CONTRIBUŢII LA DEZVOLTAREA IMAGOLOGIEI
Acest text continuă de aici
Acest text face parte dintr-o lucrare teoretică mai amplă
3.7. Flash-mob, Happening şi Performance art
Această temă se potriveşte pentru clasa a XII-a (18 ani)
Diferenţierea între cele 3 tipuri de acţiune în spaţiul public
Flash-mob este o sincronizare spontană a unor artişti amatori care interpretează o coregrafie de dans sau o piesă muzicală cunoscută. De aceea toată lumea înţelege că ce se întâmplă acolo este artă. Criteriul locului, dar şi a acţiunii, este o audienţă cât mai mare, un loc frecventat de cât mai multă lume precum pieţele, parcurile, moll-urile etc. Desigur, interesul celor care fac aceste acţiuni este o cât mai mare audienţă publică. Acesta nu este neapărat un public foarte cultivat, ci o masă cât mai mare de oameni care se întâmplă să fie în acel loc. De asemenea, acţiunea se desfăşoară după principiile celor 5 momente ale subiectului aşa cum le prezintă literatura.
În ceea ce priveşte Happening-ul, el este făcut de artişti profesionişti, de obicei actori. Şi el este făcut în zone populate însă de multe ori o parte din cei prezenţi nu înţeleg că ce se întâmplă acolo este artă, ci o întâmplare concretă. Şi în cazul lui există o regie bine stabilită, însă actorii pot improviza atunci când publicul reacţionează şi intervine în conţinutul acţiunii.
Spre deosebire de acestea, performance art e făcut în cea mai mare parte din artişti plastici. Acţiunea nu are momentele subiectului din literatură, nu are regie, bazându-se foarte mult pe întâmplare. Pornografia, pe care o fac unele feministe radicale, sau sinuciderea la care a recurs un artist într-o acţiune, nu sunt performance art tocmai pentru că au acea doză de „inedit” specifică punctului culminant din literatură. Temele performance art nu sunt specifice ineditului jurnalistic deşi pot fi uneori îmbrăcate în acesta.
Performance art rareori se prezintă în spaţii aglomerate. De obicei locul desfăşurării este în săli de expoziţii sau instituţii artistice. Publicul acestui gen de manifestări este în cea mai mare parte educat şi familiarizat cu manifestările avangardei. Atunci când se întâmplă ca un public puţin familiarizat să ia parte la aşa ceva, reacţia este oarecum asemănătoare cu cea relativ la arta video.
Diferenţa dintre „performance art” şi „happening” nu este unanim acceptată. În Manual de Educaţie Plastică pentru clasa a X-a, Editura Sigma 2005, pagina 55 Adina Nanu nu face distincţia între cele două manifestări, descriind un spectacol de costume şi dans făcut de studenţii de la facultatea de arte textile din Bucureşti ca fiind performance art. Probabil că va trebui să mai treacă ceva timp până când între cele două se va face o distincţie clară. Însă nu are sens ca ambele să denumească acelaşi lucru. Prezenţa unui scenariu bine pus la punct, şi a unor decoruri şi costume spectaculoase, trimite către momentele subiectului din literatură, ceea ce nu există în performance art unde, la fel ca în cazul artei video, acţiunea poate dura la nesfârşit, neavând început şi sfârşit. Vom vedea ce va decide viitorul, însă părerea mea că sensurile date mai sus se pretează la accepţiunea celor care activează în aceste domenii.
Performance art se află la limita dintre artele vizuale şi teatru. El chiar a fost făcut de teatrul tradiţional japonez, desigur într-o formă ceva mai apropiată de teatru. În forma sa recunoscută de istoria artei, el s-a desprins direct din dadaism. Acţiunea de alegere a numelui curentului Dada , aşa cum s-a făcut la Cabaret Voltaire din Zurich, sau cea de extragere a unor bilete pe care sunt scrise cuvinte, dintr-un recipient, este un act tipic de dadaism dar şi de performance art. Dadaismul nu s-a putut manifesta doar la nivelul imaginii, ci s-a extins la întreaga lume tridimensională, printre care şi acţiunile umane. Acestea au devenit invariabil performance art, fiind un dadaism al acţiunilor artistului. Atunci când Elena Stoica, Adina Serbănoiu şi Adina Grigore scriu în manualul de Educaţie plastică pentru clasa a VI-a, Editura Ars Libri 2019, la pagina 51 , că acest curent ar fi „în aparenţă mai mult un experiment decât o mişcare artistică”, ar trebui să se gândească la uriaşul spectru de curente care îşi au rădăcinile în el, printre care şi suprarealismul.
Unele din acţiunile demagogilor pot avea aspect de acţiune artistică. În circul lor de confuzionare a cetăţenilor, ei se pot implica în acţiuni ce pot părea artistice datorită impactului tipic pe care îl au la public. Aducerea unor ciolane la demagogul rival este o acţiune menită să îi creeze o imagine de administrator lacom şi incompetent, stimulând astfel susţinerea sa din partea cetăţenilor la următoarele alegeri,care îl văd ca pe un salvator din faţa tiranului. Astfel de acţiuni îi creează înşelător cetăţeanului simplu falsa impresie că demagogul din opoziţie ar lupta împotriva „tiranului”. Dacă acest gen de manifestări poate face obiectul unui Flash-mob, totuşi acest interes de confuzionare politică nu poate face obiectul „performance art” sau „happening”. Orice fel de acţiune cu scop demagogic sau comercial este o campanie publicitară şi atât. Asemenea artei care nu este făcută pentru o funcţie utilitară, şi aceste manifestări nu trebuie să aibă acest scop.
Tipurile de Performance art
Performance art are o latură politică clară, prin acţiunile grupului Fluxus sau Joseph Beuys. Acţiunea „I Like America and America Likes Me” (1974) poate fi în mod clar interpretată ca un strigăt de ajutor împotriva neo-colonialismului capitalist, în urma căruia el însuşi a căzut victimă; a fost pilot german în timpul celui de-al doilea război mondial şi doborât în Caucaz. Acest gen de acţiuni face parte din deconstuctivismul anti-demagogist al performance art-ul politic, prin care artiştii subminează minciunile spuse de politicienii de pe întreg mapamondul şi din toate sistemele politice. Un alt exemplu pentru aşa ceva este acţiunea lui de a strânge gunoaiele, lăsate de o mulţime care a participat la un miting, şi expune apoi într-o sală de expoziţie.
Eviscerarea unor carcase de animale în văzul tuturor, aşa cum a făcut Fluxus, poate fi interpretată şi ca un semnal de alarmă în favoare acordării de drepturi animalelor de fermă. Astfel de manifestări pot fi încadrată în secţiunea ecologică a performance art-ului politic. Ecologiştii radicali, care se leagă cu lanţuri de maşinile sau alte lucruri care ameninţă natura sau îşi pun viaţa în pericol protejând fiinţele slabe, se apropie foarte mult cu gesturile lor de performance art. Numai primatul factorului politic în faţa celui artistic, pe care ei şi-l asumă explicit, nu face din aceste gesturi artă autentică în sensul cel mai strict al termenului. Dimpotrivă, scandalurile provocate de futurişti pentru a se arăta ca supraoameni, erau mai curând acţiuni egoist-demagogice, chiar dacă au fost concepute de artişti autentici. Ele sunt asemănătoare celor ale demagogilor profesionişti din campaniile electorale, şi nu căutau rezolvarea problemelor politice arzătoare ale umanităţii.
Pentru a fi performance art ecologică, o acţiune trebuie să păstreze acea alură de deconstructivism anti-demagogist specifică formei anterioare. Rs trebuie să arate eşecul politicilor oficiale în privinţa unor specii sau grupuri sociale umane dezavantajate, nu soluţia. Orice fel de soluţie practică viabilă face acţiunea să devină una politică, nu performance art, chiar dacă e făcută de artişti. Aşa cum ecologiştii de vocaţie şi fără interes artistic pot crea performance art în mod întmplător, la fel şi artiştii pot crea acţiuni pur politice. Important este distingerea între acestea
Zona politică a performance art a adus şi problematica feministă cu tematica discriminărilor pe criterii de sex sau chiar crimele împotriva femeilor. Carolee Schneemann a fost una dintre promotoarele curentului feminist din performance art-ul politic. Şi în acest caz trebuie făcută diferenţa dintre acţiunea artistică şi anumite tendinţe exhibiţioniste pe care le au unele feministe radicale cu condiţie psihopatologică isteriformă. Am detaliat într-o secţiune din cartea mea ”Să desadizăm lumea!” acest tip de exhibiţionism seducător. Carolee Schneemann s-a dezbrăcat în anumite acţiuni, însă manifestările sale nu erau de seducţie. În schimb, când „o divă” a găsit în spaţiile frecventate de artişti un loc sigur de a-şi practica exhibiţionismul fără a fi agresată de golani, acest gest nu e performance art ci un simplu simptom isteriform exhibiţionist.
La fel ca şi în cazul politicii, care nu poate fi performance art şi implicit artă, în aceeaşi situaţie se află şi simptomul psihopatologic, neurologic sau de orice condiţie medicală. În acest caz acţionează exclusiv natura, fără asistarea sau controlul artistului. Aşa cum dadaism există doar pentru artistul care îşi propune să facă dadaism, şi se foloseşte de întâmplare precum un cercetător de domeniul investigat, şi performance art presupune acea detaşare meta-obiectuală de utilitate/natură, adică în acest caz însăşi condiţia medicală. Orice fel de simptom are în el ceva inedit şi poate atrage privirile, precum arta însăşi. Dar dacă artistul nu se supra-ordonează naturii, şi rămâne prins în limitele ei, atunci acţiunea sa nu este performance art sau happening. În general orice încercare de creare a unui centru de interes într-o desfăşurare de fapte scoate acţiunea dinspre performance art şi o duce către teatru, publicitate sau altceva.
Trebuie însă avut grijă la încadrare pentru că majoritatea acţiunilor de performance art şi happening seamănă cu anumite simptome psihopatologice . Un psihopatolog fără cultură în arta contemporană poate încadra la prima vedere astfel de manifestări într-o tulburare psihică sau neurologică. Pentru clarificare trebuie urmărită în primul rând continuitatea manifestării şi apoi un eventual istoric al tulburării. Un om care imită mai mult sau mai puţin fidel simptomele depresiei majore într-un anumit interval orar prestabilit, în faţa unei potenţiale audienţe, şi care apoi redevine normal după finalul acţiunii, trebuie văzut mai curând ca pe un artist de performance art, şi nu ca pe un pacient.
Ce-a de-a doua latură a performance art este cea a progresului în lucru pentru realizarea unei lucrări cu materiale şi eventual tehnică tradiţională. În acest caz contează mai puţin rezultatul final cât actul de realizare. „Action painting” a lui Jackson Pollock este cel mai clar exemplu pentru această formă de performance art, cu condiţia ca artistul să menţioneze clar că face mai mult acest gen de artă decât pictură. Pollock nu a fost foarte clar în privinţa asta, oscilând între primatul picturii şi cel al acţiunii, însă e suficient ca manifestarea sa să fie recunoscută ca performance art. Sunt foarte mulţi artişti mai interesanţi în procesul de creaţie decât prin rezultatul final. Dar dacă ei nu au pretenţia ca progresul în lucru este o artă în sine, unii chiar nerecunoscând performance art ca artă, atunci e clar că nu pot fi astfel de artişti, ci nişte accidente fericite ale naturii.
A treia latură a performance art este cea a cotidianului, reprezentând viaţa aşa cum o trăieşte sau cum o vede artistul şi nimic mai mult, fără extremele sale redate de momentele subiectului.
Performance art şi happening au ieşit din zona elitistă a publicului profesionist către cultura de masă. Acţiunea de revedere a Marinei Abramović cu Ulay, privirea lor fără cuvinte şi expresia nostalgiei feţelor lor pentru momentele în care au fost iubiţi a înduioşat lumea întreagă, video-ul devenind repede viral.
Desigur, lumea nu l-a înţeles ca pe un performance art, ci ca pe o scenă de film cu doi actori foarte buni care joacă rolul regăsirii. În realitate cei doi nu joacă nici un rol ci îşi trăiesc pe viu viaţa. Acesta este un exemplu care demonstrează că performance art poate trece graniţa către cultura de masă, deşi nu acesta este interesul său.
După Evul Mediu arta şi-a pierdut misticismul în favoarea narcisismului uman, exceptând câteva manifestări în baroc (la Rembrandt şi El Greco) şi altele la romantism (Caspar David Friederich). În ciuda criticilor vehemente la care a fost supus de tradiţionalişti, vedem că performance art poate atinge şi această coardă mistică, fiind cam singurul alături de suprarealism care face acest lucru în arta modernă (şi contemporană). privirile spirituale ale Marinei Abramović încrucişate cu cele ale lui Ulay au în ele o nostalgie a senzualităţii. Joseph Beuys reuşea să aducă audienţa în pragul hipnozei cu privirea sa tragică, prin clipe lungi de tăcere şi inacţiune, şi să o transpună într-un misticism ritualic.
Arta lui chiar a devenit o sculptură socială în sensul cel mai literal al formulei, prin efectele transcedentale pe care le avea asupra publicului, care devenea parte a acţiunii.
Performance art şi happening au îmbrăţişat ritualul religios, dându-i o nouă revigorare spirituală după pierderea autenticităţii sale în goana contemporană, în formele tradiţionale ale lăcaşurilor de cult.
Am lăsat la urmă latura oripilantă a performance art, care nu poate fi predată la vârstele de sub 18 ani. Am decis s-o includ totuşi în acest text de dragul unei descrieri complete a fenomenului. Latura oripilantă constă în anumite acţiuni care provoacă dezgust, frică sau ruşine precum defecarea, regurgitarea, autoflagelarea, masturbarea etc. Tipic pentru această latură a performance art este grupul de artişti austrieci din anii 1970, intitulat „acţionismul vienez”. Mai aproape de zilele noastre, autoflagelările artistului rus Pyotr Pavlensky au ajuns subiect de presă. Aceste manifestări sunt evitate, au o anumită intimitate şi nu se practică în public, deşi vomitarea era o practică cotidiană printre cei bogaţi în imperiul roman. Dar, în general ele provoacă repulsie marelui public. De aceea cei ce practică aşa ceva deseori sunt arestaţi pentru tulburarea bunelor moravuri.
Pentru ca o acţiune să fie încadrată în această latură a performance art, e nevoie mai întâi ca gestul să nu fie unul revendicativ politic; legarea ecologiştilor cu lanţuri de maşinile care urmează să distrugă viaţa sălbatică nu se încadrează aici, ci în latura politică. De asemenea, pentru cazul autoflagelărilor, ele nu pun în pericol viaţa artistului şi nici a audienţei; am exclus sinuciderea din a fi încadrată în performance art, argumentele expuse mai sus sunt valabile şi aici. De asemenea, din această formă trebuie excluse acele manifestări exhibiţioniste. Artiştii foarte arătoşi fizic, fie bărbaţi dar mai ales femei, care fac astfel de acţiuni ce implică organele genitale, pot crea mai curând excitaţie sexuală în public mai curând decât oripilare specifică acestei forme. În toată istoria artei au existat anumite pusee pornografice ale unor artişti, care şi-au folosit priceperea pentru a-şi realiza la nivel fantasmatic predispoziţiile sexuale excentrice. Şi în cazul performance art, sunt unii protagonişti autentici care sar coarda către pornografie. Dezbaterea e în toi, părerea mea este că pornografia activează alte canale de comunicare decât cele ale artei. Prin urmare acele acţiuni care implică atragerea unui partener sexual din publicului nu trebuie considerate performance art, chiar dacă sunt făcute de artişti consacraţi.
O altă condiţie este ca acţiunea oripilantă să nu se îndrepte asupra publicului. Au existat artişti autentici care au stropit publicul cu diferite lichide, unele mai inofensive altele mai ofensatoare. În ambele situaţii, acţiunea se apropie mai mult de circ, instigare sau altceva, şi nu e performance art. Publicul trebuie total separat de acţiunea oripilatoare. O altă diferenţiere trebuie făcută de acţiunea politico-demagogică de subminare a adversarilor în alegerile electorale. Unii demagogi au răspuns atacurilor demagogilor adversari prin astfel de gesturi ofensatoare, precum aruncarea de salivă, ouă, şi chiar dejecţii mai urât mirositoare. Aşa ceva este simplă propagandă demagogică şi nu performance art.
De asemenea, acţiunea oripilantă nu trebuie să se îndrepte nici asupra animalelor. Trebuie menţionat că artiştii membrii ai grupului acţionismul vienez nu ucideau animalele ce erau incluse în acţiunile lor, ci le cumpărau gata ucise de la abatoare. Mai departe trebuie făcută diferenţa dintre manifestările sadice şi acest gen de acţiuni, autorii neavând preferinţe sexuale sadice, de obicei fiind şi ei oripilaţi de acţiunea făcută, nu excitaţi sexual. De asemenea, acest gen de manifestări trebuie diferenţiate de manifestările sataniste, deoarece cei în cauză nu fac parte din vreun cult satanist şi nici nu au interese pentru aşa ceva. În sfârşit, latura oribilantă a performance art trebuie diferenţiată de comedie; deşi uneori se râde, performerii nu trebuie să facă din acţiune un spectacol de comedie, care este altceva.
Pentru a fi cât mai clar posibil, repet că această latură oripilantă a performance art nu poate fi predată la elevii de liceu, ci doar le studenţii mai mari de 18 ani.
0 comentarii:
Post a Comment