baldovin arte: 3.9.3.1.4. Problema unităţii în arhitectură

CONTRIBUŢII LA DEZVOLTAREA IMAGOLOGIEI

Acest text face parte dintr-o lucrare teoretică mai amplă

3.9.3.1.4. Problema unităţii în arhitectură

Această temă se potriveşte pentru clasa a X-a (16 ani), cu excepţia unor remarci politice ce apar în text

Pe lângă organizarea spaţiului interior, în aşa fel încât să dea impresia de confortabil şi agreabil, o altă problemă a arhitecturii este unitatea stilistică. Unitatea stilurilor este o problemă capitală în arhitectură. Criticile legate de construirea turnului Eiffel în Paris au venit în mare parte din partea conservatorilor. Însă el a avut din start o problemă cu ajustarea la construcţiile clasice şi baroce din împrejurimi. Între timp ne-am obişnuit cu el, au mai apărut şi alte clădiri moderne, şi unitatea zonei s-a restabilit. Însă, la momentul construcţiei, el a avut aspect de corp străin în urbanistica generală a Parisului.

Cele mai spectaculoase realizări arhitecturale reuşesc de fapt îmbinarea unor stiluri şi tendinţe diferite. Cel mai concludent exemplu este cel al armonizării nevoii de comoditate la cea de natură, despre care am amintit în secţiunea 3.9.3.1.2. . Observăm aici o îmbinare reuşită a naturii vegetale cu materialele artificiale ale construcţiei.

Un alt astfel de exemplu este renovarea modernă a bisericii Sant Francesc din localitatea spaniolă Santpedor (Catalonia) de către arhitectul David Closes, care a preluat-o ca ruină. Alăturarea zidurilor rudimentare, cu textură ruguroasă, lângă materialele moderne, cu textură netedă, creează efecte spectaculoase.

Iată că arhitecţii profesionişti reuşesc să îmbine stiluri sau materiale diferite, dar asta nu e la îndemâna tuturor. În ţările occidentale există un departament de arhitectură în organigrama primăriilor care menţine unitatea oraşului sau comunităţii. Acei arhitecţi au dat dovadă de competenţă în meseria lor, şi înţeleg necesitatea păstrării liniei arhitecturale a oraşului. În imaginea de mai jos putem vedea un alt exemplu de bună armonizare între arhitectură modernă şi istorică în oraşul olandez Amsterdam

Dar acestea sunt cazuri rare. Aceste rezultate vin după multe mii ore de studiu şi căutări. Cineva care nu e instruit în arhitectură, sau design, în general, nu poate ajunge la aşa ceva. Din păcate, mulţi construiesc o casă din pura intenţie de a-şi arăta bogăţia, adică parvenitismul. Din acelaşi motiv pot avea intuiţia compulsivă cum că, pe lângă bogăţie, ar avea talent de arhitecţi şi designeri în general geniali. Antonio Gaudi nu a trecut din prima la construcţia catedralei Sagrada Familia; el a făcut numeroase proiecte în Barcelona până să ajungă să facă unul de asemenea anvergură.

Cel mai important lucru pe care un elev trebuie să-l înţeleagă pentru viitor este faptul că ar trebui să păstreze un stil unic în construcţia la care se va angaja la un moment dat. Dacă nu e arhitect sau profesionist al imaginii, atunci ar fi bine să se abţină de la improvizaţii cu pretenţie de genialitate , pentru că nu are cum să iasă un rezultat mulţumitor. În felul acesta se irosesc timp, bani şi materiale. Peste o perioadă de timp „experimentul” va fi demolat fie de urmaşi fie de iniţiatorul său însuşi, care se mai educă între timp.

Uneori nici măcar notorietatea arhitectului nu-i suficientă pentru o construcţie reuşită. Un exemplu concludent este controversata clădire a Institutului de Tehnologie din Massachusetts, făcută de Frank Gehry. Intenţia sa declarată de a-i da clădirii aspect de robot beat, nu cred că se potriveşte nici figurilor remarcabile care lucrează acolo. Alcoolul sau ameţeala nu-i tocmai imaginea cu care profesorii de la MIT vor să se asocieze. Nici ideea de prietenie faţă de tehnologie, care ar fi trebuit comunicată comunităţii, nu cred că a fost transmisă prin această imagine. Plus de asta, compoziţia e un pic deşănţată, cu părţi perfect rectangulare şi altele deformate. Oblicele boante de la bază dau impresia de stâlpi rupţi, exact ce nu trebuie să comunice arhitectura. Mie îmi sugerează ideea că un avion a intrat în ea şi a strâmbat-o. Deşi are mulţi susţinători, ca aspect, părerea mea e că, măcar sub aspectul exterior, lucrarea asta e sub nivelul lui Frank Gehry.

Alteori proiectul arhitectural poate copia prea mult designul obiectelor de interior. Un astfel de exemplu este clădirea Palatului Artelor Regina Sofia, construită de celebrul arhitect Santiago Calatrava chiar în oraşul său natal, Valencia, din Spania. Originalitatea şi ineditul clădirii sunt evidente. Dinamismul ei este în perfect acord cu disponibilitatea unor tineri de a se pregăti pentru face lucruri măreţe mai târziu. Dar cred că riscul de a ajunge într-o zonă experimentală e prea mare în acest caz. Arhitectura nu poate fi experimentală pentru că experimentul poate şi eşua iar în interior pot fi vieţile unor oameni puse în pericol. Faptul că bucăţi de mozaic s-au desprins de pe acoperiş la câţiva ani de la finalizare este un astfel de indiciu. Chiar dacă acoperişul e o combinaţie de formă curb şi şarpantă dublă, ce întăreşte stabilitatea, faptul că nu are punct de sprijin în zona terminală lasă ceva semne de întrebare. Mă îndoiesc că un vânt ceva mai puternic, nu l-ar strâmba la un moment dat.

Din păcate în România fiecare a construit cum a vrut, iar comunităţile au un aspect foarte pestriţ. Ne amuzăm pe reţelele de socializare de modul în care unii conaţionali încropesc astfel de experimente în balcoane. Uneori străinii ne laudă pentru aşa ceva, însă multe din aceste laude sunt ironii pe care noi nu le luăm ca atare. Pe lângă proiectele medii făcute de omul simplu, şi cele de anvergură din oraşele mari nu au unitate urbanistică. Primarul îşi angajează nepoţi în aceste funcţii, cu studii făcute pe la vreo facultate de demisol. Blocul turn construit în stânga catedralei „Sfântu Iosif” este un astfel de exemplu negativ. Luat în sine, el pare echilibrat. Dar unitatea arhitecturală a zonei a fost pur şi simplu spulberată. Plasarea turnului în stânga catedralei duce la îngreunarea acelei părţi şi, de aici, la senzaţia de dezechilibru. Proprietarul său fie nu a fost deranjat de un astfel de departament de arhitectură, ceea ce atestă incompetenţa, fie l-a mituit, ceea ce arată corupţia.

Am descris în secţiunea anterioară cum noi ca români tindem să ne transformăm locuinţa în depozit, odată cu un prim val de bunăstare, pe fondul unui shopping compulsiv, promovat de cultura consumeristă din mass-media. Al doilea val de bunăstare ne transformă în arhitecţi ad-hoc, construind case pe post de marfă engros, în loc să salvăm unitatea şi confortul locuinţei. Exteriorul unor astfel de clădiri descrie haosul din interior. Nu vreau să mai aduc exemple negative locale pentru asta acum, pentru că toţi le ştim. Decât să facem o salată obosită de stiluri într-o casă uriaşă, mai bine ne întoarcem la tradiţie şi construim tradiţional. Însă consultarea cu un arhitect, deşi poate părea costisitoare, totuşi pe termen lung ea poate salva aruncarea de bani pe fereastră, pentru case care chiar vor fi abandonate ca depozite de urmaşi. Modul tradiţional românesc poate fi îmbinat echilibrat cu materialele moderne, după cum vedem în acest bordei din imaginea de mai jos. Pentru zonele friguroase de la munte iernile pot fi mult mai uşoare astfel, temperatura fiind undeva la 10 grade sub pământ.

Mai jos putem vedea un mod foarte simplu de a face o locuinţă de lux din cea mai simplă formă de casă tradiţională. Aşa ceva este realmente o casă de buget redus iar rezultatul este foarte spectaculos.

Eşecurile arhitecturale brutale datorată spargerii unităţii stilistice pot fi văzute şi la case mai mari, nu doar la poporul român. Ca exemplu negativ pentru arhitectura de interior, în imaginea de mai jos vedem un eclectism nefericit între masa realizată în stil rustic şi restul minimalist al interiorului. Un arhitect profesionist sau un artist reuşeşte să îmbine, cu strategii compoziţionale sau umor, astfel de inadvertenţe stilistice. Însă pentru cineva fără implicare maximă în aceste domenii rezultatul poate fi precum cel de mai jos.

Acelaşi exemplu negativ poate fi văzut în imaginea de mai jos, unde alăturarea celor doi buşteni rustici lângă forme minimale (abstract-geometrice) nu e de bun augur. Şi în acest caz se rupe unitatea stilistică, şi nu se simte autoironia sau efortul de adaptare a formelor, aşa cum un profesionist reuşeşte să îmbine.

Şi, atât pentru amuzament, cât şi pentru a nu da apă la moară celor care cred că românii ar fi proştii Europei (şi pentru asta şi-ar merita soarta de servitori), am să postez şi câteva erori arhitecturale uriaşe, tipice stilului occidental de viaţă şi muncă. Mai jos putem vedea o rezolvare eficientă a unei propte. Adică de ce să spargi zidul când poţi sparge doar geamul?