CONTRIBUŢII LA DEZVOLTAREA IMAGOLOGIEI
Acest text continuă de aici
Acest text face parte dintr-o lucrare teoretică mai amplă
3.6. Land art, earth art (arta pământului)
Această temă se potriveşte pentru clasa a XII-a (18 ani)
S-a scris foarte mult despre land art, însă nu s-a făcut o delimitare clară a genului de alte genuri similare precum pictura de obiect exterior, sculptura de exterior şi instalaţia de exterior. Land art se face exclusiv cu obiectele naturii, respectiv vegetaţie, lemn neprelucrat, apă, roci etc. Orice fel de aducere a unor obiecte făcute din materiale industriale gata făcute sau prelucrate, scoate lucrarea din acest gen şi o plasează în cel al instalaţiei exterioare extracomunitare sau a sculpturii de exterior. Rezultatul este oarecum asemănător pentru toate trei însă diferenţa este principială. Dacă nu facem diferenţa între acea artă făcută exclusiv cu obiectele neprelucrate artizanal (sculptură) sau industrial (instalaţie) atunci nu mai e nevoie de un gen nou, pentru aşa ceva. Acest gen poate fi pur şi simplu fi absorbit de unul din celelalte două şi n-am mai vorbi deloc de land art decât ca o subspecie a sculpturii şi a instalaţiei.
Viitorul va decide dacă optează pentru acest gen de sistematizare. Însă, în acest moment părerea mea este că land art, ca artă făcută din materialele brute (neprelucrate) ale naturii, trebuie separată de cele două. Deşi rezultatele celor 3 genuri sunt destul de asemănătoare, mi se pare că land art excelează tocmai în umanism prin întoarcerea radicală la natură, prin refuzul aproape mistic al tehnologiei. Oricât de dependenţi am fi de tehnologie, suntem cu toţii dominaţi de nostalgia reîntoarcerii la viaţa sălbatică, fapt ce a generat inclusiv numele unui curent politic.
Dar, dincolo de speculaţii filosofice, land art pare să fie cea mai radicală manifestare a artei contemporane, subminând relaţia tradiţională dintre artist şi public, şi pur şi simplu demolând ideea de galerie de artă sau muzeu, aşa cum chiar o imaginase Duchamp. Multe dintre lucrările de land art nu au vernisaj şi chiar nici public. Majoritatea sunt distruse de procesul corosiv al naturii, cel mai clar exemplu este cel al lucrării lui Robert Smithson „Spiral Jetty”, care a fost luată de valuri. Despre ele se află prin intermediul mijloacelor de documentare. În mod paradoxal, cu cât o astfel de lucrare este realizată într-o zonă mai exotică şi mai inaccesibilă, cu atât succesul genului este mai mare.
În sfârşit, între cele 3 genuri există diferenţe tehnice notabile. Land art se deosebeşte din punct de vedere tehnic de sculptură prin faptul că nu interconectează, nu sudează elementele între ele precum aceasta. Părţile unei lucrări land art sunt detaşabile şi reataşabile la infinit, desigur în măsura în care nu sunt perisabile, precum lemnul sau vegetaţia. Dimpotrivă, părţile unei sculpturi sunt foarte bine încastrate una în alta şi nu se pot detaşa. Ce-i drept există sculpturi făcute din mai multe module, care apoi se îmbină într-un fel sau altul. Dar land art nu foloseşte decât alăturarea şi atât. Obiectele stau împreună datorită gravitaţiei, inerţiei şi rezistenţei terenului pe care sunt aşezate, în mod natural. Rareori sunt legate între ele, iar atunci când se întâmplă să fie legate, materialele de legătură sunt tot brute, neprelucrate.
O formă cioplită în lemn nu va fi land art pentru că, prin cioplire, lemnul este prelucrat tehnic, tratat şi preparat după terminarea lucrării, în aşa fel încât să reziste la foc sau la acţiunea nefastă a micro-organismelor. Dimpotrivă, land art foloseşte lemnul neprelucrat, aşa cum îl oferă natura. Faptul că putrezeşte şi piere e parte din lucrare. La fel se întâmplă şi cu vegetaţia, solul sau rocile care sunt land art doar dacă nu sunt prelucrate ci doar ordonate unele lângă altele.
Apoi land art se deosebeşte din punct de vedere tehnic de readymade şi instalaţie pentru faptul că nu e de ajuns natura brută pentru crearea unei lucrări. Ea mai trebuie şi ordonată. Dacă obiectele de readymade şi instalaţie sunt preluate din zona industrială şi artizanală şi li se dă un alt sens, devenind o poezie obiectuală, nu acelaşi lucru se poate face şi cu natura brută. Dacă expunem natura neordonată după acelaşi model al readymade şi instalaţiei creăm poezie tradiţională pur şi simplu. Land art nu este un readymade al naturii deşi foloseşte cu predilecţiile materialele sale şi doar pe acelea. Pentru ca ele să devină land art e nevoie ca artistul să le organizeze cumva, să le pună unele lângă altele precum pietrele care creează acea spirală din imaginea de mai sus, sau să fie extirpate anumite din pământ, precum o groapă, sau adăugate şi să dea impresia de valuri, etc. Iată că, spre deosebire de readymade şi instalaţie, unde artistul doar vine cu titlul, aici el trebuie să constrângă materialele brute ale naturii să ia o anumită formă, diferită de ceea ce poate rea de la sine putere natura.
Aşadar criteriul principal de diferenţiere între land art şi sculptura de exterior este materialul: dacă materialul din care e făcută lucrarea este natural brut (neprelucrat tehnic), atunci rezultatul este land art; dacă materialul din care e făcută lucrarea este natural şi prelucrat tehnic sau artificial brut, atunci genul în care se încadrează ea este cel al sculpturii; dacă materialul din care e făcută lucrarea este natural şi sau artificial, dar ca produs finit, oricând posibil de folosit în acea stare, atunci lucrarea se încadrează în readymade şi instalaţie. Observăm că artistul trebuie să se afle cumva la jumătatea drumului dintre controlul total şi lipsa dadaistă (totală) de control asupra materialului din readymade. Dacă o rocă este tăiată cu flexul sau cu alt instrument care îi conferă un aspect regulat, atunci rezultatul e o sculptură. Dacă ea este spartă cu un pichamăr, iar rezultatul pare natural, identic cu cel al coliziunii cu alte materiale dure din natură, fără să se vadă nimic artificial acolo, atunci rezultatul este land art.
Land art trebuie diferenţiat mai întâi de sculptura de exterior realizată în spaţii nepopulate aşa cum e cazul cu lucrarea „Iron Mountain Run” a lui Richard Serra. Obiectele sunt expuse în spaţiul tipic land art extern, însă sunt prelucrate industrial şi artizanal. De asemenea, materialul este unul modern, rezultat al industriei.
De asemenea lucrarea „The Lightning Field” realizată în 1977 de Walter De Maria este sculptură de exterior pentru că acele bare ascuţite de oţel (paratrăsnete) au fost făcute special pentru această lucrare. Materialul specific epocii moderne şi distanţarea elementelor înclină balanţa spre instalaţie externă extracomunitară. Dacă artistul le-ar fi cumpărat dintr-un depozit de materiale de construcţii sau altceva, atunci în mod cert am fi încadrat-o în instalaţie.
Apoi, land art trebuie diferenţiat de obiectul de exterior pictat. La noi în România a făcut ceva vâlvă lucrarea lui Mihai Ţopescu „Pădure colorată” din localitatea Poienari, Gorj. Această lucrare se încadrează exact la acest gen şi nu la land art, aşa cum s-a afirmat de către mai muţi jurnalişti dar şi unii critici de artă. Colorarea trunchiurilor copacilor depărtează lucrarea de încadrare în land art, deoarece vopseaua e element artificial, prelucrat. Artistul nu a schimbat nimic în organizarea trunchiurilor de copaci pentru a fi land art, ci a preluat obiectele naturii exact aşa cum au fost date. Însă un criteriu esenţial pentru ca o lucrare să fie încadrată la land art este ca artistul să ordoneze într-un fel materialele naturale, nu să le preia după principiul readymade
Lucrarea „Seven Magic Mountains” de Ugo Rondinone se află la confluenţa dintre sculptură şi pictura de obiect natural. Pentru faptul că pietrele au fost în prealabil tăiate pentru a fi suprapuse una peste alta, eventual lipite cu ajutorul unor adezivi speciali, lucrarea iese din zona land art. Dacă obiectele ar fi fost în întregime produse industrial atunci ea s-ar fi încadrat în instalaţie de exterior. Altfel, ea este sculptură de exterior, materialul folosit fiind unul tradiţional.
Conexiunea cu land art a acestor lucrări este foarte mare, însă niciuna nu este un genuin land art din motivele expuse mai sus. Fuga de instituţia artei este tipică pentru land art extern, adică cel făcut în spaţiile sălbatice sau nepopulate. Cu toate tendinţele sale demolatoare la adresa fundaţiei instituţiei artei în general, land art a reuşit de fiecare dată să atragă uimirea localnicilor, care în general au adoptat-o deschis ca parte din cultura lor. Chiar profesioniştii artei au îmbrăţişat cu entuziasm acest gen de artă, în ciuda faptului că le submina însuşi statutul social. În mod paradoxal, cu cât land art se izola mai mult de muzee şi galerii, cu atât parcă seducţia sa era mai mare pentru marele public şi profesionişti, în general. Alteori s-a întâmplat ca artiştii de land să intre în conflict deschis cu ecologiştii, care n-au văzut cu ochi buni prezenţa utilajelor şi aspectul de şantier în acele zone. Dar, per total, land art a avut unul dintre cele mai mari impacturi ale artei contemporane în publicul larg, neprofesionist. Punerea de pietre unele peste altele în arcuri sau coloane a devenit deja o modă şi a şi intrat în derizoriu după numărul mare de protagonişti care au practicat-o şi publicat apoi rezultatele pe reţelele de socializare..
De asemenea, celebrele imagini în lanurile de grâu sunt foarte aproape de land art, deşi ele sunt făcute de amatori cu rol de farse, pentru contrafacerea de dovezi privind extratereştrii etc..
Cu toate astea, land art are şi o latură ceva mai domestică, ce nu intră în conflict cu instituţia tradiţională a artei, ci îi acceptă condiţiile; dacă în interiorul unei încăperi se aduc exclusiv elemente ale naturii brute, precum apă, frunze, pământ, pietre, petrol şi orice nu este prelucrat artizanal sau industrial atunci rezultatul aste land art intern, nu instalaţie. Distrugerea unor obiecte artificiale în aşa fel încât să le facă nerecognoscibile cu forma iniţială şi cât mai similare cu formele şi materialele brute ale naturii poate deveni land art. Unii artişti au expus o bucăţile de beton distrus cu pichamărul din chiar sala de expoziţie. Dacă formele reieşite astfel sunt accidentale, neregulate, atunci rezultatul este land art. Orice fel de material prelucrat pus în simbioză cu materialele brute ale naturii creează land-instalaţia . Un bun exemplu în acest sens este expunerea gunoiului strâns de pe o stradă, pe care a făcut-o Joseph Boys şi alţii. Pământul şi praful sunt partea de land al lucrării; obiectele artificiale precum chiştoacele, sticlele, hârtiile, resturile alimentare sunt parte de instalaţie din ea. Această lucrare se încadrează la land-instalaţie-internă, deoarece este expusă într-un spaţiu închis. Desigur, există şi land-instalaţie-externă, cu aceeaşi reţetă, însă expusă într-un spaţiu deschis aşa cum este cazul cu terenul de fotbal făcut pe un plan înclinat la Olympiapark din Munchen. Porţile şi vopseaua trasării terenului sunt obiecte gata făcute, exportate în întregul lucrării.
Această lucrare este land-instalaţie şi nu instalaţie exterioară pentru că cel mai important element al lucrării este terenul accidental şi înclinat, nu porţile; acestea au şi pondere mai mică în suprafaţa lucrării, dar şi în aportul ei semantic. Porţile ar fi putut fi înlocuite cu câte două pietre mai mari, sau ar fi putut fi chiar desenate pe iarbă. Însă înlocuirea terenului accidentat cu unul plan orizontal ar fi schimbat radical lucrarea din artă în element de arhitectură urbanistică .
Dimpotrivă, dacă ne reîntoarcem la exemplul cu instalaţiile extracomunitare, din ciclul de lucrări cu tema insulei înconjurate, al lui Christo, despre care am amintit în secţiunea anterioară, observăm că ponderea obiectului gata făcut este mult mai mare faţă de obiectul natural găsit în natură. Apa din jurul insulelor din instalaţiile sale ar putea oricând fi înlocuită de zăpadă sau chiar pajişte; cel mai important element rămâne suprafaţa movă ce pluteşte, spre deosebire de terenul de fotbal de la la Olympiapark, unde cel mai important element este suprafaţa accidentală a naturii.
Establishment-ul cultural a reuşit să apropie land art de urbanism, împodobind cu forme ce trimit spre design şi flori. Însă niciodată urbanismul grădinilor nu va fi land art, ci o formă de arhitectură urbanistică. Principalul indiciu pentru aşa ceva este desigur plasarea acestor experimente urbanistice în locuri foarte frecventate, tipic pentru design în general. Dimensiunea lucrării este şi ea un criteriu destul de important. Castelele de nisip făcute de copii pe plajă sau în parcuri special amenajate se apropie destul de mult de land art, însă dimensiunile mici nu fac ca produsul să se ridice la reverberaţia megalitică a termenului. De asemenea, floricelele făcute din scoici sau pietricele de amatori, căutate special după criteriul regularităţii se apropie mai mult de artă artizanală şi suveniruri decât de land art, mai ales că acestea pot ajunge să fie lipite pe un suport, ceea ce implică intruziunea unei substanţe industriale în ansamblul de elemente.
0 comentarii:
Post a Comment