CONTRIBUŢII LA DEZVOLTAREA IMAGOLOGIEI
Acest text continuă de aici
Acest text face parte dintr-o lucrare teoretică mai amplă
3.4. Arta video şi VJ
Această temă se potriveşte pentru clasa a X-a (16 ani)
Este un film fără momentele subiectului din literatură. Acesta poate fi redat la nesfârşit intr-o sala de expoziţie. Se deosebeşte esenţial de toate variantele de redare a unei întâmplări sau poveşti pe care aparatele de filmat le redau.
Promotorul genului este artistul coreean Nam June Paik. Orice fel de adăugare a unei intrigi sau punct culminant transformă producţia video în film artistic sau reclamă. La pagina 90 din Manualul de Educaţie Plastică pentru clasa a X-a, Editura Sigma 2005, Adina Nanu scrie:
„Primul video-artist, Nam June Paik a montat cântece ale formaţiei Beatles pe un film ca o curgere de închipuiri nonfigurative, creând prototipul clipului actual”
Acest experiment al lui Paik nu are nicio legătură cu video-clip-ul muzical. De altfel, nu se înţelege nimic din sonorităţile celebrei formaţii engleze, tot ce a făcut el acolo fiind o interpretare sonoră şi vizuală fără vreo legătură cu piesele originale
Arta video are 2 clase:
1 Exclusiv video, atunci când este prezentat doar ecranul cu conţinutul său, după cum putem vedea mai jos
2. Video-instalaţie, atunci când pe lângă ecran/monitor sunt alăturate şi alte dispozitive, precum în cazul lucrării de mai jos a lui Nam June Paik, intitualtă "Untitled 1993"
Confruntat cu arta video, omul simplu se aşteaptă la ceva spectacular conform cu momentele subiectului din celelalte producţii cu imagini în mişcare. Prima lui impresie odată cu contactul cu aceste producţii este aceea că autorul a testat camera. Aşteptându-se la variante clasice de artă din pictură şi grafică, sau chiar din filmele artistice, publicul nefamiliarizat cu arta nu îşi imaginează că aşa ceva este artă. Dar chiar mulţi profesionişti ai artei pun la îndoială calitatea de artă a acestei categorii de artă contemporană, pe lângă altele similare pe care le voi aborda succint mai jos. Dar ele nu sunt nici publicitate, nici divertisment, nici manifestări brute ale instinctelor şi nici sport. După cum am argumentat în textul meu „Principiile artei teoretice” , dacă nu ar fi considerate artă, atunci unde ar putea fi clasificate aceste manifestări? Pe lângă asta, arta video în special a derivat indirect în VJ, un fenomen al culturii de masă contemporane în care adolescenţii sunt foarte angrenaţi. Din această cauză atât tema VJ, cu care ei sunt familiarizaţi de la festivalurile de cultură electronică , dar şi arta video poate fi predată pentru elevii de liceu, alături de genurile conexe.
Visualurile (visuals) sau arta VJ (Visual Jockey) este arta imaginii electronice in mişcare ce acompaniază muzica electronică la festivaluri, cluburi etc. Acest fenomen a apărut cu totul independent de arta video, din necesitatea acompanierii cu imagine a muzicii. Prima manifestare VJ datează cu mult înainte de arta video însăşi, prin experimentele luminoase realizate de pianista Mary Hallock-Greenewalt care a creat un dispozitiv de ajustare a luminii electrice la muzică, pe care l-a numit “Color organ”, fără succes la public.
În acelaşi fel Nam June Paik a participat în 1971 la un experiment de televiziune prin acompaniere a muzicii prin arta video , numit „Experimental Television Center, şi el rămas fără ecou pentru marele public.
Dar semnele acestei joncţiuni s-au văzut deja din anii 1960 în cultura de masă. Încă de atunci la concertele mari au apărut retroproiectoarele care proiectau imagini de obicei statice pe ecrane simple din pânză. La început n-au fost luate prea mult în serios de public, dar efectele se vor vedea 10 ani mai târziu prin anumite inovaţii de imagine promovate de televiziuni cu audienţă crescută. Transmisiile în direct din anii 1970 din studiourile de televiziune a muzicienilor de mainstream aveau proiectate pe fundal diferite animaţii, de către echipa de ingineri de imagine. În anii 1980, odată cu din cultura disco, au apărut sferele reflectorizante proiectau pe pereţii cluburilor diferite forme şi lumini în mişcare.
Cultura VJ a început să prindă la marele public concomitent cu cea a fenomenului MTV.. Primul ecran electronic mobil pentru scenă în concerte, numit JumboTron, a fost expus pentru prima dată în anii 1985. Acesta putea reda constant imagini în mişcare, însă acestea erau transmise în general în direct din audienţă sau cu muzicienii de pe scenă. La sfârşitul ailor 1980 MTV plătea constant artişti să realizeze producţii VJ în tehnici analoage pentru a fi proiectate la diferite evenimente. Prima manifestare VJ autentică a apărut în 1993, odată cu piesa “Lifeforms” a formaţiei „Future Sound of London” , după cum poate fi văzută în video-ul de mai jos:
Putem vorbi despre o adevărată explozie în cultura de masă a fenomenului VJ, abia după anii 2000, când stilul Electronic Dance Music s-a impus în mod global, cu toate variaţiile sale de house, trance, dubstep, industrial, minimal etc.
Festivalurile EDM au atras tinerii precum rock-ul în perioada hippie în anii 1960-1970. VJ-ii erau invitaţi pe scenă alături de DJ-i.
Arta VJ are 2 forme:
1. spaţială, adică în perspectivă (figurativă), cu conţinuturi filmate din realitate, sau cu randări de animaţii 3 D, cărora li se aplică anumite efecte speciale, precum în video-ul de mai jos
2. decorativă , adică făcută din forme plate, care pot fi animate şi astfel să redea un anumit tip de perspectivă şi implicit spaţialitate.
Aşadar fenomenul VJing a fost probabil cea mai spectaculoasă ieşire în cultura de masă a artei contemporane, după Pop art. Cu toate acestea, el a rămas secundar DJ-ingului. Acest lucru e normal până la un punct, iar exemplu similar este oarecum simetric, cu muzica de coloană sonoră pentru filmele artistice,unde imaginea primează înaintea sunetului. Piese muzicale celebre ale istoriei muzicii au fost preluate în coloana sonoră a unor filme, însă ele nu au fost compuse pentru acestea. De obicei muzica de film e făcută special pentru filme şi pentru asta există compozitori special orientaţi către acest domeniu, precum John Williams, Eric Morricone, Vangelis, Henry Mancini, Giovanni Rota (“Nino”), Brad Fiedel şi mulţi alţii, au individualităţi tipice ce par să fie direcţionaţi pentru anumite tipuri de filme. Ba chiar muzica lui Hans Zimmer pare că a creat filmul „Inception”, depăşind puterea imaginii.
Din păcate, la 20 de ani de la explozia în cultura de masă a fenomenului, nu există un VJ care să se fi lansat şi al cărui nume să fi fost reţinut de omul simplu precum DJ-ii. VJ-ii sunt editori video care fac ocazional VJing, din nevoie de diversitate. Banii din industria filmului sau lipsa lor din cea a festivalurilor EDM, i-a făcut pe mulţi să renunţe le specializarea exclusiv pe VJing. Posibilitatea tehnică de conectare a dispozitivelor de redare sonoră cu cele de redare video (rewire) de după anii 2010 a permis şi absenţa VJ-ilor, sincronizarea sunet-imagine realizându-se automat. Fără continuitate e greu pentru un artist să fie remarcat şi ţinut minte de publicul larg. Vom vedea ce va aduce viitorul.
Cu toate astea, fenomenul VJing a confirmat valoarea artei video din anii 1960-70, împreună cu restul de manifestării din jurul ei, care au fost puse la îndoială de o parte din profesioniştii artei. Despre acestea voi scrie în următoarele secţiuni.
0 comentarii:
Post a Comment