CONTRIBUŢII LA DEZVOLTAREA IMAGOLOGIEI
Acest text continuă de aici
Acest text face parte dintr-o lucrare teoretică mai amplă
3.10. Materiale pentru sculptură folosite şi în industrie
Această temă se potriveşte pentru clasa a X-a (16 ani)
Acest subcapitol este menit să prezinte o altă zonă de graniţă între design şi artă, le lângă cele deja prezentate până acum . Dacă materialele tradiţionale ale picturii au fost folosite doar la început pentru design, rareori astăzi, cele ale sculpturii au fost din cele mai vechi timpuri împărţite cu design-ul. Cel mai bun exemplu în acest sens este însăşi arhitectura. Unele dintre ele au fost preluate de industrie de la artă şi duse în variante foarte complexe, specifice industriei contemporane. Altele au apărut în industrie iar apoi arta le-a folosit şi ea, exemplul pentru aşa ceva fiind pal-ul, respectiv rumeguşul amestecat cu clei şi presat între două foi. Numărul materialelor de acest gen este destul de mare aşa că n-am să intru în descrierea lor. O astfel de sarcină este specifică unui curs specializat de învăţământ superior de artă. Pentru nivelul de detaliu specific acestei lucrări este suficientă descrierea materialelor tipice ale sculpturii, după cum urmează.
Lemnul
Lemnul este unul dintre cele mai vechi materiale pentru sculptură. Arhitectura l-a folosit şi ea la început, însă ulterior a fost înlocuit în bună măsură de piatră. El a fost în continuare folosit în zonele uşoare ale acoperişului, tocmai pentru a reduce greutatea construcţiei.
Cioplirea sa uşoară este principala sa calitate. O altă calitate este greutatea sa rezonabilă. Ce-a de-a treia calitate este aceea că nu menţine frigul în încăpere, precum face piatra şi metalul, fiind aşadar un material ce se pretează la sculptura de interior. Pe lângă aceste calităţi, ne aşteptăm ca, la fel ca în cazul oricărui lucru sau oricărei fiinţe, lemnul să aibă şi anumite neajunsuri. Un prim defect al său este faptul că nu rezistă la acţiunea distructivă a micro-organismelor, el însuşi fiind material organic. Mucegaiul, cariile şi putreziciunea sunt pericole constante la care e supus. Pentru a nu ajunge aici e nevoie de verificare periodică şi tratament profilactic. O altă problemă este deformarea la excesul de apă sau pierderea ei. Umflarea parchetului după inundaţie în casă e una dintre cele mai neplăcute experienţe pe care majoritatea le avem. Pe lângă excesul de apă, lemnul se poate deforma în sensul inelelor copacului din care s-a extras, odată ce apa se evaporă din masa lemnoasă. Pentru ca lemnul să nu mai „lucreze” s-a folosit metoda scufundării în apă timp de un an de zile după tăiere, urmată de uscare la temperatură uscată, moderată în afara bătăii soarelui.
Principalul său defect este însă faptul că e inflamabil. Aşezăminte umane întregi au pierit în urma incendiilor propagate prin construcţiile din lemn. Din fericire, de câteva decenii această problemă s-a rezolvat simplu prin tratarea lemnului vechi sau nou cu soluţii anti-inflamatoare, care îl face la fel de neinflamabil precum piatra. În aceste condiţii incendiul de la Catedrala Notre-Dame din Paris în anul 2019 , exact în timpul celebrelor proteste ale vestelor galbene, este unul din marile semne de întrebare existente în situaţii similare.
Ceramica
Termenul vine de la grecescul κεραμικός (keramikos) care înseamnă lut ars. Temperatura de ardere variază între 600 şi 1600 de grade Celsius. În perioada olăritului timpuriu se foloseau temperaturi mai mici, iar în perioada modernă ele sunt mai mari. După ardere materialul devine în general poros, slab conducător de electricitate şi căldură. În perioada timpurie ceramica avea principial funcţie utilitară. Ea era destinată mai curând depozitării materialelor uscate sau uleiurilor, mai puţin lichidelor, care puteau ieşi într-o perioadă mai mare sau mai mică prin pereţii ei poroşi.
Ulterior s-au dezvoltat tehnicile de glazurare a vaselor care au permis şi depozitarea lichidelor cu densitate mai mică. Glazurile sunt produse de diferite combinaţii de aluminiu, sodiu, calciu potasiu, bariu, săruri etc., amestecate cu diferiţi pigmenţi. Teracota este un astfel de tip de cărămidă glazurată; numele vine din limba italiană (Terra cotta), şi înseamnă pământ ars.
Lutul ars la 1100 -1200 de grade Celsius devine gresie, un material mai puţin poros, şi mai rezistent. Din acest motiv ceramica este folosită în industrie pentru izolare (prizele ceramice, de exemplu), provenită din diferite tipuri de luturi tratate industrial. Au apărut materiale ceramice sintetice care se întăresc de la sine, fără să mai fie nevoie de ardere.
Lutul amestecat cu anumiţi compuşi chimici printre care oxidul de aluminiu determină un material special numit caolin sau lut de China. Dacă este ars la 1200-1400 de grade, se creează porţelanul.
O caracteristică specială a tuturor acestor materiale este faptul că rezistă la temperaturi foarte mari. Însă ele au defectul că sunt foarte puţin adezive, din cauza porozităţii ridicate. Un anumit produs ceramic s-a făcut pentru a căptuşi zona dorsală a navetei spaţiale Challenger, pentru a o face să reziste la întoarcerea în atmosferă, unde viteza uriaşă (29 000 km/h) determina temperaturi uriaşe, prin frecarea cu aerul la întoarcerea pe Pământ. Din cauza adeziunii reduse, o astfel de plăcuţă s-a desprins de pe partea dorsală la decolarea din 28 ianuarie 1986, ceea ce a făcut ca naveta să se dezintegreze, la puţin peste un minut de la lansare. Imposibilitatea de a găsi o modalitate eficientă de a fixa aceste plăci a făcut ca NASA să scoată acest proiect din activităţile sale, pentru a evita o altă tragedie.
Modul de realizare a vaselor de ceramică este divers. Cel mai cunoscut este roata olarului, pentru forme mai regulate, după cum se vede aici:
Dar vasele de ceramică pot fi şi modelate cu mâna liberă , după cum se vede aici:
În spaţiul românesc este celebră ceramica de Cucuteni, o civilizaţie a neoliticului superior .
Fiind la limita dintre design şi artă, ceramica s-a realizat de către artişti precum Paul Gauguin,
Pablo Picasso, Marc Chagall, Victor Vasarely şi mulţi alţii. Ceramica moderna, foloseşte materiale şi rezultate spectaculoase
Metalul
Şi metalul a fost încă din cele mai vechi timpuri şi încă este şi astăzi folosit în artă, dar care a ajuns între timp material principial în industrie, ca design, pentru diverse produse (utilitare). În trecut s-a folosit în special bronzul, alături de metalele rare. Desigur, dacă ar fi fost mai uşor de găsit, acestea s-ar fi folosit mai mult. Ele au principala calitate că nu ruginesc. Din păcate, raritatea lor le-a făcut însă mai puţin folosite atât în industrie cât şi în artă. Însă bronzul e mai uşor de găsit şi rugineşte puţin, spre deosebire de fier, care rugineşte foarte mult. Tehnologia modernă a permis producerea de metale care nu ruginesc, precum aluminiul, sau aliaje diverse, precum oţelul. Sculptura le-a folosit constant, deşi aluminiul este un metal cam moale şi poate fi deformat foarte uşor.
Tehnologia producerii de artă din metal se face prin topire totală (turnare), parţială (sudare) sau acţiuni mecanice externe diverse precum tăiere, deformare prin presiuni externe sau şlefuire. Spre deosebire de roci, metalul nu se pretează la cioplire. În mod tradiţional el a fost prelucrat prin topire. Fierul are temperatura de topire de 1,538 ° C, bronzul de 950°C, aluminiul de 660.3 °C, oţelul de 1371-1540 ° C, aurul de 1,064 °C, şi argintul de 961.8 °C. Odată topit, metalul se toarnă în nişte forme până când se întăreşte. După aceea se înlătură formele respective şi metalul preia în negativ forma în care a fost turnat. Această tehnologie a fost folosită pe scară largă încă din cele mai vechi timpuri în artă şi bijuterie (design al corpului uman), şi la fel se foloseşte şi astăzi, cu unele mici retuşuri.
În sculptură procesul de realizarea a unei lucrări începe prin modelarea formei, de obicei în lut. Forma este apoi capturată printr-un adaos de material moale peste forma modelată, care rezistă la temperaturi înalte după uscare, precum ipsosul. După întărire, se desprinde de forma iniţială, cu forma negativă întipărită. Chiar aşa se şi numesc aceste coji ale formei: negativ (eng. „shell). De obicei negativul are două părţi, faţa şi spatele, care se desprind de forma iniţială precum cojile unui ou de conţinutul său. Dar, în cazul unor forme mai complexe, numărul de componente ale negativului poate fi mai mare de 2. După ce acestea sunt curăţate de rămăşiţele materialului în care a fost modelată iniţial forma, ele sunt legate una de alta pentru a primi metalul topit, în aşa fel încât acesta să nu curgă prin găuri sau spărturi. Se aşteaptă întărirea sa şi apoi se sparge crusta de negativ; metalul turnat ia astfel forma iniţială, incrustată în negativ. Acest proces se poate observa în următorul video
Acest subcapitol este menit să prezinte o altă zonă de graniţă între design şi artă, le lângă cele deja prezentate până acum . Dacă materialele tradiţionale ale picturii au fost folosite doar la început pentru design, rareori astăzi, cele ale sculpturii au fost din cele mai vechi timpuri împărţite cu design-ul. Cel mai bun exemplu în acest sens este însăşi arhitectura. Unele dintre ele au fost preluate de industrie de la artă şi duse în variante foarte complexe, specifice industriei contemporane. Altele au apărut în industrie iar apoi arta le-a folosit şi ea, exemplul pentru aşa ceva fiind pal-ul, respectiv rumeguşul amestecat cu clei şi presat între două foi. Numărul materialelor de acest gen este destul de mare aşa că n-am să intru în descrierea lor. O astfel de sarcină este specifică unui curs specializat de învăţământ superior de artă. Pentru nivelul de detaliu specific acestei lucrări este suficientă descrierea materialelor tipice ale sculpturii, după cum urmează.
Lemnul
Lemnul este unul dintre cele mai vechi materiale pentru sculptură. Arhitectura l-a folosit şi ea la început, însă ulterior a fost înlocuit în bună măsură de piatră. El a fost în continuare folosit în zonele uşoare ale acoperişului, tocmai pentru a reduce greutatea construcţiei.
Cioplirea sa uşoară este principala sa calitate. O altă calitate este greutatea sa rezonabilă. Ce-a de-a treia calitate este aceea că nu menţine frigul în încăpere, precum face piatra şi metalul, fiind aşadar un material ce se pretează la sculptura de interior. Pe lângă aceste calităţi, ne aşteptăm ca, la fel ca în cazul oricărui lucru sau oricărei fiinţe, lemnul să aibă şi anumite neajunsuri. Un prim defect al său este faptul că nu rezistă la acţiunea distructivă a micro-organismelor, el însuşi fiind material organic. Mucegaiul, cariile şi putreziciunea sunt pericole constante la care e supus. Pentru a nu ajunge aici e nevoie de verificare periodică şi tratament profilactic. O altă problemă este deformarea la excesul de apă sau pierderea ei. Umflarea parchetului după inundaţie în casă e una dintre cele mai neplăcute experienţe pe care majoritatea le avem. Pe lângă excesul de apă, lemnul se poate deforma în sensul inelelor copacului din care s-a extras, odată ce apa se evaporă din masa lemnoasă. Pentru ca lemnul să nu mai „lucreze” s-a folosit metoda scufundării în apă timp de un an de zile după tăiere, urmată de uscare la temperatură uscată, moderată în afara bătăii soarelui.
Principalul său defect este însă faptul că e inflamabil. Aşezăminte umane întregi au pierit în urma incendiilor propagate prin construcţiile din lemn. Din fericire, de câteva decenii această problemă s-a rezolvat simplu prin tratarea lemnului vechi sau nou cu soluţii anti-inflamatoare, care îl face la fel de neinflamabil precum piatra. În aceste condiţii incendiul de la Catedrala Notre-Dame din Paris în anul 2019 , exact în timpul celebrelor proteste ale vestelor galbene, este unul din marile semne de întrebare existente în situaţii similare.
Ceramica
Termenul vine de la grecescul κεραμικός (keramikos) care înseamnă lut ars. Temperatura de ardere variază între 600 şi 1600 de grade Celsius. În perioada olăritului timpuriu se foloseau temperaturi mai mici, iar în perioada modernă ele sunt mai mari. După ardere materialul devine în general poros, slab conducător de electricitate şi căldură. În perioada timpurie ceramica avea principial funcţie utilitară. Ea era destinată mai curând depozitării materialelor uscate sau uleiurilor, mai puţin lichidelor, care puteau ieşi într-o perioadă mai mare sau mai mică prin pereţii ei poroşi.
Ulterior s-au dezvoltat tehnicile de glazurare a vaselor care au permis şi depozitarea lichidelor cu densitate mai mică. Glazurile sunt produse de diferite combinaţii de aluminiu, sodiu, calciu potasiu, bariu, săruri etc., amestecate cu diferiţi pigmenţi. Teracota este un astfel de tip de cărămidă glazurată; numele vine din limba italiană (Terra cotta), şi înseamnă pământ ars.
Lutul ars la 1100 -1200 de grade Celsius devine gresie, un material mai puţin poros, şi mai rezistent. Din acest motiv ceramica este folosită în industrie pentru izolare (prizele ceramice, de exemplu), provenită din diferite tipuri de luturi tratate industrial. Au apărut materiale ceramice sintetice care se întăresc de la sine, fără să mai fie nevoie de ardere.
Lutul amestecat cu anumiţi compuşi chimici printre care oxidul de aluminiu determină un material special numit caolin sau lut de China. Dacă este ars la 1200-1400 de grade, se creează porţelanul.
O caracteristică specială a tuturor acestor materiale este faptul că rezistă la temperaturi foarte mari. Însă ele au defectul că sunt foarte puţin adezive, din cauza porozităţii ridicate. Un anumit produs ceramic s-a făcut pentru a căptuşi zona dorsală a navetei spaţiale Challenger, pentru a o face să reziste la întoarcerea în atmosferă, unde viteza uriaşă (29 000 km/h) determina temperaturi uriaşe, prin frecarea cu aerul la întoarcerea pe Pământ. Din cauza adeziunii reduse, o astfel de plăcuţă s-a desprins de pe partea dorsală la decolarea din 28 ianuarie 1986, ceea ce a făcut ca naveta să se dezintegreze, la puţin peste un minut de la lansare. Imposibilitatea de a găsi o modalitate eficientă de a fixa aceste plăci a făcut ca NASA să scoată acest proiect din activităţile sale, pentru a evita o altă tragedie.
Modul de realizare a vaselor de ceramică este divers. Cel mai cunoscut este roata olarului, pentru forme mai regulate, după cum se vede aici:
Dar vasele de ceramică pot fi şi modelate cu mâna liberă , după cum se vede aici:
În spaţiul românesc este celebră ceramica de Cucuteni, o civilizaţie a neoliticului superior .
Fiind la limita dintre design şi artă, ceramica s-a realizat de către artişti precum Paul Gauguin,
Pablo Picasso, Marc Chagall, Victor Vasarely şi mulţi alţii. Ceramica moderna, foloseşte materiale şi rezultate spectaculoase
Metalul
Şi metalul a fost încă din cele mai vechi timpuri şi încă este şi astăzi folosit în artă, dar care a ajuns între timp material principial în industrie, ca design, pentru diverse produse (utilitare). În trecut s-a folosit în special bronzul, alături de metalele rare. Desigur, dacă ar fi fost mai uşor de găsit, acestea s-ar fi folosit mai mult. Ele au principala calitate că nu ruginesc. Din păcate, raritatea lor le-a făcut însă mai puţin folosite atât în industrie cât şi în artă. Însă bronzul e mai uşor de găsit şi rugineşte puţin, spre deosebire de fier, care rugineşte foarte mult. Tehnologia modernă a permis producerea de metale care nu ruginesc, precum aluminiul, sau aliaje diverse, precum oţelul. Sculptura le-a folosit constant, deşi aluminiul este un metal cam moale şi poate fi deformat foarte uşor.
Tehnologia producerii de artă din metal se face prin topire totală (turnare), parţială (sudare) sau acţiuni mecanice externe diverse precum tăiere, deformare prin presiuni externe sau şlefuire. Spre deosebire de roci, metalul nu se pretează la cioplire. În mod tradiţional el a fost prelucrat prin topire. Fierul are temperatura de topire de 1,538 ° C, bronzul de 950°C, aluminiul de 660.3 °C, oţelul de 1371-1540 ° C, aurul de 1,064 °C, şi argintul de 961.8 °C. Odată topit, metalul se toarnă în nişte forme până când se întăreşte. După aceea se înlătură formele respective şi metalul preia în negativ forma în care a fost turnat. Această tehnologie a fost folosită pe scară largă încă din cele mai vechi timpuri în artă şi bijuterie (design al corpului uman), şi la fel se foloseşte şi astăzi, cu unele mici retuşuri.
În sculptură procesul de realizarea a unei lucrări începe prin modelarea formei, de obicei în lut. Forma este apoi capturată printr-un adaos de material moale peste forma modelată, care rezistă la temperaturi înalte după uscare, precum ipsosul. După întărire, se desprinde de forma iniţială, cu forma negativă întipărită. Chiar aşa se şi numesc aceste coji ale formei: negativ (eng. „shell). De obicei negativul are două părţi, faţa şi spatele, care se desprind de forma iniţială precum cojile unui ou de conţinutul său. Dar, în cazul unor forme mai complexe, numărul de componente ale negativului poate fi mai mare de 2. După ce acestea sunt curăţate de rămăşiţele materialului în care a fost modelată iniţial forma, ele sunt legate una de alta pentru a primi metalul topit, în aşa fel încât acesta să nu curgă prin găuri sau spărturi. Se aşteaptă întărirea sa şi apoi se sparge crusta de negativ; metalul turnat ia astfel forma iniţială, incrustată în negativ. Acest proces se poate observa în următorul video
0 comentarii:
Post a Comment