CONTRIBUŢII LA DEZVOLTAREA IMAGOLOGIEI
Acest text continuă de aici
Acest text face parte dintr-o lucrare teoretică mai amplă
4.2.2. Folosirea unor termeni nedefiniţi
Având o experienţă de 10-20-30 ani sau chiar mai mult în domeniul artei, există pentru fiecare dintre noi pedagogii artei riscul să devenim prolicşi sau chiar pedanţi. Nimeni nu poate scăpa de aşa ceva. O noţiune atrage asocierea cu discursuri care se potrivesc mai bine unor conferinţe specializate între adulţi decât unei materii predate pentru copii de 10-12 ani. Chiar dacă ei ar fi mai mari, problema va rămâne şi în cazul lor. De exemplu, în manualul „Desen artistic si educaţie plastică” de clasa a VI-a, editura „ALL Educational”, la pagina 16, autorii Nicolae Filoteanu şi Doina Marian introduc inutil cuvântul „sfumatto” în cadrul descrierii tehnicii modelării cromatice. Aceasta e destul de fidel descrisă într-un paragraf, însă termenul „sfumatto” e redus la o singură propoziţie. Cine nu a auzit de el (adică elevii) poate rămâne cu impresia greşită că „sfumatto” este sinonim cu modelarea cromatică, ceea ce este greşit; doar o parte din acest procedeu este şi „sfumatto”. Desigur, gândindu-ne la Leonardo Da Vinci şi la eforturile Renaşterii de recuperare a tradiţiei clasicismului greco-roman, ne sare în minte automat acest termen.
Pentru a corecta această percepţie greşită avem 2 opţiuni: fie introducem genealogia tehnici „sfumatto” începând din trecento până la Leonardo, eventual amintind de pictura antică greco-romană, fie ne oprim cu definirea modelării şi lăsăm istoria artei deoparte. Dar dacă tot introducem acest termen, atunci trebuie să-i facem o mică descriere etimologică şi stilistică într-un alt paragraf! Iar dacă nu e spaţiu în manual, atunci mai bine renunţăm la el şi gata. Acest termen nu trebuie aruncat acolo într-o propoziţie simplă, pentru că astfel mai mult am irosit spaţul iar elevii rămân cu o impresie greşită sau imprecisă despre el.
La pagina 8 din manualul Educaţie plastică pentru clasa a V-a, Editura Ars Libri 2017, autoare Elena Stoica, Ionela Cârstea şi Adina Grigore, putem citi următoarea propoziţie:
„Există un limbaj plastic şi o gramatică a culorii care te informează cu ce şi pe ce să desenezi şi să pictezi”
Problema este însuşi cuvântul „gramatică”, folosit încă din introducere, fără a fi în prealabil definit. Gramatica se studiază abia la sfârşitul clasei a V-a, odată cu pagina 64 în acest manual , dar nu şi în clasa a IV-a, după cum putem vedea în cuprinsul acestui manual . Chiar dacă s-ar fi studiat în clasa a IV-a, atunci tot ar fi trebuit făcută o mică recapitulare privind gramatica. Dar cel mai bine ar fi fost evitarea acestui termen, împreună cu teoria ce se află în spatele său, la această vârstă.
În acelaşi manual sunt prezentaţi termenii „tonuri „ şi „nuanțe” la pagina 23, apoi la pagina 28, 29, 37 şi 40, dar ei sunt descrişi abia la pagina 52 şi 54. Ce-i drept, cuvântul nuanţă e mai cunoscut şi copiii pot înţelege ceva din el. Însă, în ceea ce priveşte tonul. Am văzut în capitolul 2 ce probleme are de definire. Alături de materiale şi instrumente, această temă trebuia predată încă de la începutul materiei. La fel se întâmplă la pagina 87 în acelaşi manual, când se foloseşte sintagma „centrul de interes”, fără să fie definită în prealabil, ci abia peste 4 pagini mai târziu.
Acelaşi lucru se poate vedea şi în cazul termenului „caneluri”, nedefinit şi neexplicitat la pagina 50 din manualul de Educaţie plastică pentru clasa a VI-a 2019 Grup Media Litera, autoare Oana-Mari Solomon Cristina Rizea Daniela Stoicescu.
În manualul de clasa a V-a editat de Editura Teora în 2009, la pagina 22, se vorbeşte direct despre pată, după ce lecţiile anterioare sunt dedicate instrumentelor şi culorilor. În mod firesc următoarea etapă este analiza elementelor de limbaj plastic. Dar firesc ar fi fost să se înceapă cu punctul, apoi cu linia şi abia apoi să se analizeze şi pata. După cum am văzut la secţiunea aferentă punctului din capitolul 2 , şi eu am vorbit despre pată înainte să vorbesc despre linie; însă noţiunea de „pată” era secundară celei de #punct”; am ajuns la ea doar pentru a descrie în ce mod punctul poate deveni pată. În acest manual punctul e tratat abia la pagina 33. Descrierea din manualul citat a evoluat în sens invers, începând cu pata şi continuând cu punctul, după ce între ele a rupt capitolul, introducând tema contrastelor. Abia după aceea, la pagina 38 este tratată şi linia. Nu este singura organizare defectuoasă a capitolelor în manualele de teorie a imaginii. O să arăt în secţiunile ulterioare şi alte cazuri similare.
În manualul de clasele a V-VIII, editat de Editura Didactică şi Pedagogică în 1997 la pagina 6 se vorbeşte deja de tonuri încă de la descrierea materialelor şi tehnicilor, în speţă la pensula cu vârf lat, care poate modela culoarea. Nu se precizează înainte ce este tonul şi ce este modelarea. La fel se întâmplă şi în cazul mai multor instrumente. Nivelul de detaliere ar fi trebuit să se oprească la simpla introducere pe scurt a instrumentelor, cât să înţeleagă cei mici. Însă autorul Victor Pavel e furat de amintiri şi se apucă să ţină prelegeri despre ce face fiecare instrument, cu termeni şi noţiuni nedefinite şi analizate anterior. Mai bine spunem glume copiilor în timpul ăsta decât să devenim prea expliciţi pe un subiect ce trebuie tratat general, pentru copii de 12 ani.
După cum am arătat deja în capitolul 2 , în Manual de Educaţie Plastică pentru clasa a VII-a, Editura Corint 1998, autoarele Rita Bădulescu şi Ecaterina Morar folosesc formula „contraste (…) valorice” la pagina 33, fără a spune care sunt aceste contraste din această presupusă grupă. Pentru un profesionist al artei, o astfel de formulă sună familiar, şi se asociază automat în mintea sa cu contrastul clarobscur şi întunecat-luminos. După cum am arătat în secţiunea linkată mai sus, clasificarea contrastelor în „cromatice” şi „valorice” are câteva probleme teoretice, însă nu este total neverosimilă. Dar ea duce la probleme de nerezolvat dacă cele două noţiuni „valoric” şi „cromatic” sunt văzute în relaţie logică de contrarietate. Dacă le dăm raport de supra/subordonare atunci distincţia în cauză devine coerentă. Eu unul am schimbat termenul ” valorice” cu cel de „generale” pentru a face o clasificare logică, coerentă şi descrisă detaliat la secţiunea de contraste. Dar, indiferent de soluţia aleasă, ea trebuie mai întâi prezentată şi după aceea folosite termenii săi, ceea ce nu se întâmplă în acest manual.
În acelaşi manual, la pagina 44 este prezentată reproducerea unei tapiserii şi a unei fresce alături de cele ale unei picturi de Tintoretto, cu titlul sec „Tapiserie” şi „Frescă (Voroneţ…), fără ca tehnicile acestea să fie descrisă anterior. Reproducerile acestor lucrări au dimensiuni de cam 5 cm, redau imagini figurative şi sunt la fel de detaliate în aşa fel încât nu se poate distinge diferenţa de textură şi tehnică existentă între ele, ca original. Un elev de 13 ani, nefamiliarizat cu artele plastice va putea rămâne cu impresia că Tapiserie şi Frescă Voroneţ sunt nume proprii precum cel al lui Tintoretto.
Uneori e foarte greu de redus la noţiuni generale un domeniu complex precum cel al artei. De multe ori şi eu m-am trezit intrând în astfel de detalii teoretice din care probabil că inclusiv adulţii aveau probleme de conectare. De asta e bun un manual care să ne ghideze să ne oprim cu speculaţiile şi să rămânem în zona noţiunilor simple şi clare pentru vârsta lor. Iar atunci când elaborăm un manual avem timp să cumpănim dacă informaţia nu cumva e prea stufoasă şi inutilă pentru ce trebuie ei să facă.
0 comentarii:
Post a Comment