CONTRIBUŢII LA DEZVOLTAREA IMAGOLOGIEI
Acest text continuă de aici
Acest text face parte dintr-o lucrare teoretică mai amplă
4.2.5. Atenţie la speculaţiile filosofice şi psihopatologice!
Pe lângă folosirea unor termeni şi expresii bizare, după cum am amintit anterior, noi ca profesori riscăm să ne pierdem în speculaţii teoretice din care elevii de sub 18 ani, dar şi studenţii cu vârste mai mari, pot să nu rămână cu nimic. Ca student la arte am întâlnit deseori această situaţie. Ce-i drept, un student poate să înveţe altceva de la un profesor decât cele afirmate într-un astfel de discurs criptic. Dar un copil sau adolescent poate să nu înţeleagă nimic. Aşa că trebuie să evităm acele momente în care ne putem pierde în speculaţii, ca profesori, dar şi ca autori de manuale. Profesorii mai pot veni ulterior cu lămuriri, însă autorii de manuale îi pot lăsa perplecşi pe elevi.
În „Ghid metodic de educaţie plastică” , Editura Compania 2007, Ion Pîrnog foloseşte în mai multe rânduri (de exemplu pag. 171) termenul cu alură hegeliană „autoimagine”. Acest termen nu există în dicţionarul explicativ al limbii române, însă el trimite la termenii dialectici „în sine” sau „pentru sine”, cărora Hegel le-a dedicat sute de pagini în cărţile lui. Aici se mai pot adăuga 100 de pagini de „în sine” din „Critica raţiunii pure” a lui Kant. Personal mă îndoiesc că pe baza acestor concepte se mai poate scoate ceva nou în materie de filosofie a artei. Dar chiar dacă s-ar putea scoate, Ion Pîrnog nu face o filosofie a artei în această lucrare citată, ci nişte aserţiuni imagologice deja gândite de alţii, eventual reinterpretate şi detaliate în lumina propriilor experienţe. Aşadar, fără acest fundal conceptual, un astfel de termen este pe atât de inutil pe cât e de pompos...
Ce-i drept, un astfel de ghid metodic se adresează profesorilor. Nu toţi profesorii ştiu de dialectica hegeliană ca să înţeleagă implicaţiile acestui termen. Şi, dacă predau la elevi de sub 18 ani ar fi bine să nu ştie deloc. E o mare problemă atunci când aşa ceva se practică pentru vârste mici şi la şcoli nevocaţionale. Începând de la pagina 73 din manualul de clasele a V-VIII, editat de Editura Didactică şi Pedagogică în 1997, Victor Pavel susţine prelegeri complexe despre artă pe cere mulţi adulţi nu o pot înţelege. Aşa ceva este un exemplu despre cum nu trebuie făcută pedagogia artei pentru copii de 10-14 ani*.
Există o slăbiciune din partea pedagogilor de artă în a-i ameţi pe copii cu noţiunea de „ formă” folosită în afara descrierii sculpturii. Am arătat în această secţiune faptul că acest termen încă nu e suficient de clar definit de adulţii înşişi, plus că are semnificaţii diverse . În acelaşi manual de clasele a V-VIII, Victor Pavel, citează o definiţie pentru care şi adulţii au probleme de înţelegere, respectiv:
<< imagine elaborată şi concretizată pictural, sculptural etc. cu elemente de limbaj şi mijloace tehnice specifice pentru a deveni funcţională, adică pentru a face perceptibilă o idee plastică, fără ca aceasta să preexiste neapărat „învelişului” ei >>
Această temă se regăseşte încă în manualul de clasa a V-a editat de Editura Teora în 2009 (prin autorul său Victor Dima) , unde printre ultimele lecţii avem şi „forma” (pag. 47). Acest termen trebuie să se refere doar la „pielea” unui obiect tridimensional sau care dă impresia că ar putea fi tridimensional (pentru cazul în care e redat în plan). De asemenea, eu cred el ar trebui folosit preponderent în şcolile vocaţionale, pentru ca elevii să îl asocieze cu elemente concrete. Putem deduce de aici şi faptul că acest termen trebuie folosit pentru vârste mai mari decât cele de la ciclul primar. La această vârstă trebuie folosiţi termeni individuali concreţi ai formelor desenate şi pictate de copii, nu această noţiune, foarte generală.
În manualul „Desen artistic si educaţie plastică” de clasa a VI-a, editura „ALL Educational”, la pagina 14, autorii Nicolae Filoteanu şi Doina Marian definesc foarte superficial Op Art ca:
„artă optică, prin care artistul plastic redă efectele estetice ale mişcării obiectelor şi formelor în spaţiu.”
Cei mai mulţi adulţi nu înţeleg nimic din aşa ceva. Noi înşine ca profesioniştii ai artei avem probleme cu definirea unui curent sau altul. Ce putem să le cerem copiilor de 11 ani? Dincolo de asta, contextul în care este dată această definiţie este inpoportun. Ce nevoie poate explica introducerea unei noţiuni singuratice de istoria artei într-o lecţie dedicată amestecurilor cromatice? Ce legătură există între „Op Art” şi tema lecţiei atâta timp cât există exemple precum impresionismul, icoana bizantină şi abstracţionisţii de la Bauhaus? De aici se pot lua exemple care pot satisface nevoia de exemplificare a amestecurilor cromatice într-un mod în care memoria copiilor să nu fie încărcată cu lucruri inutile.
Analizând aceste manuale, am dat şi peste termeni psihopatologici greşit folosiţi. De exemplu, la pagina 41 din Manual de Educaţie Plastică pentru clasa a X-a, Editura Sigma 2005, Adina Nanu foloseşte greşit cuvântul „obsesie”. Folosirea unor termeni psihopatologici în sens greşit este o … „obsesie” în toată lumea. Din cauza asta psihopatologia a şi trebuit să renunţe la unii termeni (e.g. „isteria”), deoarece limbajul comun le-a dat treptat sensuri diferite, despre care am amintit la secţiunea dedicata folosirii unor termeni inutili . Am şi scris aici un articol pe baza folosirii greşite a termenilor psihopatologici de către influencerii din reţelele de socializare şi mass-media, în general. În spiritul criticii de artă pe care autoarea o face în acest manual, cuvântul ar putea căpăta un sens metaforic. Oricum, întregul manual este pin de metafore, aşa că unul în plus n-ar mai conta. Însă atunci când termenul folosit este şi ştiinţific, cu sens precis în alt domeniu, problema se adânceşte; pe lângă neclaritatea pedagogică dată de metafora exprimării se produce şi o a doua confuzie, referitoare la acel domeniu.
Psihologia ca disciplină ar fi bine să fie predată după filosofie, mai târziu, la liceu. Dar în România ea se studiază înainte de filosofie, respectiv în clasa a 10-a. Speculaţiile lui Victor Pavel de filosofie a artei în manualul de „Educaţie plastică” de clasele a V-VIII, descrise mai sus, sunt total nepotrivite până la această vârstă.
Dar chiar şi dacă aceste speculaţii vin după studierea disciplinelor Filosofie sau Psihologie din clasele de liceu, aceste „paranteze” tot nu ar putea fi înţelese dacă nu sunt explicate detaliat. Manualul de „Psihologie”, prezintă mai curând o fiziologie periferică ce tratează despre efortul masei biologice de a oferi senzaţii şi percepţii corecte organismului, pentru a se adapta cât mai eficient la mediul înconjurător. Dimpotrivă, adevăratul domeniu al psihologiei tratează despre deformarea acestor date. Psihologia este preambulul unei explicaţii pentru psihopatologie. Nu este o coincidenţă faptul că cei care preferă domeniile umaniste au o înclinaţie specială pentru descrieri cât mai detaliate ale diversităţii psihopatologice. Această curiozitate nu se poate satisface sistematic la clasele mici deoarece domeniul este extrem de vast. Deşi pot avea calităţi intelectuale incontestabile, adulţii înşişi au mari probleme de înţelegere a noţiunilor şi termenilor psihopatologici pentru că îi aud de pe stradă în loc să îi ia din tratatele de psihopatologie. Foarte puţini ştiu că aceşti termeni aparţin unui domeniu ştiinţific şi nu sunt nişte simple cuvinte din limba naturală. În mod paradoxal, cu cât cunoştinţele de psihologie şi psihopatologie ale omului simplu sunt mai reduse, cu atât apetitul lor pentru a-i folosi în limbajul curent şi textul scris este mai mare. La fel se poate întâmpla şi cu pedagogii artei.
Din fericire, autorii de manuale de teoria imaginii cad totuşi rar în această pantă a textului pentru adulţi. În cea mai mare parte, textele au coerenţa şi simplitatea tipică manualelor. Însă există o disciplină, respectiv „Limba şi literatura română” la şcoala generală, sau „Literatura română” sau „Literatura universală” la liceu, unde atât scriitorii cât şi profesorii reinventează domeniul psihologiei, cu toată diversitatea sa. Avantajul primilor este descrierea foarte vie a simptomatologiei psihopatologice, mult superioară psihopatologilor de meserie. Dezavantajul este că uneori fidelitatea clinică este sacrificată în favoarea spectaculozităţii literare. Astfel că scriitorii fabulează uneori şi se depărtează de realitatea concretă. O astfel de incursiune în psihopatologie poate fi o bună introducere. Însă dacă nu vine cu studierea sistematică ea poate duce la confuzii de genul celor de mai sus.
Această folosire mecanică a unor termeni psihopatologici insuficienţi studiaţi se poate repercuta în mimarea înţelegerii domeniului psihologiei, pe fondul lipsei de experienţe tipică vârstelor necoapte. În România, la Literatură elevii încă învaţă pe de rost, mecanic, prin toceală detestatele „comentarii literare”. Acestea sunt texte parcă preluate din revistele de literatură texte scrise de criticii literari. Critica literară este o disciplină de confluenţă între hermeneutica din filosofie, interpretarea psihologică/psihanalitică şi erudiţia literară. Aşa ceva aduce mari confuzii unor adolescenţi. Sunt unii profesori de limba română care o detestă. Însă o predau la clasă pentru că altfel notele la bacalaureat ar fi mai mici. Aşadar iată cum această confuzie e politică de stat la „Limba şi literatura română”! E ciudat că apoi avem dezamăgirea că elevii nu mai citesc şi că nu ştiu să scrie corect când ajung adulţi…
Aceste reflexe perpetuate din timpuri crezute apuse trebuie să dispară dacă vrem să stăm verticali în faţa elevilor la oră şi dacă vrem să avem nişte concetăţeni demni, şi nu nişte oameni confuzi, în această ţară.
*Personal am scris acum câţiva ani un rezumat al studiului meu complex de psihologie „Dinamica Psihologiei Abisale” . Am numit acest rezumat „Psihologia dinamică pentru un copil de 10 ani” , mai mult ca un cârlig pentru a motiva cititorul să fie atent la text, fiind conştient că un copil de 10 ani nu poate înţelege nici măcar 10% din ce am scris eu acolo, pentru simplul motiv că nu a experimentat acele stări psihologice sau psihopatologice despre care eu vorbesc acolo, în mod documentar sau aperceptiv. Nici prin gând nu mi-ar fi trecut vreodată să fac din acel text vreun manual pentru clasele a V-VIII.
0 comentarii:
Post a Comment