CONTRIBUŢII LA DEZVOLTAREA IMAGOLOGIEI
Acest text continuă de aici
Acest text face parte dintr-o lucrare teoretică mai amplă
3.9.3.1.2. Problema spaţiului în arhitectura urbanistică
Această temă se potriveşte pentru clasa a X-a (16 ani), cu excepţia unor remarci politice ce apar în text
Arhitectura este probabil cel mai important produs practic al omului. Asigurarea unui acoperiş deasupra capului a fost şi încă este un deziderat al omului (ne)liber. Fără o locuinţă care să îl protejeze de intemperiile naturii pe om (vânt, ploaie, frig, soare arzător), libertatea individuală este doar o vorbă în vânt. Datorită faptului că unele locuri sunt mai bogate în resurse decât altele, ele au atras de-a lungul timpului mase mari de oameni, iar spaţiul locuinţei a devenit din ce în ce mai redus. Alteori, cum este cazul comunităţilor medievale, prosperitatea cetăţii a dus la creşterea inevitabilă a numărului de cetăţeni, care au trebuit să se înghesuie pe acelaşi perimetru, delimitat de zidurile de apărare. Centrele istorice ale oraşelor atestate în perioada medievală arată o aglomerare sufocantă de clădiri, cu străzi foarte înguste, asemenea unor poteci.
Rezultatul a fost o alinenare continuă a omului marilor aglomeraţii urbane. Omul nu e făcut să stea în cuşcă. Până acum câteva mii de ani în urmă omul avea mare libertate de mişcare. Arealul terenului de vânătoare se întindea pe sute de kilometri pătraţi, pe care omul circula constant. Comunităţile primitivilor astăzi nu au clădiri de locuit foarte spaţioase, însă spaţiul dintre ele este unul decent, plus că numărul de locuinţe din comunitate nu este prea mare. Localitatea arată mai curând ca un spaţiu verde decât ca unul locuit, în sensul civilizaţiei occidentale.
Spaţiile înguste de locuire creează sentimentul de închisoare, sau chiar de cavou. Pe termen lung aşa ceva duce la frustrare, depresie şi agresivitate între oameni. Îngustimea spaţiului de locuit în Japonia, coroborată cu traumele imense aduse poporului japonez în timpul celui de-al doilea război mondial, au condus la o explozie a ratei depresiei în această ţară în zilele noastre. Fie care poate experimenta pe pielea lui ce înseamnă ieşirea din afara locuinţei în comparaţie cu statul în ea pe parcursul unei zile.
Cine vine dintr-o comunitate rurală tradiţională, pentru care problema lipsei de spaţiu nu există, nu poate anticipa dezavantajele unui stil de viaţă urban. De aceea noul sclavagism al capitalismului se bazează exact pe această disponibilitate a membrilor comunităţilor rural-tradiţionale de a-şi ceda libertăţile spaţiului în favoare unor comodităţi ale civilizaţiei precum igiena şi hrana diversificată. După câteva decenii de stil de viaţă modern omul absorbit în metropole ajunge dezrădăcinat .
Un oraş prietenos şi cu grijă pentru cetăţenii săi aduce spaţiul verde în interiorul său, refăcând astfel discrepanţa stilurilor de viaţă de dinainte şi de după acum câteva mii de ani. Un astfel de oraş pune un plafon al înălţimii clădirilor pentru a permite cetăţenilor să privească cerul, sau aduce spaţiu verde în aglomeraţia de betoane. Majoritatea oraşelor occidentale cu trecut medieval au adoptat măsuri de ameliorare a aspectului urban, şi relaxare a densităţii construcţiilor comunitare. Aerisirea urbanistică a venit şi cu unor reguli internaţionale de neagresiune între state şi cetăţi, aşa că necesitatea zidurilor de apărare a dispărut şi oraşele s-au putut dezvolta pe orizontală.
Oraşele noi care s-au dezvoltat prea repede au simţit pe pielea lor lipsa spaţiului şi frustrările venite de aici. De exemplu, în al doilea sfert al secolului 19 populaţia New York-ului s-a qvatruplat, iar cetăţenii nu ştiau pe unde să mai scape de forfota sa. Începând din 1840 edilii New York-ului au elaborat un plan de resistematizare cu lărgirea străzilor şi construcţia unui parc, în care cetăţenii să se refugieze de viaţa tumultoasă. Aşa a luat naştere faimosul Central Park din New York, început spre sfârşitul anului 1957 şi terminat în 1862.
În Bucureşti există cazul cu noul cartier construit aproape de centrul comercial „Dragonul Roşu”, fără parc şi străzi înguste. Casele au grădini foarte mici, proprietarii preferând un spaţiu de locuit mai extins decât mai multă natură pe proprietatea lor. La fel ca şi în cazul de mai sus, odată cu trecerea timpului membrii comunităţii acelui cartier făcut haotic ori vor plăti pe câţiva spre a le transforma proprietăţile în spaţii verzi ori vor experimenta scăderea preţurilor locuinţelor construite acolo, odată cu saturaţia proprietarilor.
Dacă în România aşa ceva este totuşi rar, În oraşe precum Dehli (India), Sao Paulo (Brazilia) , Cairo (Egipt) şi mult prea multe altele există sute de kilometri pătraţi de clădiri aglomerate fără parcuri sau spaţii verzi în general. Cam aşa arăta şi Europa Occidentală în perioada medievală, când marile centre urbane erau înconjurate de ziduri de apărare.
Parcul este un fel de rezumat al naturii, cu cât mai spectaculoase forme în el. Un parc va fi cu atât mai frumos cu cât va conţine elemente cât mai variate ale naturii sălbatice. Iarba este cel mai comun lucru. Apoi copacii şi arbuştii pot apărea pe măsură ce spaţiul verde creşte în dimensiune. Următorul nivel este diversificarea formelor de relief, precum improvizarea de movile care imită dealurile şi munţii. De asemenea crearea de iaz şi lac artificial este menită să aducă senzaţia lacurilor naturale. Dacă lacul din parc este suficient de mare se poate improviza şi o cascadă, sau fântâni arteziene ce amplifică sunetul din natură. În mod natural parcul atrage animale precum veveriţele, broaştele, peştii sau păsările. Pentru amplificarea senzaţiei de natură se pot introduce specii exotice. În general aceste animale trebuie să fie nepericuloase, pentru a nu produce prejudicii celor care vin să se relaxeze în parc. Dacă se aduc animale periculoase, pentru a satisface curiozitatea localnicilor, ele trebuie izolate, şi astfel parcul poate avea grădini zoologice mai mari sau mai mici.
Toate aceste sunt elemente naturale ale parcului, în sensul că omul contribuie puţin la existenţa şi persistenţa lor, însă le favorizează prezenţa în acel loc. Pe lângă ele mai există şi elementele artificiale. Ele sunt acele amenajări ale parcului, produse industrial sau artizanal, aşadar omul e factorul decisiv atât pentru confecţionarea lor cât şi pentru păstrarea lor în stare funcţională. Băncile prelungesc prezenţa cetăţenilor în parc, şi implicit deconectarea faţă de tumultumul urban.
Spaţiul verde este ideal pentru practicarea sporturilor, aşa că parcul e bine să aibă terenuri sportive sau diverse dispozitive de practicat mişcarea. Jucăriile publice pentru copii fac mai atractivă prezenţa lor în parc. Efortul trebuie şi el susţinut în primul rând de surse de apă sau cu alimente. Excesul de magazine şi dispozitive de joacă pentru copii transforma parcul într-un mall în aer liber, sau un bâlci, iar funcţia de relaxare a parcului riscă astfel să eşueze. Un exemplu de aşa ceva este aşanumitul „orăşel al copiilor” din zona Brâncoveanu, sectorul 5 Bucureşti. Intenţia autorului de a vinde cât mai mult şi de a „absoarbe” cât mai multe fonduri din impozitele luate, a făcut acest spaţiu să fie împânzit de tarabe şi jucării cu taxă. În timpul week-end-urilor cu vreme frumoasă din afara vacanţelor această zonă e supraaglomerată. Prin urmare, acest experiment este mai curând un spaţiu comercial decât unul de relaxare. Pentru cei mici el este apreciat, în lipsa unui parc de distracţii, aşa cum există în marile oraşe occidentale. Însă, din cauza aglomeraţiei, pentru adulţi e prilej de griji şi stres în plus. Nici parc normal, nici parc de distracţii pentru copii, acest experiment este inversul a ceea ce trebuie să fie un spaţiu în aer liber dintr-un spaţiu urban.
Unul dintre cele mai importante elemente ale parcului este reţeaua de toalete publice. Fără aşa ceva parcul însuşi riscă să devină o … toaletă publică. Această regulă trebuie să existe în orice zonă publică urbană, mai frecvent în zona comercială şi instituţii şi mai puţin frecvent în zona de locuinţe. Din aceleaşi motive în parcuri trebuie să existe şi coşuri de gunoi.
Cel mai important element artificial este reţeaua de alei şi poduri. Spre deosebire de poienile naturale, parcurile sunt foarte populate. Dacă toţi vizitatorii ar călca iarba, atunci n-ar mai fi iarbă deloc. Aleile nu doar că fereşte iarba de călcările succesive, dar ajută chiar pământul să nu fie luat pe picioarele trecătorilor. Astfel de poteci mici pot deveni şanţuri sau ogaşe prin care se scurge apa ploilor, după cum se întâmplă cu potecile traseelor montane.
Un arhitect ambiental va trebui să ia în calcul şi faptul că parcul nu este doar un loc de refugiu din faţa tumultului vieţii urbane, dar şi un spaţiu de tranzit al celor care locuiesc în zonă. Aceşti oameni intră în parc nu pentru relaxare ci din intenţia de a scurta un drum. Aceste rute devin acest gen de poteci ce riscă să se transforme î şanţuri. Principala cauză a apariţiei lor nu este „indisciplina” locuitorilor, ci incompetenţa arhitectului de la primărie. Acesta, vreun „nepot” al primarului, nu a anticipat faptul natural că parcul este şi o zonă de tranzit, şi nu a întrevăzut rutele pentru a veni cu alei pe aceste rute. El a avut intenţia ca planul parcului să fie un fel de operă de artă, vreo mandala sau altă formă, foarte arătoasă văzută d la altitudine, dar total nepractică la sol.
Desigur, odată cu potecile ce urmează inerent acestor rute, se strică „desenul” parcului. Aşa că, la 30 de ani de la aşanumita „libertate” încă se mai văd plăcuţe cu mesaje de „Nu călcaţi iarba!”. Există parcuri în Bucureşti în particular, sau în România în general, îngrădite cu diferite obstacole în aceste zone. În loc să fie un spaţiu de relaxare iată că aceste parcuri au ajuns pentru aceşti oameni un alt motiv de stres, de teama amenzilor gardienilor zeloşi. Însă, având utilitatea ca prim criteriu de construcţie, un parc este prin definiţie design, şi nu locul de exersare a „genialităţii” artistice a vreunui nepot încoronat de primar ca arhitect urban. Da, e important ca aleile parcului să se înscrie într-o formă atractivă şi să fie bine văzută din avion. Dar această formă trebuie să fie secundară utilităţii! Arhitectul trebuie să anticipeze rutele de tranzit şi să-şi adapteze planul la acestea. Parcul nu este grădina personală a primarului (în care nu prea calcă de teama reproşurilor comunităţii), ci un spaţiu de recreare pentru comunitate.
Oraşul însuşi trebuie să tindă să fie un parc. Vegetaţia din jurul conglomeraţiei de betoane poate atenua această senzaţie de închisoare. Limitarea înălţimii construcţiilor este o soluţie. Aerisirea lor în spaţiu, formele curbe, mai curând decât cele rectangulare, este o altă soluţie. Eficienţa mai mare a clădirilor înalte, chiria ce se poate lua din spaţiile de birouri duce la pădurea de zgârie-nori de genul wall-street. Repetând modelul dezvoltării medievale de pe verticală, zgârie-norii reflectă mentalitatea zidului, ca limită între bogaţi şi săraci, imaginea segregării sociale cosmetizate cu iluziile statului de drept. Traficul din sau către aceste zone poate fi realmente infernal, erodând încet şi sigur răbdarea şoferilor. Rezultatul este o junglă urbană, plină de oameni frustraţi şi agresivi. Oraşul Bucureşti şi-a dublat numărul de locuitori în 30 de ani, însă spaţiile verzi s-au redus în loc să crească. Nu departe de imaginea asta e şi situaţia drumurilor. Capitala României este mai curând o antecameră a deportării economice a populaţiei rurale în Occident, mai curând decât un loc prietenos cu cetăţenii săi.
Odată cu tratatele internaţionale de neagresiune între state spaţiile vechilor cetăţi s-au extins fără a necesita şi construcţia unor ziduri de apărare precum în trecut. Pe lângă clădirile de locuit sau cu alte destinaţii, omul modern a simţit nevoia de a aduce cu el natura, prin prezervarea spaţiului verde. Acelaşi lucru l-a dorit şi arhitectura barocă şi ulterior, rococo, prin apetitul către volute, ce imitau frunzele naturii. Fiind o natură contrafăcută, imitată, pe fondul aglomeraţiei urbane din ce în ce mai pronunţate, cultura baroc şi rococo au produs în secolul al 19-lea o lehamite generală, de unde şi apetitul occidental spre modernitate. Faţă de natura concretă şi strălucitoare descoperită de impresionişti, aceste stiluri se dovedea a fi nişte imitaţii grosolane. Lehamitea faţă de aglomeraţia şi vâscozitatea formelor baroce a condus la dictatura abstracţionistă a simplităţii formelor Bauhaus, care au creat şi mai mult sentimentul de închisoare pentru omul simplu. Blocurile din spaţiul este-european, construite în timpul dictaturilor comuniste, dar nu numai acestea, au produs o involuţie a confortului mintal dat de spaţiul locuirii către perioada de dinainte de baroc. Arhitectura contemporană a dorit să spargă monotonia rectangulară a lor prin reîntoarcerea la natură, dar de data asta prin importarea ei în spaţiul arhitectural. Arhitectura verde este o tendinţă de a reuni nevoia omului civilizat de confort, oferit de facilităţile clădirilor moderne, împreună cu fixaţia ancestrală oferită de natură, şi sentimentul de libertate pe care îl conferă.
Arhitectura este probabil cel mai important produs practic al omului. Asigurarea unui acoperiş deasupra capului a fost şi încă este un deziderat al omului (ne)liber. Fără o locuinţă care să îl protejeze de intemperiile naturii pe om (vânt, ploaie, frig, soare arzător), libertatea individuală este doar o vorbă în vânt. Datorită faptului că unele locuri sunt mai bogate în resurse decât altele, ele au atras de-a lungul timpului mase mari de oameni, iar spaţiul locuinţei a devenit din ce în ce mai redus. Alteori, cum este cazul comunităţilor medievale, prosperitatea cetăţii a dus la creşterea inevitabilă a numărului de cetăţeni, care au trebuit să se înghesuie pe acelaşi perimetru, delimitat de zidurile de apărare. Centrele istorice ale oraşelor atestate în perioada medievală arată o aglomerare sufocantă de clădiri, cu străzi foarte înguste, asemenea unor poteci.
Rezultatul a fost o alinenare continuă a omului marilor aglomeraţii urbane. Omul nu e făcut să stea în cuşcă. Până acum câteva mii de ani în urmă omul avea mare libertate de mişcare. Arealul terenului de vânătoare se întindea pe sute de kilometri pătraţi, pe care omul circula constant. Comunităţile primitivilor astăzi nu au clădiri de locuit foarte spaţioase, însă spaţiul dintre ele este unul decent, plus că numărul de locuinţe din comunitate nu este prea mare. Localitatea arată mai curând ca un spaţiu verde decât ca unul locuit, în sensul civilizaţiei occidentale.
Spaţiile înguste de locuire creează sentimentul de închisoare, sau chiar de cavou. Pe termen lung aşa ceva duce la frustrare, depresie şi agresivitate între oameni. Îngustimea spaţiului de locuit în Japonia, coroborată cu traumele imense aduse poporului japonez în timpul celui de-al doilea război mondial, au condus la o explozie a ratei depresiei în această ţară în zilele noastre. Fie care poate experimenta pe pielea lui ce înseamnă ieşirea din afara locuinţei în comparaţie cu statul în ea pe parcursul unei zile.
Cine vine dintr-o comunitate rurală tradiţională, pentru care problema lipsei de spaţiu nu există, nu poate anticipa dezavantajele unui stil de viaţă urban. De aceea noul sclavagism al capitalismului se bazează exact pe această disponibilitate a membrilor comunităţilor rural-tradiţionale de a-şi ceda libertăţile spaţiului în favoare unor comodităţi ale civilizaţiei precum igiena şi hrana diversificată. După câteva decenii de stil de viaţă modern omul absorbit în metropole ajunge dezrădăcinat .
Un oraş prietenos şi cu grijă pentru cetăţenii săi aduce spaţiul verde în interiorul său, refăcând astfel discrepanţa stilurilor de viaţă de dinainte şi de după acum câteva mii de ani. Un astfel de oraş pune un plafon al înălţimii clădirilor pentru a permite cetăţenilor să privească cerul, sau aduce spaţiu verde în aglomeraţia de betoane. Majoritatea oraşelor occidentale cu trecut medieval au adoptat măsuri de ameliorare a aspectului urban, şi relaxare a densităţii construcţiilor comunitare. Aerisirea urbanistică a venit şi cu unor reguli internaţionale de neagresiune între state şi cetăţi, aşa că necesitatea zidurilor de apărare a dispărut şi oraşele s-au putut dezvolta pe orizontală.
Oraşele noi care s-au dezvoltat prea repede au simţit pe pielea lor lipsa spaţiului şi frustrările venite de aici. De exemplu, în al doilea sfert al secolului 19 populaţia New York-ului s-a qvatruplat, iar cetăţenii nu ştiau pe unde să mai scape de forfota sa. Începând din 1840 edilii New York-ului au elaborat un plan de resistematizare cu lărgirea străzilor şi construcţia unui parc, în care cetăţenii să se refugieze de viaţa tumultoasă. Aşa a luat naştere faimosul Central Park din New York, început spre sfârşitul anului 1957 şi terminat în 1862.
În Bucureşti există cazul cu noul cartier construit aproape de centrul comercial „Dragonul Roşu”, fără parc şi străzi înguste. Casele au grădini foarte mici, proprietarii preferând un spaţiu de locuit mai extins decât mai multă natură pe proprietatea lor. La fel ca şi în cazul de mai sus, odată cu trecerea timpului membrii comunităţii acelui cartier făcut haotic ori vor plăti pe câţiva spre a le transforma proprietăţile în spaţii verzi ori vor experimenta scăderea preţurilor locuinţelor construite acolo, odată cu saturaţia proprietarilor.
Dacă în România aşa ceva este totuşi rar, În oraşe precum Dehli (India), Sao Paulo (Brazilia) , Cairo (Egipt) şi mult prea multe altele există sute de kilometri pătraţi de clădiri aglomerate fără parcuri sau spaţii verzi în general. Cam aşa arăta şi Europa Occidentală în perioada medievală, când marile centre urbane erau înconjurate de ziduri de apărare.
Parcul este un fel de rezumat al naturii, cu cât mai spectaculoase forme în el. Un parc va fi cu atât mai frumos cu cât va conţine elemente cât mai variate ale naturii sălbatice. Iarba este cel mai comun lucru. Apoi copacii şi arbuştii pot apărea pe măsură ce spaţiul verde creşte în dimensiune. Următorul nivel este diversificarea formelor de relief, precum improvizarea de movile care imită dealurile şi munţii. De asemenea crearea de iaz şi lac artificial este menită să aducă senzaţia lacurilor naturale. Dacă lacul din parc este suficient de mare se poate improviza şi o cascadă, sau fântâni arteziene ce amplifică sunetul din natură. În mod natural parcul atrage animale precum veveriţele, broaştele, peştii sau păsările. Pentru amplificarea senzaţiei de natură se pot introduce specii exotice. În general aceste animale trebuie să fie nepericuloase, pentru a nu produce prejudicii celor care vin să se relaxeze în parc. Dacă se aduc animale periculoase, pentru a satisface curiozitatea localnicilor, ele trebuie izolate, şi astfel parcul poate avea grădini zoologice mai mari sau mai mici.
Toate aceste sunt elemente naturale ale parcului, în sensul că omul contribuie puţin la existenţa şi persistenţa lor, însă le favorizează prezenţa în acel loc. Pe lângă ele mai există şi elementele artificiale. Ele sunt acele amenajări ale parcului, produse industrial sau artizanal, aşadar omul e factorul decisiv atât pentru confecţionarea lor cât şi pentru păstrarea lor în stare funcţională. Băncile prelungesc prezenţa cetăţenilor în parc, şi implicit deconectarea faţă de tumultumul urban.
Spaţiul verde este ideal pentru practicarea sporturilor, aşa că parcul e bine să aibă terenuri sportive sau diverse dispozitive de practicat mişcarea. Jucăriile publice pentru copii fac mai atractivă prezenţa lor în parc. Efortul trebuie şi el susţinut în primul rând de surse de apă sau cu alimente. Excesul de magazine şi dispozitive de joacă pentru copii transforma parcul într-un mall în aer liber, sau un bâlci, iar funcţia de relaxare a parcului riscă astfel să eşueze. Un exemplu de aşa ceva este aşanumitul „orăşel al copiilor” din zona Brâncoveanu, sectorul 5 Bucureşti. Intenţia autorului de a vinde cât mai mult şi de a „absoarbe” cât mai multe fonduri din impozitele luate, a făcut acest spaţiu să fie împânzit de tarabe şi jucării cu taxă. În timpul week-end-urilor cu vreme frumoasă din afara vacanţelor această zonă e supraaglomerată. Prin urmare, acest experiment este mai curând un spaţiu comercial decât unul de relaxare. Pentru cei mici el este apreciat, în lipsa unui parc de distracţii, aşa cum există în marile oraşe occidentale. Însă, din cauza aglomeraţiei, pentru adulţi e prilej de griji şi stres în plus. Nici parc normal, nici parc de distracţii pentru copii, acest experiment este inversul a ceea ce trebuie să fie un spaţiu în aer liber dintr-un spaţiu urban.
Unul dintre cele mai importante elemente ale parcului este reţeaua de toalete publice. Fără aşa ceva parcul însuşi riscă să devină o … toaletă publică. Această regulă trebuie să existe în orice zonă publică urbană, mai frecvent în zona comercială şi instituţii şi mai puţin frecvent în zona de locuinţe. Din aceleaşi motive în parcuri trebuie să existe şi coşuri de gunoi.
Cel mai important element artificial este reţeaua de alei şi poduri. Spre deosebire de poienile naturale, parcurile sunt foarte populate. Dacă toţi vizitatorii ar călca iarba, atunci n-ar mai fi iarbă deloc. Aleile nu doar că fereşte iarba de călcările succesive, dar ajută chiar pământul să nu fie luat pe picioarele trecătorilor. Astfel de poteci mici pot deveni şanţuri sau ogaşe prin care se scurge apa ploilor, după cum se întâmplă cu potecile traseelor montane.
Un arhitect ambiental va trebui să ia în calcul şi faptul că parcul nu este doar un loc de refugiu din faţa tumultului vieţii urbane, dar şi un spaţiu de tranzit al celor care locuiesc în zonă. Aceşti oameni intră în parc nu pentru relaxare ci din intenţia de a scurta un drum. Aceste rute devin acest gen de poteci ce riscă să se transforme î şanţuri. Principala cauză a apariţiei lor nu este „indisciplina” locuitorilor, ci incompetenţa arhitectului de la primărie. Acesta, vreun „nepot” al primarului, nu a anticipat faptul natural că parcul este şi o zonă de tranzit, şi nu a întrevăzut rutele pentru a veni cu alei pe aceste rute. El a avut intenţia ca planul parcului să fie un fel de operă de artă, vreo mandala sau altă formă, foarte arătoasă văzută d la altitudine, dar total nepractică la sol.
Desigur, odată cu potecile ce urmează inerent acestor rute, se strică „desenul” parcului. Aşa că, la 30 de ani de la aşanumita „libertate” încă se mai văd plăcuţe cu mesaje de „Nu călcaţi iarba!”. Există parcuri în Bucureşti în particular, sau în România în general, îngrădite cu diferite obstacole în aceste zone. În loc să fie un spaţiu de relaxare iată că aceste parcuri au ajuns pentru aceşti oameni un alt motiv de stres, de teama amenzilor gardienilor zeloşi. Însă, având utilitatea ca prim criteriu de construcţie, un parc este prin definiţie design, şi nu locul de exersare a „genialităţii” artistice a vreunui nepot încoronat de primar ca arhitect urban. Da, e important ca aleile parcului să se înscrie într-o formă atractivă şi să fie bine văzută din avion. Dar această formă trebuie să fie secundară utilităţii! Arhitectul trebuie să anticipeze rutele de tranzit şi să-şi adapteze planul la acestea. Parcul nu este grădina personală a primarului (în care nu prea calcă de teama reproşurilor comunităţii), ci un spaţiu de recreare pentru comunitate.
Oraşul însuşi trebuie să tindă să fie un parc. Vegetaţia din jurul conglomeraţiei de betoane poate atenua această senzaţie de închisoare. Limitarea înălţimii construcţiilor este o soluţie. Aerisirea lor în spaţiu, formele curbe, mai curând decât cele rectangulare, este o altă soluţie. Eficienţa mai mare a clădirilor înalte, chiria ce se poate lua din spaţiile de birouri duce la pădurea de zgârie-nori de genul wall-street. Repetând modelul dezvoltării medievale de pe verticală, zgârie-norii reflectă mentalitatea zidului, ca limită între bogaţi şi săraci, imaginea segregării sociale cosmetizate cu iluziile statului de drept. Traficul din sau către aceste zone poate fi realmente infernal, erodând încet şi sigur răbdarea şoferilor. Rezultatul este o junglă urbană, plină de oameni frustraţi şi agresivi. Oraşul Bucureşti şi-a dublat numărul de locuitori în 30 de ani, însă spaţiile verzi s-au redus în loc să crească. Nu departe de imaginea asta e şi situaţia drumurilor. Capitala României este mai curând o antecameră a deportării economice a populaţiei rurale în Occident, mai curând decât un loc prietenos cu cetăţenii săi.
Odată cu tratatele internaţionale de neagresiune între state spaţiile vechilor cetăţi s-au extins fără a necesita şi construcţia unor ziduri de apărare precum în trecut. Pe lângă clădirile de locuit sau cu alte destinaţii, omul modern a simţit nevoia de a aduce cu el natura, prin prezervarea spaţiului verde. Acelaşi lucru l-a dorit şi arhitectura barocă şi ulterior, rococo, prin apetitul către volute, ce imitau frunzele naturii. Fiind o natură contrafăcută, imitată, pe fondul aglomeraţiei urbane din ce în ce mai pronunţate, cultura baroc şi rococo au produs în secolul al 19-lea o lehamite generală, de unde şi apetitul occidental spre modernitate. Faţă de natura concretă şi strălucitoare descoperită de impresionişti, aceste stiluri se dovedea a fi nişte imitaţii grosolane. Lehamitea faţă de aglomeraţia şi vâscozitatea formelor baroce a condus la dictatura abstracţionistă a simplităţii formelor Bauhaus, care au creat şi mai mult sentimentul de închisoare pentru omul simplu. Blocurile din spaţiul este-european, construite în timpul dictaturilor comuniste, dar nu numai acestea, au produs o involuţie a confortului mintal dat de spaţiul locuirii către perioada de dinainte de baroc. Arhitectura contemporană a dorit să spargă monotonia rectangulară a lor prin reîntoarcerea la natură, dar de data asta prin importarea ei în spaţiul arhitectural. Arhitectura verde este o tendinţă de a reuni nevoia omului civilizat de confort, oferit de facilităţile clădirilor moderne, împreună cu fixaţia ancestrală oferită de natură, şi sentimentul de libertate pe care îl conferă.
0 comentarii:
Post a Comment