CONTRIBUŢII LA DEZVOLTAREA IMAGOLOGIEI
Acest text continuă de aici
Acest text face parte dintr-o lucrare teoretică mai amplă
3.8. Conceptualismul. Arta conceptuală
Această temă se potriveşte pentru clasa a XII-a (18 ani)
Conceptualismul din artă constă în renunţarea la obiect în favoarea sensului ideatic al textului. Miezul acestui curent este dat de definiţia artei (printre altele), pe care artistul american Joseph Kosuth le-a expus în anii 1970, după cum vedem în imaginea de mai jos.
Forma parţială şi totală a conceptualismului
La nivelul conceptualismului se pot distinge două forme principale. Conceptualismul total presupune renunţarea totală la formă şi obiect după cum vedem în lucrarea de mai sus a lui Joseph Kosuth; artistul expune fie numai text fie doar cuvinte vorbite într-o înşiruire mai mult sau mai puţin coerentă. Mesajele neutilitare puse în spaţiul public de genul „Ai mai fost vreodată aici?” sau discursurile teoretice absurd intenţionate ale lui Beuys pot fi înscrise aici. Textul fără sens, sau cu sens special, scris de unii artişti pe pereţii interiori ai galeriilor sau exteriori ai clădirilor, ajustat sau nu de desene/obiecte, este un conceptualism aleatoriu. În această formă trebuie inclus şi conceptualismul descriptiv unde artistul descrie minimal o anumită realitate în loc să o picteze, fotografieze etc. Textul descrie pur şi simplu o anumită realitate, o anumită idee, o senzaţie, o curiozitate etc. unindu-se practic cu anumite forme ale poeziei experimentale.
Lucrarea lui Robert Barry – "All the things I know but of which I am not at the moment thinking" nu trezeşte în mod obiectiv fiecărui privitor ideile care îi vin în cap lui în acel moment. Care or fi lucrurile pe care el le ştie şi la care nu se gândeşte numai el poate şti. Orice text poate fi extras de undeva şi expus astfel iar rezultatul este o îmbinare între dadaism şi conceptualism.
Iată cum conceptualismul poate fi extins către textualismul simplu unde obiectul este eliminat în favoarea textului cu condiţia ca acesta să nu fie utilitar, de avertizare, publicitar sau de explicitare. Text de genul "Ai mai fost aici înainte?" pus într-un loc public se joacă cu sensul informaţiilor utilitare, reci, impersonale transformând-o într-una personalizată, intimă, familiară.
Cealaltă formă este cea a conceptualismului parţial, unde textul sau discursul conceptualist este acompaniat de un oarecare obiect. Dar obiectul este un mod evident secundar discursului conceptualist, cum este cazul cu readymade. Un bun exemplu este cel al pisoarului lui M. Duchamp, intitulat ironic, dar şi metaforic „Fântână”. Rejudecarea valorilor artei şi lovirea în prejudecăţile civilizaţiei aproape că este o constantă a conceptualismului parţial. Orice fel de interogaţie, critică implicită, rejudecare şi reinterpretare a statutului general al artei implică conceptualismul. Nu e valabilă şi viceversa; conceptualismul însuşi nu se reduce la interogaţia asupra artei.
Conceptualismul parţial e de multe ori mult mai conceptual decât cel total, chiar dacă nu renunţă total la obiect, deoarece stârneşte idei mult mai profunde. Dacă ar fi să ne luăm după semantica strictă a termenului "conceptualism", această formă este nucleul conceptualismului deoarece implică concepte şi idei mai complexe despre artă, societate, univers etc. Dar conceptualismul nu se reduce doar la relevarea unor idei filosofice pe care arta o face, ci pur şi simplu şi la eliberarea ideii în sine faţă de obiect, la separarea ideii faţă de obiect. O astfel de constantă este aproape mult mai importantă decât faptul că o anumită formă trezeşte şi stimulează în mintea privitorului idei filosofice.
Atunci însă când desprinderea totală de obiect a conceptualismului total se întâlneşte cu profunzimea filosofică a conceptualismului parţial, aşa cum se poate vedea în lucrarea lui Kosuth, se poate spune că acest curent şi-a atins cumva desăvârşirea.
Conceptualismul ca acompaniament constant în artă
Alături de land art, conceptualismul este probabil cea mai radicală mişcare artistică din arta contemporană. La prima expoziţie a conceptualiştilor în fosta URSS s-a produs un scandal la înalt nivel politic, cu critici din partea preşedintelui ţării. Nici în ţările Occidentale nu a fost primit cu aplauze de marele public sau specialişti.
Se poate spune că acest curent a fost o revoluţie demnă de toate celelalte din istoria artei. Dacă ar fi să ne luăm după teoria defigurativizării progresive a artei abstract-compoziţionale şi să o extindem la dematerializare în general, atunci acest curent ar trebui să fie cel mai modern dintre toate. El nu a fost foarte bine popularizat tocmai datorită ermetismului semantic cu care a fost de multe ori investit. Alteori a părut o altă păcăleală neserioasă. Simplitatea expunerii sale sub formă de texte ce păreau anunţuri sau indicatoare de stradă l-a făcut să fie recunoscut drept facil, paradoxal cu respectivul său ermetism.
După recunoaşterea conceptualismului ca tendinţă în arta contemporană, imediat s-au simţit rădăcinile sale în readymade, lansat de Marcel Duchamp. Apoi i s-au găsit rădăcini în însuşi miezul artei tradiţionale. Cu o jumătate de mileniu în urmă Leonardo spunea că arta este „una cosa mentale”, orientând-o paradoxal dinspre obiect către minte.
La peste jumătate de secol de la recunoaşterea conceptualismului ca revoluţie în artă, ne dăm seama că el nu a fost o noutate absolută, ci doar s-a impus treptat în istoria artei, mai mult sau mai puţin vizibil. Dar stimularea ideilor/scenelor din afara strictă a imaginii s-a făcut în mod constant în istoria artei. Conceptualismul este o constantă a întregii arte. El stă la baza tuturor curentelor prin semantica inconştientă ce face parte din fiecare operă de artă. Prezenţa sa a început să se resimtă odată cu prelungirea programatică a curentelor, cu necesitatea de susţinere teoretică. Cu dadaismul, deja materia îşi pierde caracterul elitist în favoarea celui aleator, ceea ce înseamnă automat pierderea importanţei sale însăşi. Astăzi, noi modernii ardem de nerăbdare să aflăm povestea unei bucăţi de piatră cioplită în timpuri străvechi, tot dintr-o nevoie conceptualistă. Lucrarea în sine este o relicvă, un canal de comunicare între cele două civilizaţii; ea este un mijloc pentru întregirea conceptualistă şi redarea sentimentului de nemurire.
Orice obiect exterior nu este perceput aşa de parcă mintea noastră l-ar duplica şi i-ar anticipa evoluţia lui în sine. Ca să îl perceapă, mintea noastră foloseşte patternuri prestabilite care apoi sunt proiectate în el. A spus-o clar Kant la nivel epistemologic, şi apoi a arătat-o şi Freud la nivel psihologic. Indiferent că vorbim de artă figurativă sau abstractă, mintea noastră proiectează conţinuturi teoretice în obiect. Când percepem Gioconda lui Leonardo, nu vedem acolo doar o simplă doamnă care pare că zâmbeşte. În obiectul de artă Gioconda proiectăm mai întâi conţinuturi istorice legate de soţia lui Francesco del Giocondo; proiectăm conţinuturi burleşti despre o posibilă legătură (de tip tradiţional deja) între artist şi modelul său, cu zâmbetul celebru, cu date paparazziste etc. Apoi proiectăm date despre spiritul ingineresc al lui Leonardo, ce implică inclusiv inovaţia şi revoluţionarea tehnicii picturii, introducând plinapasta în locul tehnicii glasiurilor suprapuse peste eboşă. Voi dezvolta această idee în ultimul capitol.
Indiferent de specialul obiectului în sine, totuşi valoarea sa stă în date ce transcend limitele sale. „Guernica” lui Picasso poate impresiona la prima vedere, aşa cum a făcut cu mulţi oameni care nu cunoşteau mai nimic despre el. Însă adevărata apreciere vine abia după ce cunoaştem date despre evoluţia artei lui, pornind de la formele fragile şi alungite din perioada albastră, şi trecând pe la experienţele cubiste şi suprarealiste.
Nu numai obiectul de artă comportă astfel de proiecţii ci şi simplul obiect amintire. Lucrurile care au aparţinut vedetelor devin adevărate opere de artă pentru admiratori. Aceştia le păstrează la loc de cinste deşi, în sine, ele sunt la fel de banale ca şi oricare alte obiecte. Numai ideile noastre proiectate în ele şi amintirea noastră despre ele sunt cel care le oferă o astfel de valoare. Conceptualismul şi-a dat seama de asta mult mai clar decât alte curente, şi a încercat în mod ostentativ să îi diminueze rolul obiectului în favoarea substratului său ideatic.
Diferenţierea artei conceptuale de alte manifestări textuale, ideatice sau omonimice
Conceptualismul din artă trebuie diferenţiat de „conceptualismul” din filosofie, deşi pentru aşa ceva filosofia are deja un termen paralel, respectiv „nominalismul”. Poate că formula „artă conceptuală” ar fi mai bună pentru evitarea confuziei.
Arta contemporană în general foloseşte mediile tradiţionale de expresie artistică, fără a atinge şi fără să fie interesat de profunzimea formală a acestora. Dimpotrivă, conceptualismul parţial foloseşte şi el experimentele obiectuale pe care le subordonează anumitor idei politico-militante, filosofice, estetice etc. Putem observa în acest caz o reinvestire semantică a obiectelor cu conţinut conceptual contemporan, după ce obiectele artei tradiţionale erau investite cu conţinut religios şi metafizic în secolele trecute.
Conceptualismul nu înseamnă exprimarea conceptelor în general cu ajutorul artei, în sensul artei religioase care exprimă ideile religioase. El înseamnă o revoluţie personală a modului de înţelegere şi trăire a artei în sensul etapelor culturii de care vorbeam în primul capitol. Conceptualismul este o trecere de la „delirum tremendum”-ul trăirilor primitive şi clasice ale artei fetişiste la o artă ca nevoie naturală, ateistă şi ecologică de relaţionare cu semenii şi cu mediul. Conceptualismul, la fel ca însuşi umanismul din arta contemporană, înseamnă o abandonare a iluziilor artei măreţe în favoarea respectului şi acceptării naturii şi vieţii pe care cultura clasică le tratează ca inferioare şi demne de dispreţ.
De aceea conceptualismul nu va putea niciodată reafirma idealurile artei figurativ-simetrice şi abstract-compoziţionale cele alei artei pentru artă, celei ale artei ca fetiş, a artei ca insulă de divinitate în oceanul de perisabilitate terestră, materială. O constantă a conceptualismului în general este renunţarea la metafizica tradiţionalistă. Noile idei filosofice antideterministe, deconstructuviste, psihanalitice, anticorporatiste, antitotalitariste, antiartă etc., devin automat conceptualism atâta timp cât sunt expuse supraponderal faţă de un obiect sau imagine. Orice fel de implicare a ideilor metafizice tradiţionale în conceptualism devine pur şi simplu artă figurativă sau abstractă. "Coloana infinitului" a lui Brâncuşi face parte din arta abstractă; dar dacă s-ar fi numit de exemplu "piese geometrice suprapuse menite să trezească idei filosofice perimate", atunci o astfel de lucrare devine invariabil conceptualism. Conceptualismul este o artă care nu mai simte nevoia de evadare într-o lume perfectă, frumoasă şi ideală, formată de instituţia artei, ca urmare a cerinţelor religiei de a crea imaginea unui rai ce nu e de văzut pe pământ. Până şi conceptele filosofice, sociologice şi psihologice contemporane dezavuează aşa ceva, dar nu exprimarea conceptelor.
Cunoscuta afirmaţie a lui Beuys „Everyone is an artist”, scrisă cu pensula pe hârtie, este o mostră de conceptualism total, dar în acelaşi timp şi ceea ce eu am numit artă teoretică https://gabrielbaldovin.blogspot.com/2008/07/rezumat-la-principiile-artei-teoretice.html , iar câteva dintre proiectele lui au trecut graniţa către această zonă, iar acesta este cel mai concludent dintre ele.
De asemenea, lucrarea “An Artist Who Cannot Network Is No Artist” făcută în 2018 de cuplul Anca Benera and & Arnold Estefan se înscrie în conceptualism total şi artă teoretică, deoarece, în primul rând lucrarea constă în text exclusiv, iar apoi acest mesaj este unul coerent din punct de vedere ştiinţific şi concentrează conceptualist o teorie despre artă.
Conceptualism parţial apropiată de pop art, cu introducerea kictch-ului ironic în tehnica goblenului putem vedea la Ana Bănică, prin ciclul de lucrări precum cea de mai jos „Ochii tăi iubitul meu, mă apropie de D-zeu”, realizată în 2006.
Cea mai populară versiune a conceptualismului este reprezentată în România şi la nivel internaţional de desenul politic al lui Dan Perjovschi. Recunoscând direct influenţa lui Marcel Duchamp, şi asumându-şi desenul prost făcut, amatoricesc, el se înscrie în tendinţa tipică deconstructuvistă a conceptualismului de a renunţa la obiect sau la imaginea artistică tradiţională. Textul de sorginte conceptualistă este acompaniat de umor specific caricaturii, fapt ce îl deschide spre un public mai larg, arta sa devenind astfel probabil cea mai populară formă de conceptualism. În unele lucrări se apropie de caricatura banală, însă deconstruieşte radical imaginea unor instituţii, precum cea a armatei ca protectoare a comunităţii, după cum se vede în acest desenul de mai jos, aici în formă de conceptualism parţial. .
De asemenea, însuşi capitalismul, ca sistem social e deconstruit, tot în forma conceptualismului parţial.
Însă, datorită numeroşilor factori de influenţă din jurul său, printre care şi „butoanele” algoritmilor din reţelele sociale, ca opţiune politică, Dan Perjovschi e mai curând un neoliberal decât un disident capitalist. Acelaşi lucru se poate spune despre promovarea plandemiei, el fiind în 2020 unul dintre propovăduitorii cei mai activi ai panicii legate de SARS-COV-2, şi un aprig critic ai celor care au pus sub semnul îndoielii politicile şi datele guvernamentaliste. Totuşi, el ulterior a recunoscut faptul că, sub pretextul protecţiei sănătăţii publice, prin aceste măsuri, sistemul politic de fapt obţine mai mult control asupra cetăţeanului, după cum vedem în lucrarea de mai jos:
sau că această temă a protecţiei publice duce la adâncirea prăpastiei dintre bogaţi şi săraci
Conceptualismul nu trebuie confundat cu programul teoretic, aşa cum există la pointilism, futurism sau action painting-ul lui Pollock, deşi există o oarecare legătură între ele. În aceste cazuri obiectul îşi păstrează întâietatea în importanţă faţă de concept; programul teoretic este doar o proptă pentru el. Textul ataşat de imagine/obiect a ajuns o realitate foarte frecventă a artei contemporane, dar el trebuie totuşi clar diferenţiat de conceptualism. Programul teoretic este un pas important către conceptualism, dar este mai curând un pre-conceptualism, o rădăcină arhaică a conceptualismului, nu un conceptualism autentic. Faptul că anumiţi artişti au înclinaţie spre speculaţie filosofică, pot da citate spirituale şi au nevoie de un anumit echilibru teoretic pentru a crea , nu-i face deloc artişti conceptuali, ci nişte mintalişti spirituali. Acesta este cazul lui Constantin Brâncuşi; putem să-i auzim filosofia personală care iradiază din lucrările sale şi din titlurile lor, însă ele se încadrează la abstracţionism pentru că forma primează textului. Orice fel de titlu poetic dat unei lucrări abstracte îi reduce şansele de a fi conceptualism.
Dacă Brâncuşi a avut o oarecare filiaţie conceptualistă prin prietenia cu Marcel Duchamp, părintele conceptualismului, în schimb pictorul abstracţionist Alexandru Chira a vrut să demoleze întreg conceptualismul, având pretenţia că artişti precum Duchamp, Kosuth sau Beuys sunt nişte parveniţi, şi conceptualismul e el însuşi. După cum vedem în imaginea de mai jos, lucrarea se încadrează în abstracţionism. Faptul că ea „ascunde” intenţii teoretice diverse nu o face deloc conceptualism. Eu zic că există destule sintagme în care arta lui Chira să fie încadrată, iar conceptualismul să rămână aşa cum a fost el croit în anii în anii 1970, altfel riscăm confuzii terminologice cu teoreticienii artei din spaţiul internaţional.
Aproximativ în aceeaşi situaţie se află profesorul de grafică Adorian Vică Tilă, de la „Facultatea de Arte şi Design” din Timişoara, care a scris o lucrare cu titlul „Desenul în arta conceptuală”. Spre deosebire de Chira, Tilă îl recunoaşte pe Duchamp drept conceptualist, la fel ca şi pe alţii, însă are tot o viziune abstracţionistă despre conceptualism. Nu mă pot declara un istoric al artei, dar timp de un an cât m-am documentat pentru lucrarea mea teoretică „Principiile artei teoretice” nu am văzut nici măcar un desen în arta conceptuală. Mă gândesc că textele scrise cu mâna liberă, aşa cum pot fi văzute mai sus, nu sunt tocmai desene*. Oricum, nici lucrările sale nu pot fi incluse în arta conceptuală.
Uneori lucrările lui Chira au inserate cuvinte sau fragmente de propoziţii. Însă nu orice fel de text inclus într-o lucrare poate deveni conceptualism. Textele ironice din lucrările lui Roy Lichtenstein sunt cumva secundare sau implicite imaginii: ele continuă şi explicitează imaginea, însă nu sunt mai importante ca efect decât imaginea însăşi. În acelaşi fel cuvintele repetitive sau unele propoziţii sporadice din picturile lui Marian Zidaru au mai curând funcţie grafică, cu o oarecare reverberaţie spirituală, însă nu se ridică peste estetismul formei, fără intenţia de detaşare a artei din albia ei obiectuală tradiţională. De asemenea, textul care explicitează sau introduce câteva informaţii despre o fotografie sau obiect adus dintr-o anumită zonă geografică, culturală, socială etc. nu este conceptualism deoarece el este o prelungire a imaginii/obiectului, şi se află fie la acelaşi nivel de importanţă, fie sub nivelul de importanţă vizuală şi conceptuală a acestuia. În arta conceptuală imaginea şi obiectul sunt banalităţi sau readymade pe post de punte de completare a conceptului.
De asemenea conceptualismul nu trebuie confundat însă cu scenariul, schiţa sau proiectul scris pe hârtie pentru a fi propus autorităţilor spre realizare obiectuală pentru simplificarea muncii artistului. S-a făcut foarte frecvent o astfel de confuzie de către unii artişti care au crezut că fac conceptualism. Din păcate conceptualiştii înşişi au fost foarte confuzi fie în a se defini fie în a fi consecvenţi cu propriul discurs. Putem vedea de exemplu la un Sol LeWitt obiecte constructiviste şi minimaliste. Minimalismul se identifică într-o bună măsură cu conceptualismul însă celelalte mai puţin. Probabil că această nevoie şi prejudecată tradiţională de cătare a esenţei artei (în acest caz esenţă conceptuală) i-a făcut astfel să recurgă a aceste transcenderi către zone tradiţionale sau ceva mai sigure.
Odată cu dezvoltarea lumii computerelor şi cu preluarea producţiilor artistice tradiţionale în acest mediu tehnic s-au putut dezvolta şi câteva direcţii originale nu doar de artă tradiţională dar şi de artă discentrică. La mijlocul anilor 1990 a apărut arta algoritmică care constă în folosirea de sintaxe de cod de programare fie în intenţia de a respecta regulile de programare şi a exprima anumite idei şi intenţii.
Aceste fragmente de cod au un sens în special în limbajele de programare (html, java etc.) După criteriile conceptualismului am putea fi tentaţi să credem că acest tip de artă este un conceptualism autentic. Există o separaţie foarte clară de obiectul fizic exterior şi se prezintă ca un simplu text. Şi totuşi un astfel de text este în măsură să recreeze în spaţiul virtual obiecte naturale sau imaginare recognoscibile. Fragmentul de cod expus este o "limbă" a programatorilor. Aşadar acest algoritmist este un altfel de tip de esoterism tradiţionalist ce nu are nici un fel de legătură cu demersul conceptualismului de a trece într-o nouă etapă de evoluţie spirituală ce depăşeşte mentalitatea estetistă tradiţională. Dacă o piesă de artă algoritmică ar recrearea un obiect care să fie inferior ca pondere conceptului şi concepţiei şi ar stimula imaginaţia teoretică a privitorului atunci un astfel de mediu ar putea foarte bine deveni conceptualism. Până atunci arta algoritmică este doar un alt mediu, un alt material care prin coincidenţă se exprimă cu litere şi cifre.
O încercare oarecum similară dar mai apropiată de conceptualism este ceea ce s-a numit "minimalism lingvistic". Această tendinţă presupune simplificarea maximă a limbajului, după modelul logicii lui Chomsky reducând limbajul cotidian şi nu numai la formule matematice simplificate.
Există legătură între partea din letrism care expune cuvinte (şi litere) şi conceptualism. Însă literele şi cuvintele acestea de multe ori iau o alură abstracţionist formală prin jocul cu supradimensionarea sau cu fonturile. Mult mai aproape de arta teoretică sunt anumite alăturări de obiecte şi imagini cu idei ştiinţifice personale sau preluate din diferite domenii pe care Isidore Isou le-a experimentat în tumultoasa sa carieră artistică. Există o parte a ASCII art care inserează cuvinte pe lângă celebrele semne ASCII iar rezultatul poate fi foarte interesant.
Renunţarea totală la obiect în favoarea textului expus este una destul de spinoasă deoarece o astfel de formă de artă ar fi putut fi oricând interpretată ca un nou dadaism. Chiar şi expunerea unor texte cât de cât inteligibile poate fi interpretată ca trunchiere dadaistă a unor texte. Diferenţa de dadaism uneori e imposibil de făcut, însă dadaismul însuşi s-a afirmat printr-un apel conceptual de salvare a ideilor nondeterministe despre lume. Aşa că, o astfel de vecinătate nu este deloc nepotrivită.
Conceptualismul se deosebeşte de poezia experimentală de expresie lapidară prin faptul că nu foloseşte metafora. Uneori se mai întâmplă ca unii artişti să introducă metafore în textul lor, şi atunci probabil că zona de confluenţă creşte. Însă, de obicei textul conceptualist e scurt şi plat.
Diferenţa de "tagurile graffiti" se face prin faptul că acestea sunt semnături, şi foarte rar folosesc bucăţi de text. Atunci când o fac, ele sunt imbolduri politice, sloganuri şi atitudini de stradă. Conceptualismul dadaist e mult mai lejer şi mai puţin implicat în problemele străzii, aşa cum este însuşi dadaismul global.
Tagurile graffiti sunt şi ele părţi de text care pot deveni imagini abstracte prin exagerarea unor părţi ale textului. În acest caz textul însuşi este secundar imaginii obţinute, şi astfel procentul de conceptualism se diminuează în favoarea celui de graffiti. Dar mesaje conceptualiste pot fi scrise şi în stilul graffiti, cu condiţia ca exagerările şi abstractizările literelor să nu le facă irecognoscibile.
Aşanumitul "concept art" din arta consumistă nu are nici un fel de legătură cu conceptualismul. În industria jocurilor video şi a cinematografiei concept-art-urile sunt acele crochiuri sau desene mai detaliate cu personaje, maşini, decoruri, spaţii industriale sau SF, care ulterior urmează să fie modelate 3D. Rolul lor este să îl ajute pe regizor, project manager, game designer etc. să îşi facă o "idee" nu asupra unei arte ca idee ca idee (sic!), ci asupra unei scene din joc sau film.
Aceşti industriaşi ai imaginii confundă conceptul de "concept" cu cel de "prototip". Pentru ei "conceptul" este obiectul imaginat, dar încă nerealizat industrial. După ideile lor, "conceptul" poate fi realizat practic cu ajutorul tehnologiilor industriale, odată ce se aprobă de către companie sau alţi factori de decizie.
0 comentarii:
Post a Comment