutant, după absolvirea facultăţii. Coborârea la simplitatea textului din manualele de Educaţie Plastică din lumea abstractă a discursurilor diferiţilor profesori, pe care i-am avut la liceul de artă şi apoi la universitate, a venit cu două reacţii amestecate. Pe de o parte am găsit lucruri pe care nu mi le spusese nimeni până atunci sau poate că lipsisem eu de la un anumit curs. Sau poate că eu le uitasem între timp, neconsiderându-le importante. Cert e că în primul contact cu manualele de şcoală generală am avut o surpriză plăcută să văd claritatea expunerii. Am văzut că unii dintre profesorii mei se înşelaseră cu privire la anumiţi termeni sau păreri despre o temă sau alta. Dar, pe de altă parte, am putut vedea că unele astfel de „accepţiuni greşite” învăţate de la dumnealor ca elev sau student s-au dovedit mai prolifice în lucrul cu copiii decât cele din manual. Aceasta este situaţia cu „Contrastul de Cantitate” pe care un profesor rămas necunoscut l-a adaptat înţelegerii copiilor la un moment dat, rabatându-l radical de la modelul dat de marele teoretician elveţian al imaginii, Johannes Itten. Voi reveni la acest subiect în detaliu la secţiunea dedicată contrastelor din capitolul 2.

În 2-3 ani de experienţă la catedră am ajuns undeva la 10% din aceste idei expuse în capitolele de mai jos. Dar chiar şi atunci încă nu erau destul de bine elaborate. La un moment dat le-am expus cercului pedagogic gorjean, prilej cu care mi-am făcut câţiva inamici. În ciuda disensiunilor cu colegii, eu le-am predat astfel câţiva ani până când am părăsit sistemul (din cauza salariului de mizerie). Am fost supărat o perioadă pe colegii mei de atunci. Dar cu timpul am înţeles că, pe lângă mentalitatea conservatoare inerentă a unora dintre ei, nici propunerile mele nu erau foarte clar expuse iar unele nu reuşeau să rezolve problemele teoretice existente. 

După ce mi-am dat demisia din învăţământ le-am mai prezentat ocazional când am revenit la examenele de titularizare, după o perioadă petrecută în mediul privat. Dar şi de data asta fără prea mare succes... Mi-aduc aminte cu amuzament (deşi pe de altă parte mi-e şi neplăcut să rememorez) că într-un an am luat chiar sub 5 la un astfel de examen, în aşa hal l-am înfuriat pe evaluator. Chiar şi după contestaţie tot am primit puţin peste media 6 la acel examen, semn că totuşi mulţi dintre profesorii de rang înalt din sistem consideră la nivel subliminal că teoria artei ar fi terminată. Orice fel de iniţiativă de îmbunătăţire a ei este respinsă aprioric de această mentalitate. E nevoie de o mai mare deschidere din partea atât a celor care preferă politica struţului, alegând una dintre variante dar şi a celor ce au funcţie de decizie în minister şi pe treptele imediat inferioare pentru îmbunătăţirea teoriei artei.

Pentru colegii şi superiorii ierarhici din sistemul educaţional pe care i-am supărat cu ideile mele novatoare, iată vin cu o altă „veste proastă”! Acum le-am aşezat sistematic în acest text. Aşa că, asemenea lui Chuck Norris în vremurile de glorie (sic!), în loc să mă evalueze ei pe mine pe la examene, iată că le-am luat eu manualele la puricat şi corectat în privinţa teoriilor lor sau ale mentorilor lor. Din acest punct de vedere am creat un capitol dedicat exclusiv metodicii şi distribuţia în programă a temelor începând din clasa a I-a până în clasa a XII-a.

Lăsând gluma copilărească la o parte (defect profesional ;) ), cred că e nevoie de uniformizarea acestor date, chiar dacă aşa ceva s-ar face şi prin vot din partea profesorilor ce predau această disciplină. Nu putem să mergem aşa la infinit. Aşa că vă invit pe toţi, începând de la elevi până la specialişti la o dezbatere pe aceste teme spre a vedea pe unde e adevărul sau măcar spre a găsi o variantă unanimă pe care toţi autorii şi toţi profesorii de arte s-o predea la fel. Aşa că îi rog pe cei mai conservatori dintre teoreticieni să facă un efort şi să se aplece asupra textului de faţă cu atenţie. Am nevoie de critica lor cu condiţia să fie obiectivă.

Înainte de a trece la textul propriuzis şi de a încheia această introducere vreau să le mulţumesc celor pe care i-am citat în această lucrare sau să le cinstesc memoria celor care nu mai sunt printre noi şi care au contribuit cum au putut la dezvoltarea teoriei imaginii. Pe unii îi cunosc/i-am cunoscut personal. Deşi le-am criticat anumite opinii teoretice (sau politice) pe parcursul textului ce urmează, per ansamblu ideile noastre concordă şi vreau să îi asigur de consideraţia mea pentru participarea la dezvoltarea domeniului. Pentru o echilibrare a balanţei în mod normal ar fi trebuit să spun care sunt lucrurile foarte bune din textele lor. Dar, dacă aş fi făcut asta, atunci acest text ar fi fost de vreo 10 ori mai mare şi mai stufos. Îmi cer scuze de pe acum dacă am folosit cuvinte prea tăioase. 

 

Acest text se continuă aici

 

Gabriel Baldovin

Tweet