CONTRIBUŢII LA DEZVOLTAREA IMAGOLOGIEI
Acest text continuă de aici
Acest text face parte dintr-o lucrare teoretică mai amplă
4.2.4. Folosirea unor termeni inutili, ciudaţi sau necunoscuţi pentru elevi
Unii termeni din limbajul curent nu reuşesc să descrie o realitate ideatică, pentru simplul fapt că nivelul de înţelegere a omului simplu rămâne de nivel mediu, de nespecialist. Nu trebuie să se simtă nimeni jignit aici: omul simplu, asemenea jurnalistului, ştie câte puţin din toate şi nu poate fi specialist în toate domeniile. Termenii comuni sunt inoperabili într-o teorie detaliată ştiinţific despre un anume subiect, care e este descris la un alt nivel. Simţul comun uneori nu reuşeşte să ţină pasul cu acest nivel de detaliere, şi atunci fie foloseşte termeni arhaici, fie dă alte sensuri unor termeni ştiinţifici. Cel mai clar exemplu pentru primul caz este răsăritul şi apusul soarelui; aceştia sunt termeni arhaici pentru a preciza începutul şi sfârşitul zilei, fenomen datorat rotirii pământului, nu a soarelui. Cu toate astea, termenii de ”răsărit” şi „apus” nu se referă la mişcarea pământului, ci a soarelui; niciodată nu vom putea spune „apus de pământ” ci „apus de soare”. Aceşti termeni sunt atât de bine încastraţi în limbajul comun încât, la peste o jumătate de mileniu de la revoluţia heliocentrică copernicană, nicio limbă nu a găsit alţii mai exacţi. La fel s-a întâmplat şi cu „OK”, ul american, care a continuat greşeala secolelor trecute comisă de majoritatea vorbitorilor, lipsită de lecturi de text de limbă engleză ale scrierii corecte („Ol Korect” pentru „All Correct”). Şi în cazul răsăritului şi apusului eroarea ştiinţifică întreţinută sute de mii de ani, de când omul a început să vorbească, a fost menţinută şi în perioada de jumătate de mileniu de după explicarea corectă a fenomenului.
Pentru cel de-al doilea caz cel mai bun exemplu este termenul „isterie” preluat din psihopatologie de limbajul comun, cu sens de furie. Pentru că furia nu era un simptom definitoriu în tulburările isterice, psihopatologia a preferat să vină cu un alt termen, cel de „histrionie” (histrionic), pentru că nespecialiştii nu înţelegeau ce voiau să spună specialiştii, şi viceversa. Limbajul comun a creat aici un abuz semantic identificându-l cu furia, pentru a da un aspect ceva mai profesional celui care folosea aceşti termeni. Fiind un termen oarecum tehnic, cei care l-au folosit iniţial au vrut să dea impresia falsă de specialişti care cunosc domeniul. Însă pentru furie limba colocvială are o mulţime de sensuri precum „mânie”, „aprindere”, „irascibilitate”, „agresivitate”, „urlet”, ”nebunie” etc. Fiind derivat din cuvântul grecesc „ὑστέρα” (uter), termenul „isterie” acoperă oarecum teoria psihopatologică populară după care femeile devin irascibile în cazul unei vieţi sexuale nesatisfăcătoare. Omul comun a observat asta pe propria piele. Însă furia nu se poate reduce doar la această cauză. Plus de asta, în cazul tulburării de personalitate de tip schizoid, lipsa de activitate sexuală nu duce deloc la furie.
Pentru a rămâne în zona psihopatologiei, aduc un alt exemplu de aici pentru a reflecta succesul unui termen creat de o minte intuitivă. Este cazul cuvântului „schizofrenie” introdus de Bleurer în anul 1908 pentru a diferenţia schizofrenia de demenţă (manifestată ca boală neurologică degenerativă pentru vârstele înaintate). Înainte de Bleurer schizofrenia se numea „demenţă precoce”, deoarece era văzută ca un fel de demenţă ce apare la vârstele adolescenţei şi tinereţii . El a observat că între simptomele demenţei şi cele ale schizofreniei există unele asemănări dar şi importante diferenţe, ceea ce l-a dus la intuiţia că cele două boli sunt diferite, fapt confirmat de studiile ulterioare. Descrierea clinică a simptomelor celor 2 entităţi nosologice a impus separarea lor, iar termenul „schizofrenie” a acoperit această evoluţie ştiinţifică şi a fost păstrat de ştiinţă.
La fel trebuie să se întâmple şi cu teoria imaginii. Apariţia unor termeni noi trebuie să reflecte şi teorii noi. Sunt câteva cazuri în care anumiţi teoreticieni au propus termeni noi pentru părţi ale domeniului teoriei imaginii sau întregul său. De exemplu Ion Şuşală a propus termenul „arsmatetică” pentru vechea şi importuna denumire „desen” dată disciplinei „Educaţie Plastică”. Autorul a reluat termenul în mai multe lucrări teoretice personale, cum ar fi, de exemplu, „Curs de desen”, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti 1996. pag. 75 . Da, termenul „desen” pentru „Educaţie Plastică” e nepotrivit. El e similar cu cel de „Citire” pentru Limba Română sau „Socotire” pentru Matematică. Dar Ion Şuşală nu a venit cu o teorie revoluţionară în domeniul teoriei imaginii sau pedagogiei artei încât acest termen să fie imperios necesar. Formulele „Educaţie Plastică” sau „Educaţie Artistică” sau, chiar mai simplu, „Arte Plastice”, sunt suficiente pentru acest nivel ştiinţific şi pedagogic, cu care ne raportăm la pedagogia teoriei artei. Nu e necesară crearea unor termeni sinonimi. Cel puţin, până acum termenul n-a prins în comunitatea specialiştilor.
Termenul „arsmatetică” are totuşi meritul de a încerca înlocuirea celui de „desen”, care s-a încetăţenit în mod greşit inclusiv între profesorii de alte discipline. Dar sunt situaţii în care se folosesc nejustificat astfel de termeni necunoscuţi. Uneori, ca artişti, avem mari probleme în a deosebi realitatea de propriile fantezii. Ne prieşte lucrul cu copiii pentru că în acest fel ni se întăreşte impresia că nu suntem singuri pe lume într-o lume condusă de cei cu judecata rece. Totuşi, trebuie să ne mai ciupim uneori şi să coborâm cu picioarele pe pământ, pentru că altfel riscăm ca nici măcar copiii să nu ne mai înţeleagă, cu toată disponibilitatea lor spre imaginaţie. De exemplu, în „Ghid metodic de educaţie plastică” , Editura Compania 2007, Ion Pîrnog foloseşte la pagina 99 expresia „Amestecul substrativ”. Repet: SUBSTRATIV. Această formulă se referă la ceea unii teoreticieni la care ader şi eu numim „perspectivă de suprapunere a straturilor”. În primul moment când am citit această formulă nu am sesizat lipsa „C”-ului din al doilea cuvânt, fiind obişnuit cu expresia „amestec substraCtiv”.. Când am citit mai departe că era descris ca „suprapunerea unor straturi cromatice” am rămas surprins. Mi s-a părut ciudat că acest teoretician bun confundă amestecurile aditive cu cele substractive. Mă şi gândeam că poate ar trebui să folosim un alt termen pentru amestecurile nonpigmentare ale luminii şi să le numim chiar „luminoase”, aşa cum chiar el foloseşte acest cuvânt în această lucrare, pentru uşurarea înţelegerii celor mici. Abia după aceea am văzut că cuvântul e unul nou, respectiv „substrativ”.
Trebuie să recunosc că, în ciuda omonimiei cu cel „substractiv”, şi confuziei inerente ce urmează, termenul „substrativ” are potenţial de explicitare şi simplitate. Acesta s-ar putea să prindă peste ani şi ani în limbajul de specialitate, pentru clasele de liceu vocaţional sau pentru studenţii la arte. Modul în care straturile profunde se amestecă optic cu cele superficiale, în tehnica laviurilor sau glasiurilor, poate fi acoperit semantic foarte bine de acest termen. Dar aceste efecte ale suprapunerii nu sunt amestecuri în sensul în care copiii sunt obişnuiţi. Sintagma „educaţie plastică” este sinonimă în acest moment cu educaţie artistică pentru vârstele de 5-14 ani ( pentru ciclul primar şi V-VIII) ; pentru copiii de această vârstă e important să înţeleagă ce este literal un amestec, iar cel metaforic al perspectivei suprapunerilor de straturi semitransparente trebuie lăsat pentru vârste mai mari.
În manualul „Desen artistic si educaţie plastică” de clasa a VI-a, editura „ALL Educaţional”, autorii Nicolae Filoteanu şi Doina Marian vorbesc la pagina 6 de „contrast extrapolar” ca echivalent pentru „contrastul închis-deschis”. Terminologia tradiţională a acestui contrast este mult clară şi descriptivă decât cea propusă de cei doi autori, aşa că nu mai are nevoie de o altă variantă terminologică precum cea propusă. Pentru limba română ar fi şi mai bună traducerea literară a terminologiei internaţionale (dark-light sau lumière-ombre) prin formula „întunecat-luminos”, aşa cum l-am prezentat şi eu în capitolul 2 al acestei lucrări teoretice.
În literatura de specialitate editată în limbile de circulaţie internaţională nu există această variantă terminologică de „contrast extrapolar”. Eu nu l-am văzut în niciun alt text tipărit în limba română, exceptând câteva bloguri care s-au inspirat exact din acest manual şi au folosit această formulă. Nu există nici un motiv spre a încărca memoria copiilor cu un termen, nu doar inutil, dar şi insuficient de descriptiv în raport cu primul. Dacă pe marginea acestui contrast ar fi fost dezbateri aprinse, care să fi condus la 2 curente diferite de opinie, între care unul ar fi folosit această terminologie, aşa ceva s-ar justifica. Însă acest contrast este printre puţinele faţă de care există unanimitate în accepţie, aşa că nu recomand aducerea de confuzie în prejma lui.
La pagina 114 din „Ghid metodic de educaţie plastică” , Editura Compania 2007, Ion Pîrnog afirmă:
„Cadenţa defineşte modul în care e scandată (cadenţată) opera prin succesiunea celulelor ritmice.”
Echivalarea sau definirea a ceva prin el însuşi (Cadenţa =cadenţare), şi nu prin gen proxim şi diferenţă specifică, este un viciu logic care se cheamă tautologie. În loc de folosirea cuvântul „scandat” cu rol metaforic, propoziţia ar fi putut fi redusă la ceva de genul: „Cadenţa este modul în care celulele ritmice se succed privite dintr-o parte în alta al ritmului” . Spre sfârşitul acestei lucrări, odată cu analiza variaţiei formelor, Pîrnog foloseşte termenul „cezură”, care în poezie şi oratorie înseamnă o pauză de punctuaţie sau emoţională . Nu mi-am pierdut prea mult timpul să descifrez ce are el în vedere cu acest cuvânt. Uneori are sens de graniţă, precum la pagina 169. Alteori e o variaţie extremă a celulei de variaţie sau o absenţă a ei în succesiunea de repetiţii aproximative. Însă, având în vedere că artele plastice sunt foarte apropiate de manifestări ale textului scris precum conceptualismul sau performance art, extrapolarea acestui termen din oratorie şi poezie în teoria imaginii poate crea mari confuzii. Sunt convins că termenii „gaură”, „pauză”, „graniţă”, „variaţie” şi altele pot absorbi conceptul dat în aşa fel încât să fie evitate eventualele neînţelegeri.
În manualul „Educaţie plastică” de clasa a VIII-a, editura „Corint” 1999, la pagina 33, se foloseşte expresia „Mâner de paner”. Am citit ceva cărţi la viaţa mea dar recunosc că n-am auzit de cuvântul „paner”, şi a trebuit să-l caut în DEX ca să văd ce înseamnă. Am auzit în schimb de coş sau coşuleţ cu care el se echivalează. Probabil că mulţi copii au auzit de aceste două cuvinte, şi mai puţin de primul. Poate acolo unde e regionalism, cuvântul „paner” e folosit mai mult decât celelalte 2. Dar sunt convins că cei care îl folosesc cu preponderenţă au auzit şi de coş, pe când, după câte vedem, ceilalţi n-au auzit de paner. Hai să lăsăm disciplina „Limba Română” să introducă termeni noi pentru copii! Lingviştii ştiu mai bine care e ordinea pe vârstă. Iar dacă nu toate toartele de coş au aspectul acestui arc, poate ar fi mai bine să se numească arc tunel lat sau arc 2+1.
Termenul „juxtapunere” este un alt caz de folosire a unui cuvânt rar, mai puţin cunoscut. Cel de „alăturare” exprimă acelaşi lucru şi este mai cunoscut. Pentru simplificarea limbii se poate renunţa la el pentru că, în afară de textele vechi şi unii artişti mai în vârstă, nimeni nu-l mai foloseşte.
În „Ghid metodic de educaţie plastică” , Editura Compania 2007, Ion Pîrnog scrie la pagina 120: „(…) nu va fi un spaţiu plastic ci aninarea pe hârtie a unor obiecte mari …”. Chiar dacă lucrarea sa se adresează adulţilor, eu zic că arhaismul „aninare” poate fi înlocuit cu cvasicunoscutele cuvinte „dispunere”, „distribuire”, „suprapunere”, „etajare” sau „ierarhizare”. E bine ca educaţia vizuală să evite speculaţiile de semantică arhaică …
La pagina 21 din cartea „Didactica educaţiei vizuale”, Vasile Cioca vorbeşte despre „sisteme perspectivice şi (…) proxemice”. Acest termen „proxemic” nu există încă în DEX, fiind un cuvânt inventat de autor. Partea bună e că textul nu se adresează elevilor de şcoală generală. Partea proastă e că totuşi acest text este un curs din cadrul Universităţii de Arte şi Design din Cluj. Faptul că se introduc termeni nedefiniţi iniţial într-un text e un viciu metodic şi pentru învăţământul superior...
În manualul de clasele a V-VIII, editat de Editura Didactică şi Pedagogică în 1997, Victor Pavel a introdus cuvântul „tufire”. Toţi suntem creatori de limbă acolo câtuşi de puţin. Cuvintele precum „mama”, „tata” şi altele, au fost create de copii prin lipsa lor de dexteritate bucală. Dar ele s-au impus în limbă după ce mai multe generaţii de copii le-au folosit. Poate că şi aceste cuvinte inventate de noi ar trebui testate întâi la nivel colocvial înainte de a le menţiona într-un manual cu parafa Ministerului Învăţământului. Cuvintele „batere”, „împungere” sau „impregnare” cred că ne pot scuti de trufia substituirii lingviştilor din departament de lingvistică din Academia Română, şi de a irosi memoria copiilor pentru un cuvânt inexistent, tufit (…) pe uşa din dos în limbă.
Recunosc că eu însumi am avut în textele mele apetit pentru inventarea de cuvinte. Am făcut-o pentru simplificarea limbajului sau pentru precizia lui. Inclusiv în acest text am folosit formula „griuri extreme” , pentru că nu mi-a plăcut termenul „nonculori”. Însă am făcut-o pentru că acest ultim termen este compus cu prefixul „non”, ce nu are sens în afara gândirii abstracte (e proiectat în exterior). Există unele tendinţe ezoterice în rândul profesorilor de arte, predispoziţii ale artistului din ei. Toţi am trecut şi încă mai trecem prin aşa ceva. Aceste scăpări trebuiesc temperate din postura de pedagog. Nu suntem în faţa copiilor spre a ne promova nouă imaginea, ci pentru a-i face să înţeleagă cât mai multe domeniul pe care îl predăm.
0 comentarii:
Post a Comment