CONTRIBUŢII LA DEZVOLTAREA IMAGOLOGIEI
Acest text continuă de aici
Acest text face parte dintr-o lucrare teoretică mai amplă
3.5. Readymade şi Instalaţia
Această temă se potriveşte pentru clasa a XII-a (18 ani)
Readymade („gata făcut” în limba engleză) este un gen iniţiat de artistul francez Marcel Duchamp, începând din 1913-14, când a expus o jantă de roată de bicicleată („MoMA”) sau deja celebrul său pisoar întors invers , numit „fântână”.
O bună parte din lumea artei a dezavuat aceste experimente, însă au fost destui care le-au recunoscut valoarea. Alţi artişti au continuat experimentele lui Duchamp şi au adus mai multe obiecte gata făcute într-un ansamblu conectat sau nu. Această variantă de readymade s-a numit „instalaţie”. Cea mai importantă caracteristică a instalaţiei este aspectul de mai multe obiecte readymade strânse laolaltă. La fel ca şi obiectul readymade, instalaţia presupune obiecte gata făcute şi asamblate. Instalaţia poate fi făcută şi din obiecte special făcute pentru lucrare, cu condiţia să pară diverse şi să imite pe cele reale . Dacă elementele sunt identice, atunci ele trebuie să fie detaşabile unele de altele.
Modulele din „Coloana infinitului” a lui Brâncuşi sunt sudate între ele, plus că nu seamănă cu nişte obiecte de uz comun. Dacă ele erau rotunde, să zicem, puteau semăna cu nişte butoaie, sau chiar nişte coloane mai groase, şi erau alăturate într-un mod neregulat, atunci lucrarea ar fi putut fi luată ca instalaţie, dacă nu ar fi făcut parte din celebrul ansamblu sculptural. Acesta e un indiciu de a încadra „Coloana infinitului” la sculptură, nu şa instalaţie. Nici „Masa tăcerii” nu poate fi considerată instalaţie, în primul rând pentru că şi ea face parte din acelaşi ansamblu sculptural. Apoi, materialul din care e făcută este unul tradiţional specific sculpturii. Mai mult decât atât, nici masa şi nici scaunele nu sunt obiecte readymade sau nu imită mesele comune ale ţăranilor. Acestea sunt obiecte stilizate ale formelor naturale specifice celor comune.
Dacă instalaţia este expusă într-o sală de expoziţie atunci este de interior; dacă este menită să fie expusă în aer liber, atunci ea se poate numi de exterior. Instalaţia exterioară poate fi citadină, atunci când este expusă în comunitate, sau extracomunitară, atunci când este expusă în spaţii nelocuite. Uneori această formă este confundată cu land-art, despre care voi scrie în detaliu în următoarea secţiune, care este cu predilecţie făcută în spaţii nelocuite de oameni. Probabil că cel mai cunoscut artist de instalaţie exterioară este Christo, cu proiectele lui de împachetare a clădirilor .
El e cunoscut în special pentru instalaţiile exterioare citadine, însă a făcut şi extracomunitare, după cum se poate vedea în ciclul de lucrări cu tema insulei înconjurate.
Scepticismul multora s-a datorat şi reacţiei faţă de atitudinea radicală a lui Duchamp faţă de întreaga istorie şi instituţie a artei, pe care dorea să le distrugă politic (anti-artă). Dincolo de ambivalenţa specifică oricărui spirit creator, readymade nu a însemnat distrugerea artei ci crearea unei noi arte, la limita artelor plastice şi literaturii. Personal, în lucrarea mea teorerică „Contradicţiile, iluziile şi virtuţile postmodernismului” am numit „poezie obiectuală” , aceste aduceri în sala de expoziţie a obiectelor industriale, împreună cu cele de Happening, Performance art şi altele asemenea. Logica acestei formule constă în faptul că acest gen de artă nu implică neapărat producţia obiectului, ci investirea lui cu anumite sensuri şi emoţii, aşa cum face însăşi literatura.
Abstracţionismul a compensat constant cu titluri literare golirea formelor de detalii, prin geometrizare, stilizare sau infantilizare. Aşadar, dacă se exclude această posibilitate de investire cu sens literar a unor obiecte, fie simplificate de artiştii plastici, fie preluate direct din industrie, atunci aşa ceva dărâmă şi o bună parte din abstracţionism şi minimalism, ceea ce e absurd. Prin urmare, aceste manifestări trebuie recunoscute artă, chiar dacă nu toate rup gura târgului… Însă acest gen de ornamentare a spaţiilor cu obiecte vechi sau chiar noi a devenit deja o modă în cultura de masă, Biciclete, motociclete, părţi de motoare sau de caroserii de maşini pot fi văzute aşezate pe zidurile unor cluburi sau chiar în case particulare, asemenea unor tablouri. Moda umbrelelor multicolore deschise a devenit chiar manierism, deşi are utilitate în protecţia faţă de soare sau ploaie.
Iată că, asemenea derivării, chiar şi doar la nivel principial, a artei video în VJ, aşa cum am descris-o în secţiunea precedentă, şi de data asta un experiment a derivat într-o manifestare de cultură de masă, ceea ce îi atestă originalitatea şi valoarea. Desigur, nu putem accepta distrugerea tradiţiei culturii umanităţii aşa cum a propus Duchamp, dar nici faptul că obiectul nu ar putea fi însufleţit de nuanţe literare, şi că ceea ce a făcut el n-ar avea valoare deloc, nu e rezonabil. Atenţie la manualele de literatură, pentru că există nişte idei retrograde care neagă valoarea dadaismului însuşi (de care Duchamp e legat). Poate că ar trebui să-şi amintească de descendenţa din dadaism a celui mai popular curent al artei contemporane, respectiv suprarealismul…
0 comentarii:
Post a Comment