CONTRIBUŢII LA DEZVOLTAREA IMAGOLOGIEI
Acest text continuă de aici
Acest text face parte dintr-o lucrare teoretică mai amplă
4.2.6. Atenţie la comunicare!
Atunci când aud de „teoria comunicării” mă gândesc la ingineria minciunii făcută de demagogi sau companiile avide de profit. Aşa ceva este manipulare în toată regula, pe care noul limbaj de lemn al capitalismului o numeşte „comunicare” din raţiuni de extindere a libertăţilor celor deja supra-privilegiaţi. Ambele grupuri sociale folosesc manipularea pentru a induce în eroare masele, pentru un scop unic, respectiv a da o formă eufemistică, de liber schimb unei practici sociale criminale, respectiv sclavia , care, deşi e declarată abolită, se practică în forme modificate .
Nu sugerez deloc că trebuie să facem abuz de manipulare ci doar s-o folosim ca să comunicăm corect informaţiile sigur adevărate şi a-i motiva pe copii să îşi atingă potenţialul maxim. Pentru asta trebuie să coborâm de pe piedestalul aroganţei pedagogiei clasice în lumea lor. O glumă, o întrebare de complezenţă poate ajuta acest demers. Am găsit în manualele studiate pentru acest text câteva exemple atât de comunicare proastă a informaţiilor cât şi de răceală în relaţionare. De exemplu în manualul de clasele a V-VIII, editat de Editura Didactică şi Pedagogică în 1997, la pagina 68, autorul Victor Pavel parcă mai mult vorbeşte adulţilor decât copiilor, referindu-se la ei prin acordul la persoana a III-a, de parcă am citi un material de pedagogie, nu un manual care li se adresează direct:
„Prin exerciţiile de modelare, se dezvoltă la elev muşchii mici ai degetelor…”
Care este logica adresării impersonale? Se dresează manualul doar specialiştilor ? O astfel de atitudine depărtează copilul mai curând decât să îl atragă.
La pagina 10 din manualul de Educaţie plastică pentru clasa a V-a, Editura Ars Libri 2017, (autoare Elena Stoica, Ionela Cârstea şi Adina Grigore) putem citi următoarea propoziţie:
„Arta (…) cuprinde literatura, muzica, dansul, cinematografia şi artele frumoase, aşa cum erau denumite în trecut artele plastice.”
Formula „arte frumoase” se folosea pe timpul străbunicilor. Astăzi o folosesc amatorii; artele plastice nu s-au rezumat la a reda doar frumosul, aşa cum n-au făcut nici celelalte arte. Prin urmare vechea denumire este şi nedescriptivă şi prăfuită, nepotrivită cu orientarea spre nou a elevilor la această vârstă.
Am amintit deja la sub-capitolul „design” despre afirmaţia Doinei Marian din manualul de „Educaţie plastică” de clasa a IX-a, editura „Economică Preuniversitaria” 2004, cum că „a da o definiţie artei este un lucru extrem de dificil”. Aşa ceva este o afirmaţie foarte descurajantă. Dacă iluziile „comunicate” de politicieni şi corporaţii păcătuiesc prin viclenie, de data asta observăm o sub-comunicare, care păcătuieşte prin pesimism. Într-adevăr ar cam trebui cumva temperat entuziasmul prea mare al tinerilor, ce vor ajunge păcăliţi să-şi îngroape tinereţea în lucrul zi şi noapte pentru a-şi achiziţiona o maşină de lux, de care nu are nevoie urgentă. Aşa ceva este latura toxică a „comunicării”. Dar nici extrema cealaltă, în care lucrurile sunt prezentate foarte fatalist, nu e de dorit. Deşi e adevărată, modul în care e spusă această afirmaţie arată o situaţie mult prea sumbră în care se află teoria artei. Ea poate fi foarte periculoasă pentru însuşi statutul disciplinei „Educaţie Vizuală”. Domeniul artei este într-adevăr vast şi misterios, şi e dificil să-l definim complet; logica spune că definiţia este prescurtarea maximă a unui domeniu de cunoştinţe. Pentru că asta ar însemna să îl cunoaştem pe de-a’ntegul, ceea ce nu este cazul pentru nivelul nostru actual, ca umanitate. Dar asta nu înseamnă că nu putem da deloc o definiţie artei, aşa cum ne descurajează autoarea respectivului manual, lăsând elevul cu atenţia suspendată.
S-au dat numeroase definiţii artei, indiferent cât de bune sau proaste au fost. Dacă afirmăm că definiţia artei este un lucru extrem de dificil şi nu oferim imediat ulterior una, luată chiar din dicţionar, atunci dăm impresia că o astfel de definiţie chiar nu există. Şi cu asta am eşuat să comunicăm un lucru pozitiv şi adevărat despre teoria artei. Elevul poate rămâne astfel cu impresia că efectiv nu există o definiţie a artei şi că însăşi teoria pe care el o învaţă e un fel de bătaie de joc, pentru că oricum nu ştim ce e arta. Dacă sugerăm că nu îi putem da nici un fel de definiţie, după afirmaţia de mai sus, practic ne tăiem creanga de sub picioare, ca pedagogi ai artei. Da, domeniul artei este unul complex şi misterios, încă neînţeles. Dar el are şi părţi clare şi simple, care pot fi comunicate copiilor. Haideţi să ne concentrăm pe acestea, mai curând decât să le încărcăm mintea cu lucruri care sunt neclare şi pentru noi, adulţii!
Paradoxul e că o astfel de afirmaţie pesimistă e negată ceva mai jos în text de însăşi autoarea, care trece după câteva fraze la disecarea termenului „artă”, cu semnificaţiile sale multiple. Practic ea driblează aşteptările cititorului. Din păcate, poate că elevul s-a plictisit între timp şi a renunţat la lectură, rămânând cu impresia că degeaba faci filosofie, că oricum tot nu poţi găsi adevărul. Pentru o comunicare pozitivă şi eficientă afirmaţia „a da o definiţie artei este un lucru extrem de dificil” se poate termina cu „dar nu imposibil”, sau „dar rezultatul merită efortul”. Iată un posibil exemplu de frază cu alură ceva mai optimistă în comunicare: „Înainte să dăm o definiţie a artei, haideţi să vedem sensurile termenului!”. Să ne amintim la planul de lecţie şi anunţarea noii teme! Aceasta se anunţă tocmai pentru ca elevul să facă legături mnezice cu cunoştinţele anterioare. Aşa ceva îi ajută să treacă mai uşor peste dificultatea temei.
Unele teme foarte dificile precum „Secţiunea de aur” trebuie abordate astfel. „Secţiunea de aur” este o temă care se face iniţial la clasa a VII-a şi se reia parţial în următoarele clase. Dacă începem printr-o întrebare exclusivistă de genul „ia să vedem cine face faţă la o astfel de temă!” , majoritatea elevilor vor fi nemotivaţi. Dar dacă ei sunt pregătiţi încă de la începutul anului că undeva spre primăvară vor avea o temă mai dificilă, dar şi frumoasă, atunci motivarea lor va fi mai mare. Dacă li se aminteşte timp de mai multe săptămâni că pentru respectiva temă trebuie să vină cu compasul , rigla, şi echerul, ca la geometrie, dar că rezultatul va fi o cochilie sau o floarea soarelui desenată perfect, rezultatul va fi mai bun. Dacă acest anunţ iniţial este şi repetat cu câteva lecţii înainte, ei vor avea timp să se obişnuiască cu ideea unui efort suplimentar şi să se concentreze maxim. Mulţi elevi se dezumflă instantaneu când aud de geometrie la „desen”, mai ales cei de la liceele de artă. O minciunică poate totuşi rezolva situaţia: „ştiu că nu vă place matematica, nici mie nu mi-a plăcut (de fapt chiar mi-a plăcut...), dar când am văzut ce se poate face cu secţiunea de aur…”
Mare parte dintre noi profesorii de arte plastice suntem şi artişti! Ne aflăm la risc să punem insuccesul nostru ca artişti (inerent oricărui artist, indiferent cine ar fi) pe seama „inculturii” publicului. Nu ar fi ceva nou, nu e nevoie să ne ruşinăm cu asta! Au păţit-o artişti mari! Dar dacă intrăm în clasă cu ideea că „v-aş învăţa eu câte ceva da’ tot nişte proşti rămâneţi”, am eşuat total. Da, se vede un viitor sumbru pentru unii elevi, care încă de la această vârstă au tendinţe infracţionale. Dar haideţi să ne gândim totuşi că în acest moment ei sunt încă nişte copii nevinovaţi, modelaţi după aspectul societăţii! Da, fiecare dintre noi putem avea o zi proastă în care să comunicăm negativ. Dar sunt destule motive pentru care această activitate de profesor duce la o stare pozitivă, optimistă. Uneori e greu de păstrat optimismul, în special într-o ţară ruinată economic şi politic, precum România. Dar mediul comunităţii infantile sau de adolescenţi încă oferă resurse de bună-dispoziţie, din care ne putem alimenta şi pe care suntem datori s-o alimentăm la rândul nostru. Uneori copiii mai fac şi lucruri urâte, dar lumea lor încă inocentă e infinit mai frumoasă decât tenebrele societăţii în ansamblul ei. Avem milioane de motive să fim bine-dispuşi între copii. Putem măcar să păstrăm aparenţele în mod formal, chiar dacă nu debordăm în mod natural de optimism. Ne aducem aminte cum o elevă a aruncat întreaga vină pentru lipsa ei de pregătire la simularea pentru Bacalaureat pe tristeţea unei profesoare de Limba Română… . Desigur, asta e o scuză facilă, dar măcar comedia am putea-o preda ceva mai amuzant şi optimist …
0 comentarii:
Post a Comment