CONTRIBUŢII LA DEZVOLTAREA IMAGOLOGIEI
Acest text continuă de aici
Acest text face parte dintr-o lucrare teoretică mai amplă
4.2.7. Atenţie la excesul de matematică!
Personal mi-a plăcut spiritul organizat şi precis al matematicii, deşi mi-a plăcut mai mult libertatea oferită de artă, şi am mers înspre direcţia asta. Însă, de fiecare dată când am avut ocazia, am scos de la naftalină spiritul matematic. Textele mele folosesc uneori metafore, însă folosesc mai mult precizia matematică. Nu am lăsat niciodată o metaforă în aer fără să o precizez în propoziţiile ulterioare. Inclusiv acest text foloseşte argumentare de tip matematic. Militez pentru un manual cu termeni simpli şi clar definiţi pe care să-i înţeleagă oricine. Sunt convins că mulţi teoreticieni ai artei au cam acelaşi profil teoretic. Ca mulţi alţi umanişti, şi eu resimt un oarecare regret că n-am urmat o şcoală tehnică. În acelaşi fel, mulţi absolvenţi de învăţământ tehnic cochetează ulterior cu umanismul, ca hobby. Ce-i drept, specializarea în într-unul dintre cele două domenii duce la frustrarea neglijării celuilalt; umaniştii îşi pierd simţul realităţii iar tehniciştii îşi pierd legătura cu spiritualitatea.
Dar atunci când discursul pedagogic de artă devine prea matematicist, parcă se produce un declic în comunicare. Deşi mi-a plăcut matematica, am detestat mereu termenul „problemă” în limbajul pedagogiei artei şi îl putem regăsi şi în astăzi. De exemplu, în manualul de Educaţie Plastică pentru clasa a VIII-a, Editura Humanitas Educaţional 2008, la pagina 24, autoarea Rita Bădulescu scrie:
„Stabiliţi problema de culoare în funcţie de subiectul compoziţiei”
Chiar şi probabil cel mai vestit teoretician al imaginii, Johannes Itten, vorbeşte despre soluţii ale problemelor în artă date de vechii maeştrii în cartea sa „Design şi Formă ( Design and Form The Basic Course at the Bauhaus and Later editată în1975 de „John Wiley & Sons”). La pagina 13, coloana 1. Da, au probleme designerii de maşini care trebuie să adapteze forma caroseriei la necesităţile motorului. Au probleme designerii în general, când trebuie să adapteze frumosul şi spectaculosul formei la condiţionările utilului. Da, au avut probleme arhitecţii clasici cu nevoia de a aduce lumina în altarele lăcaşelor de cult. Dar eu unul n-am nicio problemă când iau pensula în mână şi pictez eu ceva ce am chef. Mă rog… singura problemă ar fi când profesorul îmi cere să rezolv problema de culoare. Pentru că nu e nicio problemă aici. Nu e nicio necunoscută şi nici un răspuns standard. Majoritatea problemelor din matematică au o singură soluţie şi doar câteva au 2 sau trei soluţii. Această mentalitate a „problemei” şi soluţiei unice, sau a ierarhizării soluţiei, atestă mai curând o mentalitate a artei tradiţionale, de breaslă, unde procesul de creaţie era mai mult un meşteşug, şi canoanele nu erau încălcate. Dimpotrivă, elevii din învăţământul de artă din zilele noastre învaţă o tehnică tocmai pentru a avea succes în spargerea regulilor, ulterior, ca artişti. Probabil că Brâncuşi a rezolvat cel mai prost „problema” monumentului dedicat eroilor gorjeni prin ridicarea „Coloanei Infinitului”, pentru că şi-a ales altă… „problemă”.
Aşa că un limbaj mai adecvat este cel de „încadrare în temă”, prin care elevul trebuie să se obişnuiască cu cerinţele unui viitor client sau angajator. În cazul de mai sus, cred că în loc de stabilirea „problemei” de culoare era mult mai exactă cerinţa stabilirii gamei cromatice, în care se va realiza lucrarea.
Sunt mulţi copii care detestă matematica şi vin spre arte tocmai ca un refugiu din faţa noţiunilor matematice, exprimate în semne grafice precum „x”, „Y”, „+” , „√” şi altele. Dar nimeni nu poate scăpa total de matematică. În teoria imaginii există tema „Secţiunii de Aur” pe care manualele o introduc prin înşiruirea numerelor lui Fibonacci, cu raporturile matematice între ele şi altele de acest gen. Deşi mulţi dintre elevii cu preocupări artistice detestă matematica, nu se poate face această temă fără u minim de matematică. Dar, după cum am menţionat în secţiunea anterioară, ar fi bine dacă introducerea în această temă se face cu ajutorul unor pentagoane stelate, cu melci, cu floarea soarelui sau fotografii microscopice a ADN-ului. Cu toată simpatia mea pentru matematică, mi-aduc clar aminte cum m-a lăsat total rece când eram elev şi student această temă predată in jurul numărului 1,618033, şi cum am îndrăgit-o văzând melcii… de aur. „Educaţie plastică” trebuie să fie deferită decât matematica. Sunt convins că magia numerelor şirului lui Fibonacci are un efect incredibil pentru numerologi şi pasionaţii de matematică. Dar elevii le învaţă mai bine la matematică decât o putem face noi, la Educaţie plastică. Dacă ne gândim că decenii întregi la orele de educaţie artistică se făcea tot matematică şi română, parcă abordarea matematicistă a acestei teme nu mai e aşa de inspirată. Aşa că la „Educaţie plastică” ea ar trebui să fie ceva mai vizuală şi mai puţin numerologică!
Aşa că haideţi să ne temperăm puţin această nostalgie matematicistă şi să nu ajungem să scriem formule şi indicatori tipici matematici în aceste manuale! Dacă limbajul plastic împrumută unii termeni consacraţi ai matematicii s-ar putea ca elevii să aibă o strângere de inimă.
0 comentarii:
Post a Comment