CONTRIBUŢII LA DEZVOLTAREA IMAGOLOGIEI
Acest text continuă de aici
Acest text face parte dintr-o lucrare teoretică mai amplă
3.2.1. Tipurile de decoruri
Această temă se potriveşte pentru clasa a X-a
Cred că decorurile din spectacolele de teatru, film, operă etc. trebuie să se clasifice în funcţie de relaţia lor cu lumea reală, din lumea exterioară celei de pe scenă. Unele sunt aduse direct din lumea reală, în timp ce altele sunt simulate. De regulă, obiectele cu care interacţionează direct actorul sunt cele aduse din lumea exterioară. Acestea sunt de cele mai multe ori uşa, scaunul, masa, patul şi scările. Este imperativ necesar ca aceste obiecte să aibă acelaşi rol precum în lumea exterioară pentru a ajuta actorul să intre în rol. Un scaun care se rupe atunci când un personaj sinucigaş cade pe el poate transforma tragedia în comedie. Sau, invers, nişte scări care se rup în timp ce personajul aleargă pe ele poate transforma comedia în tragedie, actorul putând fi grav rănit.
Se poate imagina intervenţia inginerilor asupra acestor obiecte gata făcute, preluate în scenă din lumea exterioară, pentru a forţa credibilitatea interpretării unui actor. De exemplu un scaun poate fi în prealabil distrus şi apoi reasamblat pentru o scenă violentă în care un personaj loveşte pe un altul cu el, şi care ulterior „se rupe” în urma impactului. Regizorul nu poate risca integritatea fizică a actorului ce interpretează personajul lovit. Exersarea pe un actor a mai multe lovituri până când un scaun autentic se rupe, este imposibilă. Cineva poate fi ucis astfel. Aşa că regizorul poate folosi un obiect care simulează scaunul, sau poate distruge şi reasambla un scaun autentic, în aşa fel încât să se dezintegreze la anumite comenzi, fără a răni pe nimeni.
Dimpotrivă, obiectele cu care actorii nu interacţionează direct pot fi simulate din materiale asemănătoare. Acestea sunt de obicei zidurile, peisajul îndepărtat sau anumite uşi sau ferestre care nu sunt niciodată folosite. aducerea lor pe scenă, ca obiecte gata făcute preluate în scenă din lumea exterioară, poate fi mai costisitor decât simularea lor cu materiale mai simple. Simularea obiectelor reale se face în general datorită greutăţii lor care ar putea distruge podiumul scenei. Un zid real din lumea exterioară poate avea câteva tone. Dacă scena se joacă în altă localitate e mai uşor de transportat o fereastră pictată decât una reală. Desigur, viceversa e la fel de valabilă; dacă există grabă în terminarea scenei e mai uşor de luat o fereastră din recuzită. Dar, dacă ea încarcă bugetul de greutate şi pune în pericol integritatea scenei şi intrarea actorului în rol, atunci soluţia aducerii ei din lumea reală nu e viabilă.
De asemenea, există obiecte de decor care se simulează după alte criterii decât cele ale greutăţii, precum imposibilitatea de interacţiune cu ele. De exemplu, dacă personajul mare în urma unei muşcături de şarpe, nu putem aduce în scenă un şarpe veninos pentru a repeta scena în mod identic. Greutatea şarpelui e bună pentru aducerea lui în scenă, însă nici un actor n-ar vrea să joace un astfel de rol. Aşa că şarpele e simulat şi el. O clasificare a obiectelor care se simulează în decorurile de teatru sau film este următoarea:
- obiecte scumpe sau rare (tablouri celebre, bijuterii, lucruri exotice)
- obiecte perisabile (florile, fructele, legumele )
- obiecte ingerabile (alcoolul şi alimentele pot afecta concentrarea actorilor)
- obiecte şi animale periculoase (armele, otrăvurile, şerpii, insectele)
- obiecte fantastice, mitologice (nu există în realitate şi trebuie create)
Prin urmare, decorurile în general pot fi clasificate în:
1. decoruri reale , care pot fi numite astfel deoarece au acelaşi rol în scena precum si in afara scenei). Acestea, la rândul lor pot fi clasificate în:
a) naturale , adică cele apărute fără intervenţia omului, precum copacii, florile, iarba, frunzele, cerul etc. Ele se folosesc mai mult în film;
b) artificiale , apărute prin intervenţia omului, precum străzile, clădirile, şi obiectele din acestea;
2. decoruri simulate care pot fi numite astfel deoarece nu au acelaşi rol în afara scenei precum în scenă. Acestea se împart în:
a) făcute prin tehnici tradiţionale : i. bidimensionale (pictură, desen); ii. tridimensionale (sculptură, arhitectură) ;
b) făcute prin tehnici digitale (cu computerul) şi se împart în: i. 2D; ii. 3D.
Designerul elveţian Adolphe Appia împărţea spectacolul de teatru în 4 elemente distincte :
1. decorul pictat
2. aranjamentul spaţial
3. actorii
4. lumina
Am arătat mai sus faptul că actorii nu fac parte din decoruri, deşi uneori unii par c-au împietrit în plan secund. Lumina poate deveni şi ea uneori parte din decor, după cum am specificat în secţiunea anterioară. Putem observa însă în această clasificare că „decorul pictat” înseamnă exact acelaşi lucru cu decorurile simulate, făcute prin tehnici tradiţionale bidimensionale. Problema e că „aranjamentul spaţial” nu face diferenţa între cele simulate şi cele reale. Această diferenţă este capitală pentru un scenograf. Multe din decorurile simulate nu au corespondenţă în realitate, fie pentru că nu mai există fizic, fie pentru că n-au existat niciodată, pretându-se la scene fabuloase sau SF. Aici se vede creativitatea scenografului şi asta interesează foarte mult artele plastice.
În lucrarea „Scenografia : note de curs” editată de Facultatea de Arhitectură şi Urbanism din Timişoara decorurile sunt împărţite în 2 categorii:
- realist
- simbolic
Un astfel de decor simbolic se manifestă în teatrul oriental codificat, unde „un steag poate însemna un regiment întreg şi o cravaşă în mâna unui actor - faptul că personajul este pe cal”. Din păcate nici aici nu face diferenţa între cele simulate şi cele reale, foarte importantă pentru artele plastice.
Un elev de clasa a X-a trebuie să poată să descifreze aceste decoruri în interiorul unei scene de teatru, balet sau operă punându-se realmente în pielea regizorului şi construind el însuşi o scenă. Mai greu de făcut aşa ceva pentru film, acolo unde grafica CGI poate simula obiecte ce nu pot fi deosebite de cele reale decât după ceva experienţă în domeniu. Însă cele din teatru sunt intuitive, iar aceste exerciţii pot fi date la liceele teoretice unde se predă disciplina „Educaţie Vizuală” .
2. aranjamentul spaţial
3. actorii
4. lumina
Am arătat mai sus faptul că actorii nu fac parte din decoruri, deşi uneori unii par c-au împietrit în plan secund. Lumina poate deveni şi ea uneori parte din decor, după cum am specificat în secţiunea anterioară. Putem observa însă în această clasificare că „decorul pictat” înseamnă exact acelaşi lucru cu decorurile simulate, făcute prin tehnici tradiţionale bidimensionale. Problema e că „aranjamentul spaţial” nu face diferenţa între cele simulate şi cele reale. Această diferenţă este capitală pentru un scenograf. Multe din decorurile simulate nu au corespondenţă în realitate, fie pentru că nu mai există fizic, fie pentru că n-au existat niciodată, pretându-se la scene fabuloase sau SF. Aici se vede creativitatea scenografului şi asta interesează foarte mult artele plastice.
În lucrarea „Scenografia : note de curs” editată de Facultatea de Arhitectură şi Urbanism din Timişoara decorurile sunt împărţite în 2 categorii:
- realist
- simbolic
Un astfel de decor simbolic se manifestă în teatrul oriental codificat, unde „un steag poate însemna un regiment întreg şi o cravaşă în mâna unui actor - faptul că personajul este pe cal”. Din păcate nici aici nu face diferenţa între cele simulate şi cele reale, foarte importantă pentru artele plastice.
Un elev de clasa a X-a trebuie să poată să descifreze aceste decoruri în interiorul unei scene de teatru, balet sau operă punându-se realmente în pielea regizorului şi construind el însuşi o scenă. Mai greu de făcut aşa ceva pentru film, acolo unde grafica CGI poate simula obiecte ce nu pot fi deosebite de cele reale decât după ceva experienţă în domeniu. Însă cele din teatru sunt intuitive, iar aceste exerciţii pot fi date la liceele teoretice unde se predă disciplina „Educaţie Vizuală” .
0 comentarii:
Post a Comment