CONTRIBUŢII LA DEZVOLTAREA IMAGOLOGIEI
Acest text continuă de aici
Acest text face parte dintr-o lucrare teoretică mai amplă
3.3.2. Filmul artistic şi efectele speciale avansate. Tehnici de simulare în film
Această temă se potriveşte pentru clasa a X-a (16 ani)
În filme se întâmplă scene periculoase sau chiar imposibile pentru viaţa reală. Pentru realizarea lor se folosesc diferite tehnici de simulare, care creează iluzia realităţii. Unele dintre tehnicile tradiţionale de simulare a unor evenimente periculoase se folosesc şi astăzi precum:
- tehnica suspendării prin cabluri subţiri: care dau impresia zborului sau săriturilor. De la distanţă ele nu se văd în filmare.
- tehnica dublării actorilor: este filmarea cu cascadori pentru scenele violente. Ei sunt îmbrăcaţi în haine identice precum a starurilor şi sunt machiaţi la fel ca ei în aşa fel încât, de la distanţă şi în mişcare, publicul nu poate face diferenţa, confundându-i.
- tehnica filmării lente: se foloseşte în cazul în care faţa actorului trebuie văzută într-o scenă de violenţă. La fel ca şi în cazul dublării, o astfel de luptă simulată între actori poate duce la accidente nedorite, ceea ce duce la întârzierea filmărilor. Soluţia este ca scena să se filmeze lent iar apoi viteza să crească la montaj. Diferenţa faţă de o scenă reală va fi insesizabilă după accelerarea vitezei de redare.
- tehnica filmării inverse(efectul „reverse”): este specifică scenelor cu impact puternic între două corpuri. Fie că sunt fiinţe vii, mecanisme sau obiecte preluate din natură, coliziunea a două corpuri uneori poate fi uneori greu de realizat. Dacă sunt fiinţe vii, aşa cea poate duce la răni şi suferinţă fizică. Dacă sunt mecanisme pot duce la distrugerea lor. Dacă sunt stânci sau alte obiecte din natură, pot ajunge jos fără să se întâlnească iar readucerea lor sus poate să întârzie filmarea, pe lângă munca irosită. Prin urmare, soluţia este acţiunea lor inversă; de exemplu o scenă cu aruncarea unei pietre într-un personaj nu poate fi filmată cu încetinitorul. În schimb piatra poate fi trasă de un cablu subţire dinspre personaj în afară iar apoi direcţia de filmare a clipului poate fi inversată.
- tehnica scenei duble: La începutul secolului filmul a folosit proiecţia unei alte scene în spatele actorilor; ansamblul era refilmat tot odată. Dat fiind faptul că claritatea imaginii nu era foarte bună, nu se vedea diferenţa de textură, granulaţie sau volum între scena proiectată şi scena reală. Pe măsură ce resursele tehnice au evoluat, această tehnică a fost treptat înlocuită cu suprapunerea digitală de straturi din următoarea tehnică, deoarece, odată cu evoluţia clarităţii imaginii, discrepanţa dintre cele 2 planuri a devenit şi mai mare.
- tehnica ecranului verde: O astfel de inserţie a unor scene simulate 3D în spatele personajelor se face cu deja cunoscuta tehnică a ecranului verde (sau albastru). După filmare scena este plasată prelucrată într-un program de editare video pe un strat (layer) plasat deasupra altuia în care rulează animaţia randată. Printr-un efect special numit în general transparentizare, programul anulează culoarea verde din scenă, lăsând să se vadă scena de pe stratul de dedesubt. Rezultatul este un colaj realist. Graficianul apoi ajustează scenele, scalându-le, (schimbându-le dimensiunea) până când imaginea are aspect realist.
0 comentarii:
Post a Comment