CONTRIBUŢII LA DEZVOLTAREA IMAGOLOGIEI
Acest text continuă de aici
Acest text face parte dintr-o lucrare teoretică mai amplă
4. ORGANIZAREA METODICĂ ÎN PEDAGOGIA ARTEI
Teoria imaginii nu ajută artiştii ci pe amatori, pe cei care au o oarecare înclinaţie pentru artă. O astfel de afirmaţie pare fatală pentru învăţământul vocaţional, însă acesta a avut trecut şi va avea viitor indiferent de teoria imaginii. Realitatea este că s-a făcut artă şi s-a învăţat artă de la mentori foarte bine până la Goethe sau Itten, când teoria artei se reducea la filosofia artei şi istoria artei. Nici după apariţia teoriilor lor artiştii moderni şi contemporani nu sunt neapărat experţi în clasificarea contrastelor şi a compoziţiei. Există o pedagogie a artei special dedicată artiştilor, şi voi detalia la finalul acestui capitol. Însă o astfel de pedagogie nu are nevoie de teoria imaginii, aşa cum s-a consolidat până acum în teoria artei. Artiştii care trec prin şcolile de artă nu au nevoie de teoria imaginii ca să devină artişti. Nici un contributor important al imaginii nu a avut pretenţia ca aceste teorii să devină vreun canon pentru artişti, ci doar anumiţi profesori care au aplicat greşit aceste date. Teoria imaginii nu înseamnă un set de reguli pentru fabricarea ei, ci un set de constante ale sale. Teoreticienii imaginii au analizat fenomenul artei, au văzut elementele care se repetă la anumite imagini, pe care le-au aplicat la analiza şi a altor imagini. Acestea nu au devenit niciodată criterii de valoare, ci doar nişte repere de descifrare a ceea ce s-a numit limbaj plastic şi care, la un moment dat în istoria culturii, chiar va avea o sintaxă în sens literal.
Cunoaşterea unităţilor de imagine, a contrastelor, a acordurilor sau a tipurilor de compoziţie nu înseamnă o reţetă pentru atingerea măiestriei artistice, după cum cunoaşterea gramaticii limbii nu este un indiciu că eşti scriitor. Înţelegerea acestora este însă o cale spre a înţelege efectele pe care obiectul de artă îl produce spectatorului. Descifrarea semantică a elementelor de limbaj plastic, asemenea analizei sintactice din gramatică poate releva tehnica de lucru al artistului, după cum un mecanic care dezmembrează un mecanism îi poate înţelege funcţionarea. Educaţia artistică nu a avut şi nu trebuie să aibă vreodată intenţia de a produce artişti geniali, ci mai curând nişte descifratori şi clasificatori buni ai operei de artă. Cu pedagogia artei făcută de artişti pentru artişti e altceva; după cum voi arăta, acolo simpla prezenţă a artistului consacrat lângă cel în devenire îi poate produce acestuia evoluţie. Dar pedagogul pentru artişti nu este neapărat un formator, aşa cum este pedagogul pentru elevul tipic. El este mai curând un accelerator al evoluţiei.
Teoria imaginii este canalul pedagogic prin care arta e explicată în detaliu neprofesioniştilor artei. După cum am menţionat deja în introducere, această lucrare teoretică a pornit tocmai din nevoia de a face ordine în teoria contrastelor, aşa cum s-a consolidat ea până acum în spaţiul public. Aşa că, pornind de la un imbold pedagogic, un capitol dedicat tehnicilor de predare şi evaluare vine în mod inerent în această lucrare. Se poate spune că acest capitol reprezintă împachetarea pedagogistă a teoriei descrise în primele capitole. Am arătat în primul şi al doilea capitol inconsistenţele şi erorile teoretice ale disciplinei. În al treilea am adus ceva detalii faţă de modul sumar în care anumite teme au fost tratate până acum în manuale. Iată că, după ce am reparat pe cât am putut teoria imaginii de până acum, în capitolul de faţă încerc să corectez unele erori de comunicare ce apar prin manualele de educaţie artistică pentru şcoală generală sau liceu, dar şi cutumele tradiţionale eronate ale pedagogiei artei pentru artişti aşa cum există în facultăţile de artă. Dacă aceste prime 3 capitole s-au concentrat pe repararea teoriei imaginii, sistematizarea ei cât mai coerentă şi păstrarea aceluiaşi nivel de generalitate pentru diferitele specii de artă şi design, acest al 4-lea capitol vizează o cât mai eficientă comunicare a acestor date către beneficiarii educaţiei, copiii sau chiar studenţii adulţi din învăţământul universitar vocaţional de artă. Acest capitol rupe cumva discursul tehnic, imagologic către cel metodico- pedagogic.
Nu mi-am propus să aduc inovaţii în pedagogie, ci doar să aplic în zone rămase parcă îngheţate principiile pedagogiei occidentale ale nediscriminării şi egalităţii de şanse pentru toţi, în măsura în care asemenea deziderat ar fi unul realist. Pentru învăţământul superior de artă chiar nu propun nimic din punct de vedere pedagogic; profesorii ştiu deja ce au de făcut. Problema la acest nivel nu este una pedagogică, ci una administrativă, de aducere a profesorilor potriviţi să predea în aceste instituţii. Oricum, cea mai mare parte a acestui capitol nu constă în pedagogia propriuzisă, ci în erori de strategie şi de abordare teoretică ale domeniului teoriei imaginii, aşa cum le-am descoperit în aceste manuale, pe măsură ce reparam teoria. Am împărţit acest capitol în 4 subcapitole, respectiv, în aserţiuni de optimizare a coerenţei logice a textului teoriei imaginii, aşa cum apare în manualele de până acum, de optimizare a comunicării cu educabilii, de stabilirea unei programe pentru şcoala generală şi liceu şi, desigur , ultimul vizează evaluarea.
Dacă până acum am criticat neajunsurile inerente teoriei imaginii, neajunsuri care nu aparţin unui teoretician sau altul, ci însăşi istoriei culturii umanităţii, de data asta critic nominal. Aş dori forate mult ca teoreticienii vizaţi să nu o ia prea personal, şi să îi asigur de consideraţia mea pentru participarea la dezvoltarea domeniului. Cei mai mulţi dintre ei au făcut eforturi maxime de iluminare, deşi printre ei sunt câţiva paraşutaţi de pe la noua securitate pentru a-şi rotunji veniturile. Pentru aceştia din urmă nu am avut şi nu voi avea niciodată respect. Rolul lor este doar controlul politic stabilit la nivel mai înalt într-o ierarhie militară, de şefii lor ce vorbesc alte limbi decât româna... Dar pentru ceilalţi, cea mai mare parte din specialişti, reiau mulţumirile din introducerea acestei lucrări pentru că şi-au dedicat viaţa îmbunătăţirii orelor de educaţie artistică şi a învăţământului în general. Le-am criticat erorile inerente unui domeniu în continuă mişcare precum e pedagogia. Dar, după cum am spus în introducere, îi felicit pentru lucrurile foarte bune din textele lor, majoritare faţă de cele mai puţin bune, pe care le-am criticat în capitolele anterioare şi pe care le voi critica mai departe. Aşa că cine se simte lezat de critica mea pentru o eroare sau două sau 10, e bine să se simtă mai curând felicitat de mine pentru restul textului din aceste manuale, pe care chiar dacă nu l-am putut menţiona din criză de spaţiu.
0 comentarii:
Post a Comment