CONTRIBUŢII LA DEZVOLTAREA IMAGOLOGIEI
Acest text continuă de aici
Acest text face parte dintr-o lucrare teoretică mai amplă
4.1.2. Autonomia universitară şi închistarea în informaţii depăşite
Principala problemă a manualelor şi programei în general este lipsa de aliniere a nivelului de generalitate de descriere a anumitor genuri de artă sau subspecii de design. Există o ultra-specializare în pictură, sculptură şi grafică, iar celelalte domenii sunt ratate sumar. Am întâlnit un caz de manual în care nu sunt menţionate generalităţile introductive cele mai importante ale unui domeniu artistic dar sunt prezentate detalii amănunţite la nivel de critică de artă. Acesta este Manual de Educaţie Plastică pentru clasa a X-a, Editura Sigma 2005, care descrie în cea mai mare parte a sa supra-detaliat informaţii de specialitate privind teatrul, dar nu menţionează informaţiile de bază privind această artă. Autoarea sa, regretata Adina Nanu (a murit chiar în 2021, odihnească-se în pace!) a încercat o scurtă istorie a teatrului românesc şi a cinematografiei internaţionale în acest manual. Însă se vede că scriitura din aceste pagini nu vine din mâna unui specialist în teatru şi film, ci a unui teoretician al artelor plastice, care ar fi făcut un conspect în aceste domenii. Cea mai mare parte din acest manual este dedicată teatrului şi filmului, dar mai mult din postura de critic de teatru sau film şi mai puţin din cea de tehnolog sau de om implicat concret în actul de producţie şi creaţie.
Pentru un specialist în arte plastice, efortul Adinei Nanu e lăudabil, însă rezultatul e departe de ceea ce înseamnă fenomenul în ansamblul său. De exemplu, la pagina 84 din acest manual este descrisă doar tehnica veche a filmării inverse, din multitudinea de alte tehnici folosite în film, pe care eu le-am contabilizat în această secţiune , nedescriindu-le nici măcar pe cele vechi. La pagina 37 autoarea prezintă unul dintre tipurile de scenă, cel al teatrului englez, fără să spună că mai există şi scena italiană sau cea de tip arenă . Asta arată că, cu toată erudiţia lăudabilă a autoarei, ei i-a scăpat unul dintre cele mai importante aspecte ale sintetizării de tip manual şcolar al fenomenului teatral, respectiv clasificarea scenelor de teatru.
Calitatea textului e bună, erudiţia se simte şi chiar e de lăudat. Însă filiaţia autoarei dinspre artele vizuale se simte la prima vedere, prin aceste paralele cu lumea artelor plastice. Artiştii plastici au fost foarte apropiaţi de film. Tehnicile şi tehnologiile artistice precum scenografia, desenele animate, arta video şi, mai nou, editarea 3 D au fost făcute de artişti plastici cu care profesioniştii din film şi teatru au colaborat. Noi profesioniştii din artele plastice putem emite opinii pertinente despre producţiile colegilor noştri din aceste domenii. Însă, în ceea ce priveşte teoria imaginii din aceste arte, trebuie să fim ceva mai atenţi la ce au făcut ei şi să ne punem în pielea lor pentru a vedea concret care este procesul producerii unui material. Pentru că, indiferent de pertinenţa opiniilor noastre, ei se pricep mai bine decât noi la aceste domenii.
Nu putem să descriem diversitatea teatrului şi filmului doar cu noţiuni de istoria artelor plastice. Profesioniştii din teatru şi film nu le folosesc atât de des nici în comunicarea colocvială şi nici în activitatea lor concretă de creaţie. Folosirea unor cuvinte perimate (precum „trucaj”) pentru descrierea tehnicilor simulărilor de film atestă mai curând o viziune de amatori, inerentă pentru un ne-specialist în film. Studiul imaginii trebuie să meargă dincolo de acest nivel criticist către concepte clare şi izolări de elemente ale fenomenologiei acestor arte. Personal ca artist eu unul m-am jucat cu editarea video, cu designul şi cu scenografia aşa că în acest text am încercat o sistematizare ceva mai generală decât cea din cursurile de la facultăţile de profil care să fie un fel de introducere pentru elevul de liceu care ar putea în viitor urma o carieră în aceste domenii. Pentru unii sunt banalităţi regăsite în video-tutorialele, cu care au început. Pentru alţii cele scrise în acest text pot oferi prilejul unei dezbatere constructive. Dar, după cum am făcut şi pentru celelalte domenii pe care le-am descris, aştept sugestiile un profesionişti cu experienţă mai mare pentru a centraliza o introducere cât mai consistentă în aceste, reguli, principii şi tehnici de lucru, în aşa fel încât să rezulte un material cât mai sintetic pe post de manual.
Reţelele de socializare reflectă interesul adolescenţilor pentru editarea video şi şcoala le poate satisface această curiozitate. Aşa ceva e mult mai important decât critica de teatru, care poate fi făcută mai curând la literatură. Plus că, în general critica de artă a fost, este şi va fi destinată specialiştilor. Marea majoritate a publicului nu va înţelege mare lucru din ea. La fel se întâmplă şi cu elevii de liceu. Dacă cineva are apetenţă pentru aşa ceva, tot va avea nevoie de nişte noţiuni introductive ceva mai simple înainte. Aşa că, înainte de a trece la acest nivel de relaţionare cu artele, ele trebuie simplificate şi descrise tehnologic pentru omul simplu. Acesta poate fi foarte bine însuşi elevul de liceu cu profil umanist care va ajunge doar excepţional profesionist al artelor.
Faptul că autoarea respectivului manual nu cunoaşte detaliile tehnicilor acestor arte, nu i se poate imputa. Îmi pot imagina că cineva a dat un ordin să fie introdus şi acest subiect în studiul artelor şi sarcina a căzut pe dumneaei. Cel care a dat acel ordin, fără să ştie că artele plastice şi filmul sunt totuşi domenii diferite, a fost incompetent. Problema vine de la obtuzitatea birocratică a instituţiilor care nu colaborează între ele şi au tendinţa să creeze un fel de stat în stat. Există câteva texte sau cursuri de la facultăţile de teatru şi film care oferă astfel de concepte. Majoritatea cursurilor de scenografie susţinute la facultăţile de teatru şi film fac această clasificare, pe care un manual de liceu o pot prelua la nivel bazic. Disciplina arte vizuale trebuie să se ducă şi să le preia de acolo.
Ministerul avea opţiunea să colaboreze cu un profesor universitar de la facultăţile de teatru şi film pentru a face un manual introductiv pentru clasele de liceu în lumea filmului şi teatrului, în loc să preseze un specialist în arte plastice să acopere aceste domenii, aşa cum s-a întâmplat cu manualul de clasa a X-a, Editura Sigma 2005. Tot ce avea de făcut un astfel de specialist era doar să facă un rezumat pentru nivelul de liceu ale cursurilor lor detaliate din facultate. Soluţii există, dar rutina pare mai greu de urnit din loc… Din păcate ordinul pe unitate de 30 de ani a fost ca România să pusă la pământ, nu emancipată, iar învăţământul nu a făcut excepţie.
Această situaţie îmi aminteşte de o experienţă pe care am trăit-o pe pielea mea la înscrierea pentru examenul de titularizare în învăţământ, după ce îmi dădusem demisia din sistem, pentru a lucra în domeniul privat. După vreo 8 ani de experienţă ca designer grafician pe la diferite companii, nemaisuportând stilul de viaţă corporatist, am decis să mă re-întorc la catedră. Deşi aveam cea mai mare experienţă în domeniu dintre toţi concurenţii în „procesarea computerizată a imaginii”, totuşi nu m-am putut înscrie la examenul de titularizare pentru a preda această disciplină. Lucrasem (indirect prin firmele la care am fost angajat) cu companii precum Activision sau (fosta) Pandemic. Dar pe diploma din facultate nu scria nimic de asta, aşa că nu a contat.
Aşa ceva este unul dintre absurdităţile birocraţiei instituţionale în general. Dacă chiar ar dori performanţa, atunci sistemul educaţional ar trebui să se uite pe CV-ul oamenilor din subordine şi să folosească acele cunoştinţe! Diplomocentria a ajuns singurul criteriu al birocraţiei educaţionale. Dacă în interiorul şcolii s-ar studia informaţii importante, atunci şi diploma ar fi un indiciu al stăpânirii informaţiilor de bază, cu posibilitatea de specializare. Dar, din păcate, fenomenul Academiei „Ştefan Gheorghiu”, cu specialişti creaţi artificial în scopul înlocuirii celor indezirabil politic s-a perpetuat până în zilele noastre. Mai mult decât atât, el s-a amplificat prin fabricile de diplome ale universităţilor de demisol, apărute în ultimii 30 de ani.
Îmi aduc aminte la fel de bine de o altă întâmplare concludentă pentru fenomenul diplomocentriei. Pe când eram student la Universitatea Naţională de Arte, am mers pe la secţia foto-video să învăţ câte ceva din programele de grafic design de la un curs similar de editare computerizată a imaginii. Nu se făcea nimic la acel curs, computerele fiind închise în mare parte, iar activitatea era una „de voie”. În rarele momente când l-am întâlnit pe profesor, acesta găsea câte o scuză spre a nu îmi răspunde la întrebări.
Un timp am crezut că aşa ceva era o strategie de menţinere a salariilor sus în piaţa de muncă a graficii computerizate, prin secretizarea acestor informaţii faţă de studenţi. Mi se părea că necomunicarea profesorului venea de la teama lor că discipolii le puteau deveni viitori concurenţi pe aceste joburi, care atunci erau mult mai bine plătite decât cele din învăţământ, fie el şi cel universitar. Însă, ulterior mi-am dat seama că omul chiar nu avea experienţă în aşa ceva. Probabil că învăţase ceva superficial din cărţi doar pentru examenul de investire (probabil şi acesta neanunţat public), după care nu-şi mai amintea mare lucru. Mulţi teoreticieni ai designului sau autori de manuale se află în aceeaşi situaţie. Tutorialele sau cărţile nu înseamnă deloc învăţarea unui program sau al unui domeniu, ci o introducere în ele. Abia experienţa directă cu piaţa te poate face cunoscător. Foarte puţini profesori de design au realmente experienţa lucrului direct cu piaţa. În România aşa ceva este aproape imposibil; nu mai ai timp de pedagogie dacă eşti inserat în piaţa concretă. Doar faptul că au absolvit o facultate de profil îi califică competenţi în a preda această disciplină. Iar diploma de absolvire înseamnă validarea lor de alţi profesori din facultate, de asemenea majoritatea fără experienţă lucrul cu realitatea socială a designului.
Autonomia universitară are rolul ei benefic. Dar, atunci când e prea mare, ea riscă să devină un fel de consangvinitate teoretică. La fel ca şi în cazul împerecherii succesive în interiorul grupurilor restrânse de indivizi într-o comunitate umană sau animală, şi în cazul autonomiei universitare pot apărea malformaţii, chiar dacă sunt doar întârziere în raport cu exteriorul. În România cazul autonomiei universitare extinse are un efect negativ în această privinţă. Mult prea mulţi oameni fac altceva decât au învăţat în facultate, deşi lucrează în acelaşi domeniu… La nivel declarativ studiile superioare sunt un fel de introducere pentru carieră. Dar la nivel concret, ruperea faţă de realitatea carierei trebuie să dea de gândit, nu doar în România ci în întreaga lume.
Autonomia universitară prea ermetică face ca un om care vine cu experienţa lucrului direct în piaţă să nu poată să predea astfel de cunoştinţe, aşa cum s-a întâmplat cu mine când nu am putut să mă înscriu la examen. Cariera universitară porneşte direct de la absolvirea studiilor. Universitatea angajează astfel de absolvenţi ca preparatori, iar apoi ei devin lectori după câţiva ani, urmând apoi toate etapele aferente. Cine iese din sistem să lucreze direct în piaţa de graphic design nu mai este primit înapoi în mod normal în mediul universitar. Beizadelele securiştilor care infirmă această regulă nu trebuie puşi la socoteală. O eventuală experienţă ca grafician la o firmă trebuie să fi fost un moft pasager, fără cine ştie ce cunoştinţe acumulate direct din câmpul muncii. Din această cauză autonomia universitară riscă să devină un cerc vicios care nu poate fi spart. Am cunoscut şi universitari care, pasionaţi de grafica computerizată, au făcut ei înşişi treabă bună pentru aceste informaţii. Dar astea sunt cazuri singulare, excepţionale.
Mă îndoiesc că prin minister ar fi vreun elaborator de programă care să aibă astfel de experienţă. Graficienii angajaţi pe acolo probabil că se ocupă cu altceva, deşi ar putea fi consultaţi despre un program de editare sau altul, în caz că nu sunt angajaţi tot pe criterii de „competenţă”... Mi s-a întâmplat să fiu în locul lor şi ştiu ce înseamnă să aranjezi în pagină un text despre design, scris de cineva care fie n-are experienţă, fie n-ar „ochi” pentru aşa ceva. Am găsit în mediul online unele texte în format PDF scrise de diferiţi teoreticieni ai design-ului care arată jalnic ca… design grafic. Ocupaţi cu întocmirea de hârtii birocratice ei pierd esenţialul deseori.
Întâmplarea face să iau contact în trecut cu o şcoală din Belgia, similară cu cele româneşti de artă. Acolo profesorii învaţă datele de bază privind un domeniu concret precum design-ul încă din facultate, ca studenţi. Apoi ei le pot preda mai departe elevilor, după ce devin ei înşişi profesori. Am văzut concret cum elevii învăţau să facă designul unei coperte sau al unei reviste, cu programele computerizate specifice. Apoi ei duceau realmente proiectul până la capăt, prin tipărire şi ghilotinare a hârtiei, observând direct problemele implicate de aceste procese. La noi există această temă în programă, dar nu toate şcolile au computere în clasă. Elevii fac coperta unei cărţi sau reviste cu instrumentele tradiţionale, ca în bancul cu scaunul electric încălzit cu paie pe timpul comunismului, la mai bine de 30 de ani de atunci… Da, pentru o schiţă iniţială se poate începe cu un crochiu al designului imaginii, însă la acest nivel ea rămâne o joacă şi atât, fără învăţare ceva în plus în clasă faţă de cele deja ştiute. Nu se poate face această temă fără computer. Nu toate şcolile au un laborator de artă/design, iar atunci când există computerele din ele nu au instalate programele in cauză. Personal, am instalat cum am putut câteva astfel de programe pe la diferite şcoli pe unde am predat…
Cel mai impresionant la sistemul şcolar belgian mi s-a părut modul în care fostele glorii sportive sunt angajate cu normă redusă sau întreagă pe la diferite şcoli. Pe lângă profesorul cu studii pedagogice avansate, elevii sunt motivaţi şi informaţi de un astfel de sportiv retras din activitatea competiţională, cu studii pedagogice parţiale. El are funcţie de mentor. Nu dă note sau calificative, însă vine direct din „realitatea sportivă” cu poveşti şi întâmplări care motivează elevii spre a urma o carieră sportivă. Mai mult decât atât, inclusiv profesorul poate învăţa lucruri de la el pe care nu a putut să le înveţe în facultate, fiind ocupat cu teoria. Deşi nu sunt profesori, aceşti foşti sportivi pot oferi cele mai importante lecţii din viaţa reală a respectivului sport, împărtăşind atât profesorilor cât şi elevilor despre activitatea sportivă concretă pe care ei o cunosc în detaliu. Ei ajută la de-ermetizarea sistemului de învăţământ, şi fiecare domeniu ar trebui să aibă câte un astfel de specialist pentru a lega teoria de practică. Lipsa unui specialist în această ierarhie birocratică universitară autonomă şi lipsa unor evaluări din afară poate crea aceste disfuncţionalităţi majore.
Ministerele educaţiei din toată lumea ar trebui să angajeze profesionişti din domeniile respective pentru predarea lor, după modelul de mai sus. În ciuda inerentelor lacune pedagogice, datorată lipsei de experienţă cu copiii şi a stresului termenelor limită specifice activităţii din sectorul privat, aceşti oameni ar trebui aduşi pentru a susţine conferinţe în şcoli, şi plătiţi pentru timpul şi expertiza lor. Şi aici nu mă refer doar la savanţi sau designeri specializate. Pentru instituţiile de învăţământ vocaţional trebuie aduşi artiştii propriuzişi, în paralel cu profesorii din facultăţile de arte care fac evaluarea, pentru a inspira studenţii. Nişte ateliere provizorii în care aceştia să lucreze, şi pe care studenţii să-i vadă concret în câmpul muncii, pot valora mai mult decât teoriile pe care profesorii cu „dosar” le pot comunica. Fiecare tendinţă a artei contemporane sau curent ar trebui să fie reprezentate de câte un astfel de artist invitat să lucreze în spaţiile universităţii. Din păcate, politica universitară s-a comportat exact invers faţă de această normalitate; unii artişti care aveau atelier în sediul Universităţii Naţionale de Arte din Bucureşti au fost evacuaţi pe baza unor criterii de „inamiciţie” cu profesorii doctori ce aveau putere de decizie.
Desigur, în condiţiile în care învăţământul în general este subfinanţat, aşa ceva e un deziderat ce pare prea fantezist. Şcolile nu au toalete cu aviz sanitar şi tavanele lor riscă să se prăbuşească peste copii. De unde să mai fie scoşi alţi bani pentru ca aceşti oameni să fie plătiţi? Apoi, domeniile în care aceşti oameni sunt specialişti cuprind doar câteva capitole din materie, care durează maxim un semestru, în timp ce disciplina e mult mai largă decât aceste teme. A preda doar design grafic poate fi la fel de plictisitor pentru unii elevi precum este a preda numai artă pentru alţii. Aşa că e destul de greu de adus un profesor specializat pe o subspecie de design doar pentru câteva ore.
În situaţia actuală a ţării, e foarte clar că nu se pot aduce specialişti direct din câmpul muncii doar pentru un capitol sau două din programă. Pe de altă parte, dacă ministerul ar organiza examene de titularizare la disciplina „Educaţie Vizuală”, cu teme detaliate din teatru film sau design grafic, atunci probabil că nu s-ar mai ocupa locurile de profesor. Plus de asta,, din câte vedem din modul în care sunt editate aceste manuale, nu există specialişti care să evalueze lucrările de examen. Armata de tăietori de frunze de prin minister, probabil că mai au şi alte preocupări în afară de a se specializa pe domeniul în care lucrează oficial…
Există destui designeri retraşi parţial sau total din câmpul muncii, care pot îmbunătăţi materia şi a atrage interesul elevilor spre cunoştinţele cele mai noi. Sistemul trebuie să-i caute şi să-i folosească dacă vrea să facă o şcoală modernă! Dar, probabil că cineva se aşteaptă de la noi să mergem să facem un curs ca să-i învăţăm noi materie pe endogamicii teoretici din minister şi universităţile de artă, pentru a primi „atestatul”… Pentru aşa ceva trebuie trimişi la specializare cineva din aceşti tăietori de frunze şa câini, sau angajat pe perioadă determinată un astfel de specialist retras. Aşa că, până când la nivelul birocraţiei va atrage oameni competenţi sau va identifica specialiştii din propria ogradă pentru a fi coordonaţi să facă o serie de manuale coerente despre tehnicile şi principiile celor mai importante genuri artistice şi subspecii de design, vă recomand sinteza făcută de mine în capitolul anterior (3) pentru o materie ceva mai atractivă pentru adolescenţi. Îmi reînnoiesc rugămintea ca specialiştii care ştiu mai multe decât mine într-un domeniu sau altul să-mi scrie sugestii şi propuneri, pentru ca această schiţă de manual să fie cât mai coerentă şi descriptivă la nivel introductiv.
0 comentarii:
Post a Comment