CONTRIBUŢII LA DEZVOLTAREA IMAGOLOGIEI
Acest text continuă de aici
Acest text face parte dintr-o lucrare teoretică mai amplă
3.9.3.4.1. Vestimentaţia/costumul
Această temă se potriveşte pentru clasa a X-a (16 ani)
Vestimentaţia are două roluri, care descriu combinaţia funcţiei utilitară cu ce de frumuseţe:
În Manualul de Educaţie Plastică pentru clasa a X-a, Editura Sigma 2005, la pagina 4, autoarea Adina Nanu găseşte 3 funcţii ale costumului:
- de protecţie
- de comunicare socială
- estetică
Observăm că ultimele 2 se pot reuni în aceeaşi clasă deoarece arta are principial funcţia de comunicare socială.
În primul caz, cel mai concret exemplu este cel al protecţiei împotriva frigului. Fără haine care păstrează căldura corpului am muri de hipotermie în timpul lunilor friguroase. Pălăria sau umbrela sau ochelarii de soare protejează de soarele prea arzător. Vestimentaţia tradiţională arabă este făcută pentru a proteja de soarele puternic specific regiunii Orientului Mijlociu
Încălţămintea protejează picioarele de obiectele dure de pe suprafaţa pe care călcăm. Ne aducem aminte de durerile degetelor de la picioare, pricinuite de lovirea de dulapuri sau de pat în propria locuinţă, desculţi. Pentru triburile primitive din zonele calde se folosesc ţesături sau frunze ceva mai rezistente pentru protecţia părţilor sensibile ale corpului de mărăcini sau arbuşti. Civilizaţia modernă a creat uniforme specializate pentru protecţie faţă de obiectele dure care pot afecta integritatea corporală. Cel mai elocvent exemplu este uniforma militară prevăzută cu vestă antiglonţ, o evoluţie a armurii medievale. Casca militară a fost introdusă şi în vestimentaţia muncitorilor, cu formele şi gageturile specializate unei activităţi sau alteia. Casca a fost apoi adoptată în sporturi periculoase precum boxul, fotbalul american, moto/automobilismul sau schiul. Pe lângă cască, pot fi utilizate cotierele, genunchierele şi alte apărători ale unor părţi expuse ale corpului în timpul practicării lor. Hainele de cauciuc pentru protecţia împotriva tensiunii electrice sau cele din plumb, pentru protecţia împotriva radiaţiilor, sunt exemple similare. Costumul de cosmonaut reprezintă o reunire a mai multor astfel de materiale pentru protecţia corpului de mai mulţi factori, în spaţiul cosmic.
Funcţia de înfrumuseţare a vestimentaţiei constă în primul rând în (1) punerea în evidenţă a formelor corporale frumoase/atractive:
Aici se poate include şi exagerarea unor astfel de forme naturale, precum cupele rochiilor care măresc, într-o anumită măsură, pieptul, sau sacoul clasic, ce măreşte lăţimea umerilor bărbăteşti.
Apoi funcţia de înfrumuseţare acţionează şi la (b) ascunderea formelor nu tocmai frumoase:
Cel mai comun exemplu este cel al tocurilor încălţămintei femeieşti (dar uneori şi bărbăteşti), care sunt menite să facă picioarele mai lungi şi astfel ţinuta să devină mai elegantă. Scurtimea picioarelor în raport cu trunchiul este un punct negativ al proporţiilor femeieşti dar şi celor bărbăteşti. Atunci când nu corectează acest defect prin tocuri, costumul bărbătesc foloseşte strategia fragmentării sacoului în linii orizontale sau buzunare, care creează iluzia scurtării trunchiului în raport cu picioarele. Rochiile largi se folosesc şi astăzi pentru a ascunde tendinţele de obezitate. În secolele trecute ele ascundeau deformările corporale ale tinerelor femei, urmate naşterilor timpurii. Statura mică pentru bărbat este corectată prin scurtarea pantalonilor în zona pantofului. Folosirea unor culori închise pentru haine este o strategie de ascundere a formelor mai pline, în timp ce culorile deschise dau un aspect de mărire, ideal pentru persoanele prea slabe. În general culorile vii întineresc iar griurile îmbătrânesc.
Vestimentaţia se împarte în două categorii:
Vestimentaţia ceremonială îşi are originea în ritualurile religioase; hainele preoţilor trebuiau să fie altele decât cele din viaţa de zi cu zi pentru a crea o atmosferă ceva mai specială, în timpul ceremoniilor. Ulterior, ritualurile de acest gen au fost preluate şi de personajele politice precum regii, împăraţii sau cei care îndeplineau funcţii asemănătoare precum judecătorii sau militarii. Pe lângă aceste ritualuri care se practicau la evenimente importante pentru întreaga comunitate, există evenimente importante doar pentru o parte din ea, respectiv ziua de naştere, căsătoria, naşterea copiilor, etc. Cei direct vizaţi de eveniment au folosit haine ceremoniale şi în aceste evenimente parţiale, deoarece pentru ei aveau cam aceeaşi rezonanţă afectivă precum cele general-comunitare în care luau parte cei ce făceau parte din acele grupuri sociale.
Vestimentaţia ceremonială de tip religios a fost în general rezervată bărbaţilor, aşa că nu are o diferenţiere masculină faţă de cea feminină. Însă cea laică a preluat această diferenţiere de la cea cotidiană. Specializarea tradiţională a sexelor a făcut ca hainele cotidiene să aibă un oarecare aspect de uniformă; cele masculine trebuie să fie mai rezistente, specifice pentru munca în afara casei, iar cele feminine mai delicate, conform cu specializarea feminină pe interior. Urmând tradiţia specializării celor două sexe, masculin şi feminin, costumul a luat două forme majore, respectiv cel masculin-armură şi cel feminin-floare. Armura a devenit model pentru costumul masculin, deoarece ea comunica disponibilitatea bărbatului de a apăra familia.
Floarea, ca model pentru costumul feminin era menită să comunice disponibilitatea femeii de „înflorire”, adică de producere de moştenitori. Rochia imită la nivel general floarea cu petalele ei, devenind astfel o metaforă obiectuală a fertilităţii şi reproducerii. Pe rochie pot apărea flori mai mici artificiale sau chiar naturale, precum şi în pălărie sau prinse în păr.
Floarea apare şi pe costumul masculin, în special în perioada rococo (secolul al 18-lea). În perioada modernă costumul masculin a folosit floarea la buzunar, iniţial în variantă naturală, detaşabilă, iar apoi artificială, ca broderie încastrată în sacou.
Hainele cotidiene contemporane au puţine diferenţe masculine sau feminine. De câteva decenii se foloseşte modelul unisex, în special printre tineri, ce constă într-un ansamblu format din pantaloni de trening şi hanorac. În general hainele masculine sunt colorate în culori reci, iar cele feminine în calde. Dar asta nu e o regulă strictă. În Orientul Mijlociu există regula hainelor albe pentru bărbaţi şi a celor negre pentru femei.
În trecut, atunci când un rege sau un om foarte bogat ieşea în public, folosea haine ceremoniale. Culoarea purpurie era specifică diferenţierii dintre membrii casei regale şi restul claselor. Regina Elisabeta I a interzis în mod expres folosirea ei de către alte clase. Recent membrii claselor superioare, inclusiv cei aparţinând caselor regale se îmbracă cu haine comune, amestecându-se cu mulţimea. Desigur, vestimentaţia ceremonială este în continuare folosită la evenimentele speciale.
În general regulile vestimentaţiei se adaptează la activitatea în care sunt implicaţi cei ce folosesc una sau alta dintre cele două categorii. Este nepotrivit ca practicarea unui sport de contact să fie făcută în sacou, papion, pantofi de lux sau alte elemente de vestimentaţie ceremonială. În acelaşi fel, prezenţa la o ceremonie funerară sau matrimonială în papuci de plajă şi haine sumare, este o jignire la adresa familiei, deoarece cel în cauză pare că minimalizează, reduce la cotidian un eveniment cu importanţă specială. Vestimentaţia ceremonială folosită excesiv în spaţiul cotidian poate da impresia de aroganţă sau parvenitism. O vestimentaţie prea sumară din partea unei femei atractive, atunci când nu e foarte cald afară şi nici sezon de plajă, poate comunica idei riscante bărbaţilor pe stradă, fapt ce poate conduce la situaţii neplăcute .
Dar de 10 ani încoace există o tendinţă în moda vestimentară de a sparge aceste reguli. Astfel că alăturarea de sacou cu sneacker-şi a devenit un fapt inedit în modă, deşi o astfel de combinaţie era percepută ca o stângăcie de gust în urmă cu câteva decenii.
Vestimentaţia are două roluri, care descriu combinaţia funcţiei utilitară cu ce de frumuseţe:
1. de protecţie
2. de înfrumuseţare
2. de înfrumuseţare
În Manualul de Educaţie Plastică pentru clasa a X-a, Editura Sigma 2005, la pagina 4, autoarea Adina Nanu găseşte 3 funcţii ale costumului:
- de protecţie
- de comunicare socială
- estetică
Observăm că ultimele 2 se pot reuni în aceeaşi clasă deoarece arta are principial funcţia de comunicare socială.
În primul caz, cel mai concret exemplu este cel al protecţiei împotriva frigului. Fără haine care păstrează căldura corpului am muri de hipotermie în timpul lunilor friguroase. Pălăria sau umbrela sau ochelarii de soare protejează de soarele prea arzător. Vestimentaţia tradiţională arabă este făcută pentru a proteja de soarele puternic specific regiunii Orientului Mijlociu
Încălţămintea protejează picioarele de obiectele dure de pe suprafaţa pe care călcăm. Ne aducem aminte de durerile degetelor de la picioare, pricinuite de lovirea de dulapuri sau de pat în propria locuinţă, desculţi. Pentru triburile primitive din zonele calde se folosesc ţesături sau frunze ceva mai rezistente pentru protecţia părţilor sensibile ale corpului de mărăcini sau arbuşti. Civilizaţia modernă a creat uniforme specializate pentru protecţie faţă de obiectele dure care pot afecta integritatea corporală. Cel mai elocvent exemplu este uniforma militară prevăzută cu vestă antiglonţ, o evoluţie a armurii medievale. Casca militară a fost introdusă şi în vestimentaţia muncitorilor, cu formele şi gageturile specializate unei activităţi sau alteia. Casca a fost apoi adoptată în sporturi periculoase precum boxul, fotbalul american, moto/automobilismul sau schiul. Pe lângă cască, pot fi utilizate cotierele, genunchierele şi alte apărători ale unor părţi expuse ale corpului în timpul practicării lor. Hainele de cauciuc pentru protecţia împotriva tensiunii electrice sau cele din plumb, pentru protecţia împotriva radiaţiilor, sunt exemple similare. Costumul de cosmonaut reprezintă o reunire a mai multor astfel de materiale pentru protecţia corpului de mai mulţi factori, în spaţiul cosmic.
Funcţia de înfrumuseţare a vestimentaţiei constă în primul rând în (1) punerea în evidenţă a formelor corporale frumoase/atractive:
Aici se poate include şi exagerarea unor astfel de forme naturale, precum cupele rochiilor care măresc, într-o anumită măsură, pieptul, sau sacoul clasic, ce măreşte lăţimea umerilor bărbăteşti.
Apoi funcţia de înfrumuseţare acţionează şi la (b) ascunderea formelor nu tocmai frumoase:
Cel mai comun exemplu este cel al tocurilor încălţămintei femeieşti (dar uneori şi bărbăteşti), care sunt menite să facă picioarele mai lungi şi astfel ţinuta să devină mai elegantă. Scurtimea picioarelor în raport cu trunchiul este un punct negativ al proporţiilor femeieşti dar şi celor bărbăteşti. Atunci când nu corectează acest defect prin tocuri, costumul bărbătesc foloseşte strategia fragmentării sacoului în linii orizontale sau buzunare, care creează iluzia scurtării trunchiului în raport cu picioarele. Rochiile largi se folosesc şi astăzi pentru a ascunde tendinţele de obezitate. În secolele trecute ele ascundeau deformările corporale ale tinerelor femei, urmate naşterilor timpurii. Statura mică pentru bărbat este corectată prin scurtarea pantalonilor în zona pantofului. Folosirea unor culori închise pentru haine este o strategie de ascundere a formelor mai pline, în timp ce culorile deschise dau un aspect de mărire, ideal pentru persoanele prea slabe. În general culorile vii întineresc iar griurile îmbătrânesc.
Vestimentaţia se împarte în două categorii:
1. Cotidiană (casual), compusă din haine comode şi lejere, uşor de purtat şi suficient de ieftine încât să nu ne producă stresul deteriorării
2. Ceremonială (formal), compusă din haine ceva mai sofisticate, şi scumpe, uneori inconfortabile, care pentru omul simplu creează stresul deteriorării.
2. Ceremonială (formal), compusă din haine ceva mai sofisticate, şi scumpe, uneori inconfortabile, care pentru omul simplu creează stresul deteriorării.
Vestimentaţia ceremonială îşi are originea în ritualurile religioase; hainele preoţilor trebuiau să fie altele decât cele din viaţa de zi cu zi pentru a crea o atmosferă ceva mai specială, în timpul ceremoniilor. Ulterior, ritualurile de acest gen au fost preluate şi de personajele politice precum regii, împăraţii sau cei care îndeplineau funcţii asemănătoare precum judecătorii sau militarii. Pe lângă aceste ritualuri care se practicau la evenimente importante pentru întreaga comunitate, există evenimente importante doar pentru o parte din ea, respectiv ziua de naştere, căsătoria, naşterea copiilor, etc. Cei direct vizaţi de eveniment au folosit haine ceremoniale şi în aceste evenimente parţiale, deoarece pentru ei aveau cam aceeaşi rezonanţă afectivă precum cele general-comunitare în care luau parte cei ce făceau parte din acele grupuri sociale.
Vestimentaţia ceremonială de tip religios a fost în general rezervată bărbaţilor, aşa că nu are o diferenţiere masculină faţă de cea feminină. Însă cea laică a preluat această diferenţiere de la cea cotidiană. Specializarea tradiţională a sexelor a făcut ca hainele cotidiene să aibă un oarecare aspect de uniformă; cele masculine trebuie să fie mai rezistente, specifice pentru munca în afara casei, iar cele feminine mai delicate, conform cu specializarea feminină pe interior. Urmând tradiţia specializării celor două sexe, masculin şi feminin, costumul a luat două forme majore, respectiv cel masculin-armură şi cel feminin-floare. Armura a devenit model pentru costumul masculin, deoarece ea comunica disponibilitatea bărbatului de a apăra familia.
Floarea, ca model pentru costumul feminin era menită să comunice disponibilitatea femeii de „înflorire”, adică de producere de moştenitori. Rochia imită la nivel general floarea cu petalele ei, devenind astfel o metaforă obiectuală a fertilităţii şi reproducerii. Pe rochie pot apărea flori mai mici artificiale sau chiar naturale, precum şi în pălărie sau prinse în păr.
Floarea apare şi pe costumul masculin, în special în perioada rococo (secolul al 18-lea). În perioada modernă costumul masculin a folosit floarea la buzunar, iniţial în variantă naturală, detaşabilă, iar apoi artificială, ca broderie încastrată în sacou.
Hainele cotidiene contemporane au puţine diferenţe masculine sau feminine. De câteva decenii se foloseşte modelul unisex, în special printre tineri, ce constă într-un ansamblu format din pantaloni de trening şi hanorac. În general hainele masculine sunt colorate în culori reci, iar cele feminine în calde. Dar asta nu e o regulă strictă. În Orientul Mijlociu există regula hainelor albe pentru bărbaţi şi a celor negre pentru femei.
În trecut, atunci când un rege sau un om foarte bogat ieşea în public, folosea haine ceremoniale. Culoarea purpurie era specifică diferenţierii dintre membrii casei regale şi restul claselor. Regina Elisabeta I a interzis în mod expres folosirea ei de către alte clase. Recent membrii claselor superioare, inclusiv cei aparţinând caselor regale se îmbracă cu haine comune, amestecându-se cu mulţimea. Desigur, vestimentaţia ceremonială este în continuare folosită la evenimentele speciale.
În general regulile vestimentaţiei se adaptează la activitatea în care sunt implicaţi cei ce folosesc una sau alta dintre cele două categorii. Este nepotrivit ca practicarea unui sport de contact să fie făcută în sacou, papion, pantofi de lux sau alte elemente de vestimentaţie ceremonială. În acelaşi fel, prezenţa la o ceremonie funerară sau matrimonială în papuci de plajă şi haine sumare, este o jignire la adresa familiei, deoarece cel în cauză pare că minimalizează, reduce la cotidian un eveniment cu importanţă specială. Vestimentaţia ceremonială folosită excesiv în spaţiul cotidian poate da impresia de aroganţă sau parvenitism. O vestimentaţie prea sumară din partea unei femei atractive, atunci când nu e foarte cald afară şi nici sezon de plajă, poate comunica idei riscante bărbaţilor pe stradă, fapt ce poate conduce la situaţii neplăcute .
Dar de 10 ani încoace există o tendinţă în moda vestimentară de a sparge aceste reguli. Astfel că alăturarea de sacou cu sneacker-şi a devenit un fapt inedit în modă, deşi o astfel de combinaţie era percepută ca o stângăcie de gust în urmă cu câteva decenii.
0 comentarii:
Post a Comment