CONTRIBUŢII LA DEZVOLTAREA IMAGOLOGIEI
Acest text continuă de aici
Acest text face parte dintr-o lucrare teoretică mai amplă
3.9.3. Tipurile de design
Această temă se potriveşte pentru clasa a X-a (16 ani)
Design-ul ca domeniu are doua mari arii:
A. Design tridimensional (de produs):
1. Arhitectura
2. Maşini si utilaje
3. Designul obiectelor de interior
4. Designul corpului uman
B. Design grafic
1. Grafica 2 D
2. Grafica 3 D
3. Grafica video
În manualul de Educaţie plastică pentru clasa a V-a, Editura Litera Internațional Chișinău 2016, pagina 7, autoarea Zinaida Ursu identifică 4 forme de design, respectiv, vestimentar, de interior, industrial şi cel grafic. Această diviziune e aceeaşi precum cea descrisă de mine mai sus, cu diferenţa că eu le includ pe primele 3 într-o clasă mai generală, numită „design tridimensional”. Am o problemă cu denumirea de „design industrial” pentru că şi obiectele de interior sau cel al corpului uman (vestimentar, de bijuterie şi machiaj) implică industriile aferente fiecăruia. Nu putem reduce industria doar la cea de maşini si utilaje, atâta timp cât şi acestea se produc în fabrici cu linii tehnologice tipice, la fel ca şi în cazul maşinilor si utilajelor. Am putea să-l redenumim mai precis „design industrial greu”, însă un frigider ( ce face parte din designul obiectelor de interior) poate fi mai greu decât un scuter, ce face parte din designul de maşini si utilaje. De aceea, chiar dacă denumirea e un pic mai lungă, eu unul o prefer pe aceasta.
În Manual de Educaţie Plastică pentru clasa a VII-a, Editura Corint 1998, începând de la pagina 63, autoarele Rita Bădulescu şi Ecaterina Morar găsesc 3 tipuri de design, respectiv cel grafic , de produs şi cel ambiental. În general „designul de produs” este văzut ca fiind totalitatea produselor destinate omului simplu, adică de la punctul 2 în jos, exceptând utilajele, mobilierul fastuos, sau instrumentele complexe. Rămân în afară acestea şi arhitectura, omul simplu construind clădiri, fără să inoveze arhitectural. Totuşi şi acestea sunt produse, în sensul că o echipă de producători le… produc. Aşa că formula „design de produs” destinată exclusiv omului simplu nu are justificare semantică. Părerea mea este că cele 2 se pot înscrie într-o singură categorie. În continuare le voi detalia pe fiecare.
După încetăţenirea în limbile engleză şi germanice în general al termenului „design”, una dintre schimbările radicale ale istoriei artei a fost dacă arhitectura, mobilierul, bijuteria şi o bună măsură din ceramică, sticlă, metal şi altele, aparţin totuşi designului. Deoarece sunt „arte utilitare” ele nu pot aparţine artei propriuzise. Ceramica, sticla şi metalul sunt parţial utilitare, însă au şi funcţie neutilitară, pur artistică. E destul de bizar ca un gen să fie cu un picior în artă şi cu altul în design. Dar asta e realitatea. Rezultatul este că arhitectura, unul dintre cele mai consacrate şi recunoscute genuri din artele plastice, va trebui să fie trecută cu totul la design, chiar dacă unii teoreticieni par să nu fie dispuşi să accepte aşa ceva. Am amintit în secţiunea aceasta faptul că la pagina 7 din manualul de Educaţie Plastică pentru clasa a V-a , Editura Litera Internațional Chișinău 2016, autoarea sa, Zinaida Ursu, nu face nici un fel de diferenţă între artă şi design. Mai mult decât atât, arhitectura şi designul sunt date ca ramuri ale artelor plastice diferite. Indiferent de cât de maiestoasă s-a dorit şi s-a făcut, arhitectura este o „artă utilitară”, protejându-ne pe noi sau pe zei de influenţele neprieteneşti ale exteriorului. A construi un templu în jurul zeului pare un act poetic. Dar faptul că acest loc protejează credincioşii de intemperiile naturii este un aspect eminamente utilitar.
Ne putem imagina că arhitectura a fost posterioară sculpturii, dezvoltându-se imediat după aceasta. Înainte de a construi un templu, comunitatea a construit mai întâi statui ale zeului, adică sculptură. Înainte de a construi o locuinţă, omul a trebuit să înveţe a ciopli potrivit pietrele sau a le selecta şi suprapune pe cele potrivite, ceea ce iniţial a însemnat un act artistic. Faptul că celebrul sculptor al antichităţii, Fidias, a fost însărcinat pentru construcţia Partenonului, nu e o întâmplare. Majoritatea sculptorilor Renaşterii au fost şi arhitecţi, aplicând utilitar formele exersate la nivel de artă (neutilitară). De fapt aşa s-a întâmplat constant cu designul; odată ce o formă iniţiată de artă a devenit populară, ea a fost ulterior aplicată în zona utilitarului de către grosul societăţii. Aceste inovaţii tehnice şi stilistice au fost iniţiate de nişte oameni foarte creativi. Odată ce au devenit populare, ele au fost absorbite în zona utilitară, fiind copiate de designeri. De exemplu, în zona imaginii filmate, mai întâi au existat efectele speciale ale filmului create de profesionişti ai filmului; apoi ele au devenit modă, adoptată de un grup mai mare de editori video, vizibile în proiecte de mai mică anvergură, precum documentarele, reportajele sau reclamele. Exact acest raport s-a stabilit între sculptură şi arhitectură: întâi sculptorii au creat forme, şi apoi arhitecţii le-au preluat utilitar în spaţii de locuit.
O astfel de revoluţie copernicană în teoria artei implică probleme majore. Unele dintre ele au fost rezolvate, altele au rămas nerezolvate, amânate pentru viitor. Probleme clasificării arhitecturii după localizare este un astfel de caz. În terminologia profesioniştilor din arhitectură se foloseşte de ceva vreme sintagma „arhitectură şi urbanism”. Însă, după ce am clarificat acest aspect utilitar al arhitecturii, această sintagmă este un pleonasm. Urbanismul, ca ansamblu de reguli generale de construcţie şi plasare, care păstrează unitatea oraşului sau comunităţii, este o parte din arhitectură. Urbanismul este meta-arhitectura construcţiilor individuale.
Plasarea unei clădiri sau a unui parc într-un anumit loc, se face în funcţie de un compromis între cerinţele şi disponibilitatea terenului, precum şi utilitatea acestora. Regulile echilibrului care determină proporţiile construcţiei individuale se aplică (sau ar trebui să se aplice) şi la aşezarea lor în spaţiul comunitar. Dacă terenul este foarte accidentat, eventual în pantă, un arhitect nu va construi acolo un teren de fotbal, fără a echilibra în plan orizontal suprafaţa. Un artist care vrea să inventeze un nou sport, sau un primar corupt care doreşte să palmeze nişte fonduri, vor putea face asta fără să se gândească la echilibrul urbanistic. A construi un teren de fotbal, pe malul înclinat al unui râu sau pe un deal, înseamnă pentru un arhitect a pune şarpanta acoperişului invers, cu apa strângându-se şi băltind în vârful clădirii şi infiltrându-se treptat în pereţii săi. Utilitatea şi compromisul cu terenul spaţiului urban al arhitecturii generale a comunităţii este o problemă identică cu compromisul încăperilor pe care arhitectul clădirii individuale îl face faţă de clientul particular.
Design-ul ca domeniu are doua mari arii:
A. Design tridimensional (de produs):
1. Arhitectura
2. Maşini si utilaje
3. Designul obiectelor de interior
4. Designul corpului uman
B. Design grafic
1. Grafica 2 D
2. Grafica 3 D
3. Grafica video
În manualul de Educaţie plastică pentru clasa a V-a, Editura Litera Internațional Chișinău 2016, pagina 7, autoarea Zinaida Ursu identifică 4 forme de design, respectiv, vestimentar, de interior, industrial şi cel grafic. Această diviziune e aceeaşi precum cea descrisă de mine mai sus, cu diferenţa că eu le includ pe primele 3 într-o clasă mai generală, numită „design tridimensional”. Am o problemă cu denumirea de „design industrial” pentru că şi obiectele de interior sau cel al corpului uman (vestimentar, de bijuterie şi machiaj) implică industriile aferente fiecăruia. Nu putem reduce industria doar la cea de maşini si utilaje, atâta timp cât şi acestea se produc în fabrici cu linii tehnologice tipice, la fel ca şi în cazul maşinilor si utilajelor. Am putea să-l redenumim mai precis „design industrial greu”, însă un frigider ( ce face parte din designul obiectelor de interior) poate fi mai greu decât un scuter, ce face parte din designul de maşini si utilaje. De aceea, chiar dacă denumirea e un pic mai lungă, eu unul o prefer pe aceasta.
În Manual de Educaţie Plastică pentru clasa a VII-a, Editura Corint 1998, începând de la pagina 63, autoarele Rita Bădulescu şi Ecaterina Morar găsesc 3 tipuri de design, respectiv cel grafic , de produs şi cel ambiental. În general „designul de produs” este văzut ca fiind totalitatea produselor destinate omului simplu, adică de la punctul 2 în jos, exceptând utilajele, mobilierul fastuos, sau instrumentele complexe. Rămân în afară acestea şi arhitectura, omul simplu construind clădiri, fără să inoveze arhitectural. Totuşi şi acestea sunt produse, în sensul că o echipă de producători le… produc. Aşa că formula „design de produs” destinată exclusiv omului simplu nu are justificare semantică. Părerea mea este că cele 2 se pot înscrie într-o singură categorie. În continuare le voi detalia pe fiecare.
3.9.3.1. Arhitectura
După încetăţenirea în limbile engleză şi germanice în general al termenului „design”, una dintre schimbările radicale ale istoriei artei a fost dacă arhitectura, mobilierul, bijuteria şi o bună măsură din ceramică, sticlă, metal şi altele, aparţin totuşi designului. Deoarece sunt „arte utilitare” ele nu pot aparţine artei propriuzise. Ceramica, sticla şi metalul sunt parţial utilitare, însă au şi funcţie neutilitară, pur artistică. E destul de bizar ca un gen să fie cu un picior în artă şi cu altul în design. Dar asta e realitatea. Rezultatul este că arhitectura, unul dintre cele mai consacrate şi recunoscute genuri din artele plastice, va trebui să fie trecută cu totul la design, chiar dacă unii teoreticieni par să nu fie dispuşi să accepte aşa ceva. Am amintit în secţiunea aceasta faptul că la pagina 7 din manualul de Educaţie Plastică pentru clasa a V-a , Editura Litera Internațional Chișinău 2016, autoarea sa, Zinaida Ursu, nu face nici un fel de diferenţă între artă şi design. Mai mult decât atât, arhitectura şi designul sunt date ca ramuri ale artelor plastice diferite. Indiferent de cât de maiestoasă s-a dorit şi s-a făcut, arhitectura este o „artă utilitară”, protejându-ne pe noi sau pe zei de influenţele neprieteneşti ale exteriorului. A construi un templu în jurul zeului pare un act poetic. Dar faptul că acest loc protejează credincioşii de intemperiile naturii este un aspect eminamente utilitar.
Ne putem imagina că arhitectura a fost posterioară sculpturii, dezvoltându-se imediat după aceasta. Înainte de a construi un templu, comunitatea a construit mai întâi statui ale zeului, adică sculptură. Înainte de a construi o locuinţă, omul a trebuit să înveţe a ciopli potrivit pietrele sau a le selecta şi suprapune pe cele potrivite, ceea ce iniţial a însemnat un act artistic. Faptul că celebrul sculptor al antichităţii, Fidias, a fost însărcinat pentru construcţia Partenonului, nu e o întâmplare. Majoritatea sculptorilor Renaşterii au fost şi arhitecţi, aplicând utilitar formele exersate la nivel de artă (neutilitară). De fapt aşa s-a întâmplat constant cu designul; odată ce o formă iniţiată de artă a devenit populară, ea a fost ulterior aplicată în zona utilitarului de către grosul societăţii. Aceste inovaţii tehnice şi stilistice au fost iniţiate de nişte oameni foarte creativi. Odată ce au devenit populare, ele au fost absorbite în zona utilitară, fiind copiate de designeri. De exemplu, în zona imaginii filmate, mai întâi au existat efectele speciale ale filmului create de profesionişti ai filmului; apoi ele au devenit modă, adoptată de un grup mai mare de editori video, vizibile în proiecte de mai mică anvergură, precum documentarele, reportajele sau reclamele. Exact acest raport s-a stabilit între sculptură şi arhitectură: întâi sculptorii au creat forme, şi apoi arhitecţii le-au preluat utilitar în spaţii de locuit.
O astfel de revoluţie copernicană în teoria artei implică probleme majore. Unele dintre ele au fost rezolvate, altele au rămas nerezolvate, amânate pentru viitor. Probleme clasificării arhitecturii după localizare este un astfel de caz. În terminologia profesioniştilor din arhitectură se foloseşte de ceva vreme sintagma „arhitectură şi urbanism”. Însă, după ce am clarificat acest aspect utilitar al arhitecturii, această sintagmă este un pleonasm. Urbanismul, ca ansamblu de reguli generale de construcţie şi plasare, care păstrează unitatea oraşului sau comunităţii, este o parte din arhitectură. Urbanismul este meta-arhitectura construcţiilor individuale.
Plasarea unei clădiri sau a unui parc într-un anumit loc, se face în funcţie de un compromis între cerinţele şi disponibilitatea terenului, precum şi utilitatea acestora. Regulile echilibrului care determină proporţiile construcţiei individuale se aplică (sau ar trebui să se aplice) şi la aşezarea lor în spaţiul comunitar. Dacă terenul este foarte accidentat, eventual în pantă, un arhitect nu va construi acolo un teren de fotbal, fără a echilibra în plan orizontal suprafaţa. Un artist care vrea să inventeze un nou sport, sau un primar corupt care doreşte să palmeze nişte fonduri, vor putea face asta fără să se gândească la echilibrul urbanistic. A construi un teren de fotbal, pe malul înclinat al unui râu sau pe un deal, înseamnă pentru un arhitect a pune şarpanta acoperişului invers, cu apa strângându-se şi băltind în vârful clădirii şi infiltrându-se treptat în pereţii săi. Utilitatea şi compromisul cu terenul spaţiului urban al arhitecturii generale a comunităţii este o problemă identică cu compromisul încăperilor pe care arhitectul clădirii individuale îl face faţă de clientul particular.
0 comentarii:
Post a Comment