CONTRIBUŢII LA DEZVOLTAREA IMAGOLOGIEI
Acest text continuă de aici
Acest text face parte dintr-o lucrare teoretică mai amplă
3.9.2. Designul şi kitsch-ul
Această temă se potriveşte pentru clasa a X-a (16 ani)
Kitsch-ul a apărut odată cu naşterea epocii industriale, odată ce migranţii din mediul rural s-au stabilit în jurul marilor centre urbane în căutare de locuri de muncă. Comunitatea lor de marginali a ţinut să arate faptul că merită fă facă parte din cea a comunităţii vechi din oraş, imitându-le comportamentul şi stilul de viaţă. Desigur, nefiind parte a comunităţii, fiind încă respinşi de ea, şi având în spate cultura pe care au părăsit-o, imitaţia a ieşit deseori deformat. De aceea în bună măsură kitsch-ul e recunoscut ca o strădanie eşuată a acelor oameni de a imita formele baroce şi rococo specifice secolelor 17-18.
Dar, fenomenul a continuat şi după ce discriminarea socială a încetat, aşa cum se poate vedea astăzi, prin imitarea nereuşită a unor clase sociale superioare. În epoca modernă există cazuri de membrii ai unor zone sărace, care meşteresc nereuşit siglele unor branduri cunoscute, în scopul de a arăta că aparţin unei clase sociale mai ridicate, sau că sunt cetăţeni ai unei ţări mai dezvoltate. Bibelourile sau statuetele, care imită edificii sau sculpturi celebre la scară redusă, fără reinterpretare în contexte diferite, sunt 100% kitsch. La fel şi printurile făcute cu alt scop decât cel educativ, de reproducere, precum picturi celebre pe prosoape, umbrele, genţi etc.
Deşi a fost un fenomen specific artei, kitsch-ul există şi în design, deoarece stilul de viaţă nu înseamnă doar arta ci, desigur, şi utilitatea (specifică designului). Imitarea unor produse ale unor branduri, ce produc lucruri pentru clasele înstărite, este un astfel de exemplu. Produsele de foarte proastă calitate, cu sigla modificată în aşa fel încât să se confunde cu cea originală (gen adidos), pot fi incluse în acelaşi fenomen sociologic al kitsch-ului. O maşină de familie sau chiar sport care imită facil formele utilitare ale uni bolid de Formula 1 este, de asemenea, un kitsch de design; producătorul sau clientul (se) mint că o astfel de maşină poate să atingă performanţele celei originale, la un preţ de 100 de ori mai mic, exact cum marginalii imitau facil cultura originală a comunităţii. Inautenticitatea unui şofer comun care se crede mare pilot de Formula 1 într-o astfel de maşină, este parte tipică a sociologiei kitsch. Spoilerul folosit doar ca design la maşini care nu ajung la 200 km/h, fără o funcţie utilitară clară, e cel mai bun exemplu.
În general designul prezintă calităţi uşor exagerate ale produsului. Însă el devine kitsch atunci când discrepanţa devine mai mare, suficient de vizibilă. În mod paradoxal, atunci când discrepanţa e uriaşă, chiar voit exagerată, kitsch-ul dispare iar produsul redevine autentic, fie că e artă fie că e design. Desenele copiilor imită foarte nereuşit realitatea, însă tocmai acest lucru le face foarte frumoase. Gestul acelui copil afgan care a imitat tricoul lui Messi, scriind numărul 10 pe o pungă de plastic cu model similar echipamentului de joc al naţionalei de fotbal a Argentinei, şi folosind-o ca tricou, este unul care trezeşte mai curând compasiunea decât respingerea. Sărăcia şi lipsa de şanse a milioanelor de copii din întreaga lume este temă pentru cea mai serioasă meditaţie.
Dar etapele de popularizare şi demodare prin care trece un produs sau o idee în ceea ce priveşte raportul lor cu comunitatea nu trebuie confundate cu kitsch-ul. Însă între design (sau o parte din el) şi kitsch nu trebuie pus semn de egalitate. Kitsch-ul este o manifestare artistică a marginalilor care imită cu materiale, tehnici şi dexteritate inferioară produsele comunităţii care i-a marginalizat. O astfel de confuzie se face constant, fără acoperire în dinamica imaginii şi sau sociologia fenomenului. De exemplu, în „Psihologia kitsch-ului. Arta fericirii”, Editura „Meridiane” 1980, Abraham Moles afirmă la pagina 68 că „Etica kitsch-ului este adaptarea la gustul celor mulţi”. Gustul celor mulţi tinde să se demodeze cu cât „mulţimea” e mai mare. Este o reacţie de respingere socială, prin care o elită vrea să se diferenţieze statutar de restul comunităţii. Cu toate astea, nu tot ce se înscrie în gustul majorităţii sau chiar al cvasi-unanimităţii este kitsch. „Gioconda” a fost şi va rămâne cea mai populară pictură, cu o valoare financiară inestimabilă. Ea poate fi luată ca demodată însă niciodată drept kitsch.
Într-adevăr, producţia de lucruri noi aflate în etapa demodării se apropie de kitsch, dar nu este un kitsch autentic (sic!) pentru simplul fapt că produsul astfel fabricat nu se suprapune imitării facile a unei culturi sau unui produs aparţinând unei clase superioare. În această situaţie se află unii producători amatori, care nu înţeleg trendul modei, şi creează un produs care fie s-a demodat fie se află foarte aproape de această etapă. Până când linia de producţie scoate pe piaţă stocurile, deja produsul a intrat în demodare şi preţul de vânzare trebuie scăzut, altfel nu va fi cumpărat. Dacă apare mai repede un produs de avangardă, atunci perioada asta se poate scurta şi inclusiv producătorii de top pot intra în această criză. Dar fenomenul e independent de sociologia kitsch-ului, fiind efectiv un aspect al comerţului. Crearea unor produse la limita demodării a făcut din China în 30 de ani o superputere economică, nespecific fenomenului sociologic al kitsch-ului.
Aşa cum formele demodate se pot remoda şi îşi pot recupera valoarea, în acelaşi fel şi kitsch-ul poate duce la opulenţă şi lux, după cum vedem la China. Mai mult decât atât, obiectul kitsch poate fi reinvestit cu valoare artistică dacă e tratat ironic. De exemplu Jeff Koons a transformat kitschul în artă prin supradimensionare, prin replica ironică la micşorarea dimensiunilor replicilor kitschului la unele piese de artă autentică. Voi detalia această idee în următorul capitol.
0 comentarii:
Post a Comment