CONTRIBUŢII LA DEZVOLTAREA IMAGOLOGIEI
Acest text continuă de aici
Acest text face parte dintr-o lucrare teoretică mai amplă
Capitolul I
1. TEHNICI ŞI TEHNOLOGII ÎN ARTELE PLASTICE
1.1. Materiale şi instrumente
În manualul de clasa a V-a editat de Editura Teora în 2009, autorul său Victor Dima face o diferenţiere destul de clară între materiale şi instrumente. Instrumentele ar fi acele obiecte care ajută la distribuirea culorilor pe suprafaţă, precum peniţa, stiloul sau pensula. Materialele ar fi atât creionul (care este un grafit încastrat într-un cilindru de lemn) cât şi alte obiecte neprelucrate industrial care lasă urme, precum cărbunele, lutul, piatra sau lemnul.
Conform DEX , cuvântul „material” în sensul folosit în limbajul specific artelor plastice este următorul:
MATERIÁL, -. S. n. 1. Totalitatea materiilor prime sau semifabricate din care pot fi executate diverse bunuri. ◊ Materiale plastice = nume generic al unui grup de materiale de sinteză care prezintă anumite particularităţi de structură, de compoziţie şi fizico-mecanice, având ca proprietate caracteristică generală calitatea de a putea fi prelucrate cu uşurinţă (sub acţiunea presiunii sau a temperaturii); mase plastice. 2. (Rar) Bun, produs. ♦ Țesătură. Material de rochie. 3. Totalitatea documentelor, informaţiilor şi datelor necesare pentru elaborarea unei lucrări literare, ştiinţifice etc.; ceea ce constituie fondul, substanţa unei lucrări, a unei probleme etc. ♦ Expunere scrisă care cuprinde date şi informaţii referitoare la o anumită problemă. [Pl. şi: (înv., II) materialuri. – Pr.: -ri-al] – Din fr. matériel, lat. materialis.
Reţinem de aici aspectul de substanţă brută, neprelucrată sau semipreparată, precum ţesătura ca material pentru confecţionarea unei rochii. În acelaşi fel materialul de pictură ar trebui să fie un ansamblu format din suport plus vopsele. Indiferent că acestea sunt naturale sau prelucrate industrial, ele sunt în aşa fel utilizate cu ajutorul instrumentelor încât conduc la imaginea bidimensională sau forma tridimensională finită, aşa cum o ştim din artă. În cazul rochiei, instrumentul poate fi foarfece şi maşina de cusut.
Conform aceluiaşi DEX
instrument sn [At: CANTEMIR, HR. 86/35 / V: (Înv) istrom~, is~, ostro~, stro~ / Pl: ~e, (înv) ~uri / E: lat instrumentum, fr instrument] 1-2 (Unealtă sau) aparat cu care se efectuează o anumită operaţie. 3 (Înv) Aparat de precizie.
Din această definiţie reţinem în primul rând că materialul se „consumă”, adică se transformă în produsul finit. El fie nu mai poate fi refolosit deloc, fie poate fi refolosit dacă îl extragem din produsul finit şi îl distrugem. Foiţa de aur împreună cu adezivul cu care e lipită pe o icoană sunt materiale tipice. Dacă le scoatem după ce le-am fixat iniţial Icoana se distruge ca imagine.
În artele plastice bidimensionale putem face diferenţa între materialul pasiv (suport) care este suportul pe care se fixează imaginea şi materialul activ (semn) care este pigmentul transformat în vopsea sau orice fel de semn ce este pus pe suport cu ajutorul instrumentului. Materialul activ este transferat în materialul pasiv, după acelaşi principiu al fecundării din biologie. Există forme de artă fără material activ, precum sculptura bazată pe cioplire. În acest caz avem doar un instrument care exclude bucăţi din blocul de material ce urmează a fi sculptat până la forma finală. Acest instrument poate fi dalta, flexul, lemnul udat etc. Nimic din acestea nu rămân ulterior în sculptura finalizată. Dacă un artist vrea să le lase în ansamblul sculptural, atunci ele devin materiale prin cooptare. Dacă nu, atunci ele rămân în continuare instrumente de lucru. Liniile pe care le pot trasa aceste instrumente pe suprafaţă se fac tot prin intermediul excluderii , nu prin cel al adăugării de material activ, precum în cazul unor instrumente precum peniţa, pensula sau creionul.
Pe de altă parte instrumentul poate fi refolosit un număr mare de ori după ce s-a executat operaţia. Foarfecele, maşina de cusut cu care s-a confecţionat rochia pot fi refolosite şi pentru alt element vestimentar. În acelaşi timp instrumente precum pensula, peniţa sau pixul pot fi refolosite cu alte materiale precum vopsele, tuşuri sau rezerve de cerneală. Dimpotrivă, materialul efectiv folosit se epuizează, adică este folosit doar odată. Încercarea de refolosire, precum în cazul foiţei de aur, duce la eşec.
În artele plastice şi în industrie în general obiectul finit este o îmbinare, un aliaj între 2 sau mai multe materiale cu ajutorul unui instrument. De exemplu aţa şi ţesătura sunt materialele rochiei în timp ce acul, maşina de cusut şi foarfecele sunt instrumentele de confecţionat rochia. În cazul de faţă aţa şi ţesătura sunt doar asociate fără să se întrepătrundă. Dar în cazul pigmentului amestecat cu ulei care creează materialul picturii în ulei, cele două materiale se întrepătrund şi nu mi pot fi detaşate.
Între material şi instrument trebuie să existe o relaţie simbiotică precum între noţiunile corelative din logică sau în orice fel de cuplu/dualism. De obicei instrumentul e jumătatea materialului şi se adaptează la particularităţile acestuia. Dar e posibil şi invers; de exemplu aerograful e menit să creeze o tentă plată mai uniform făcută decât poate trafaletul sau pensula. Pulverizarea de picături minuscule pe suprafaţă în urma presiunii aerului nu poate fi făcută cu materialul tradiţional al picturii de ulei, ci cu adaptarea vopselei la starea lichidă. Aşadar în locul uleiului vâscos tradiţional materialul a fost adaptat prin amestecarea pigmentului cu lianţi sintetici mai puţin vâscoşi.
Uneori materialul şi instrumentul poate fi acelaşi obiect, precum o bucată de plumb sau o monedă de aluminiu cu care se pot trasa linii pe zidul alb. Ele sunt mai mult materiale decât instrumente pentru că pot fi folosite pe o perioadă mai lungă de timp, la fel ca şi materialele. De fapt material este doar acel ansamblu de corpusculi detaşat din corpul mai mare al obiectului respectiv, care în rest se comportă ca un instrument. Observăm că unele dintre aceste materiale se epuizează mai uşor, aşa cum e cazul cernelii (de pix sau marker), cretei sau vopselelor, iar altele mai greu, cum e cazul grafitului sau plumbului.
Aceste precizări par inutile. Însă ele au un rol esenţial în clasificarea ulterioară a instrumentelor şi materialelor. Dacă nu stabilim criterii clare de diferenţiere între aceste noţiuni şi nu le găsim particularităţile esenţiale care să se aplice tuturor elementelor claselor atunci alternativa este să enumerăm la ele ore întregi până când adorm copiii la oră. Pentru că numărul de instrumente şi materiale este uriaş. Pare amuzant dar, documentându-mă pentru această lucrare, chiar am găsit un autor respectabil care are mania enumerărilor. Paragrafe întregi sunt dedicate acestor elemente dintr-o clasă. Zeci de elemente sunt expuse astfel pe mai multe rânduri, separate de virgulă. În literatură aceste enumerări prelungite au un anumit sens, de obicei unul maniacal. Însă în ştiinţă e nevoie de sistematizare. De asta avem logica. De asta avem conceptele generale specifice fiecărei ştiinţe. Clasificarea logică ne scuteşte de a enumera toate elementele unei clase. E suficientă definirea clasei, eventual descrierea caracteristicilor sale şi enumerarea unui număr limitat de elemente. „Etcetera” ne ajută să nu îmbătrânim enumerând toate elementele, ci doar pe câteva. Restul sunt cumva înrudite cu cele enumerate. Aşa că în general înainte de „Etcetera” sunt menţionate cele mai importante elemente, urmând ca restul să primească aceleaşi caracteristici atunci când e nevoie de ele.
În majoritatea manualelor instrumentele şi materialele nu sunt diferenţiate deloc şi se apropie de această anomalie a enumerării nesfârşite. De exemplu, în manualul de clasele a V-VIII, editat de Editura Didactică şi Pedagogică în 1997 (autor Victor Pavel) ele sunt tratate la grămadă în lecţia numită „Cunoaşterea Materialelor” de la pagina 6. În loc să fie clasificate clase şi subclasele specifice fiecăreia, manualul în cauză descrie individual creionul cu minele, pensulele cu vârf subţire sau lat, carioca şi apoi a sărit nivelul de generalizare la întreaga clasă de vopsele. Dacă criteriul de clasificare este cel individual atunci şi tipurile de vopsele ar fi trebuit clasificate tot individual. La final autorul a mai adăugat un item de clasificare, respectiv „Tempera şi guaşa” pe lângă cele de mai sus.
Nu. „Tempera şi guaşa” se înscriu în noţiunea mai extinsă de „vopsele”, alături de pictura în ulei sau acrilice.
Din păcate manualul de clasa a V-a susmenţionat nu continuă cu descrierea celorlalte materiale, respectiv suporturile. De asemenea, după ce tratează instrumentele la punctul A , acest manual îndeasă materialele şi tehnicile de lucru într-un singur punct, B. Acestea trebuiesc separate în 2 puncte, respectiv B. Materiale şi C. Tehnici de lucru precum acuarela, împroşcarea, plinapasta, baia de glasiu, etc.
Oarecum similară este clasificarea făcută de Zinaida Ursu în manualul de Educaţie plastică clasa a V-a, Editura Litera Internațional, Chișinău 2016, pagina 8. Autoarea plasează la grupa de materiale instrumente precum pânza (menţionată literal ca suport) sau creioanele. Ce-i drept, creionul este material în partea de grafit, însă lemnul din jurul lui, chiar dacă nu mai poate fi refolosit, nu este material pentru că nu ajunge pe suport în mod obişnuit. El doar facilitează folosirea mai eficientă şi mai în siguranţă a grafitului din interior.
Aşadar, clasificarea materialelor este următoarea
materiale pasive (suporturi)
- hârtie
- lemn
- pânză
- pergament
- metal
- piatră
- sticlă
- plastic
- alte suporturi industriale
materiale active (producătoare de semn)
- cerneală
- grafit
- vopsea
- cretă
- cărămidă
- plumb
- frunze verzi
- zemuri colorate naturale
- alte materiale industriale
instrumente indirecte (non-materiale)
- pensula
- peniţa (de stilou sau toc)
- pixul
- carioca
- cuţitul de paletă
- şpaclul
- trafaletul
- aerograful
- buretele
- dalta
- ciocanul
- flexul
0 comentarii:
Post a Comment