CONTRIBUŢII LA DEZVOLTAREA IMAGOLOGIEI
Acest text continuă de aici
Acest text face parte dintr-o lucrare teoretică mai amplă
2.5.2. Motivele pentru care termenul „ritm” folosit pentru variaţia formelor până acum este nepotrivit
La o analiză atentă a imaginilor cu variaţie de forme, observăm că ele sunt o replică a artelor plastice a repetiţiei din arta decorativă. Variaţia formelor din artele plastice este o repetiţie neidentică; dacă ar fi identică s-ar numi simplu repetiţie, şi nu variaţie. Astfel că arta în general ar fi decorativă, nu şi plastică. Există şi în artele plastice o repetiţie identică de forme regulate, precum în majoritatea lucrărilor minimaliste, sau neregulate, precum în „Supa Campbell” a lui Warhol. În primul caz stilul este aproape identic cu cel decorativ. Numai titlul lucrării îl duce spre artele plastice. În cel de-al 2-lea caz nu se poate vorbi deloc de artă decorativă, deşi repetiţia e perfectă şi distribuită echidistant. Mijloacele moderne de multiplicare a imaginii au permis repetiţia şi a unor forme nestilizate, respectiv aleatorii sau propriuzis figurative .
În cartea sa „Design şi Formă” – (Design and Form: The Basic Course at the Bauhaus and Later (1975, John Wiley & Sons) pagina 98, coloana 1, Johannes Itten identifică variaţia formelor (ritmul) cu repetiţia în general, dând exemplul cadenţei tobelor din muzică (musical beat). Paralelismul cu muzica este o constantă în imagologie. Consider că teoria imaginii va ajunge la un moment dat să traducă muzica în imagine. Voi insista pe acest subiect în ultimul capitol. Dar până atunci trebuie făcută diferenţa netă între ritmul (exact) al muzicii şi variaţia formelor din artele plastice. Din punct de vedere tehnic ritmul, în special cel din muzica de mainstream din ultimul secol, este mai aproape de repetiţia din arta decorativă. Doar nuanţele sonore sunt mai aproape de arta plastică decât cea decorativă, care este mai rigidă. Poate că variaţia formelor reflectă exact aceste acorduri, realizate prin alăturări de note aflate la înălţimi diverse. În ultimul capitol chiar voi face câteva variante de corespondenţă a octavelor pianului în tente cromatice, urmând această intuiţie.
Itten include în conceptul mai larg de „ritm” şi repetiţia aproximativă, neregulată (variaţia formelor). Apoi, toţi teoreticienii imaginii au făcut la fel, după el. Însă aici există o evidentă neconcordanţă terminologică în raport cu muzica, şi asta trebuie să se găsească în conceptele teoriei imaginii. Dacă ritmul tobelor din muzică nu se încadrează într-o anumită măsură, atunci i se poate reproşa toboşarului că a pierdut ritmul. Începutul, sfârşitul sau tranziţia între anumite secvenţe muzicale poate folosi astfel de „ruperi de ritm”. Dar dacă în interiorul secvenţei apare aşa ceva, atunci urechea experimentată poate recunoaşte eroarea pierderii ritmului. Acest „ritm neregulat” de care a vorbit Itten (în cartea menţionată mai sus), şi apoi întreaga suflare de imagologi de după el, nu există decât în muzica experimentală a lui John Cage şi alţii. Dar aceşti artişti chiar nu au pretenţia ca în experimentele lor să fie ghidaţi de ritm, deşi uneori acesta se poate regăsi şi acolo. În muzica clasică un anumit accent al ritmului poate să nu se audă, fiind intenţionat sărit. Însă el se simte atât ca pauză cât şi ca viitoare accente muzicale din secvenţă, ce nu par afectate de lipsa sa. Aşa că, chiar dacă nu se aude, el se comportă de parcă ar fi fost totuşi redat .
Avem nevoie să ne întoarcem mai atent către fidelitatea termenilor şi să folosim pentru această formulă contradictorie de „ritm neregulat”, nu doar altă denumire, dar şi o diferenţiere conceptuală. Majoritatea dicţionarelor asociază ritmul cu alternanţa, ca o repetiţie periodică, regulată. Problema este că ceea ce se cheamă „ritm” în artele plastice nu este o repetiţie identică precum în artele decorative, ci una aproximativă. Chiar dacă există în mod excepţional o repetiţie identică în artele plastice, precum „Supa Campbell” a lui Warhol, totuşi această repetiţie e cu totul altceva decât cea din artele decorative, având rol ironic, deconstructivist. Din această cauză termenul „ritm” nu e deloc potrivit pentru această realitate a alăturării de forme. Conform DEX 2009
„RITM, ritmuri, s. n. 1. Succesiune simetrică şi periodică a silabelor accentuate şi neaccentuate într-un vers sau în proză ori a accentelor tonice într-o frază muzicală; cadenţă, tact; p. ext. efect obţinut prin această aşezare. ♦ Vers. 2. Desfăşurare gradată, treptată a unei acţiuni, evoluţie mai rapidă sau mai lentă a unei activităţi, condiţionată de anumiţi factori. ♦ Periodicitate a unei mişcări, a unui proces, a unei activităţi. ♦ Mişcare regulată; tempo, cadenţă. 3. Repetare periodică a unor elemente de arhitectură sau de decoraţie, la o construcţie. – Din ngr. rithmós, fr. rythme, lat. rhythmus.”
Dimpotrivă termenul „variaţie” este foarte descriptiv pentru repetiţia aproximativă a formelor. Conform aceluiaşi DEX 2009, variaţia este :
VARIÁȚIE, variaţii, s. f. 1. Schimbare, transformare; stare a unui lucru care se prezintă sub diferite forme, în mod variat; trecere de la o formă la alta; aspect variabil, schimbător. ◊ (Mat.) Variaţia unei funcţii = diferenţa dintre valorile unei funcţii în două puncte ale ei. ♦ Diversitate, felurime. ◊ (Mat.) Calculul variaţiilor = calcul întrebuinţat în analiza infinitezimală (prin care se rezolvă anumite probleme a căror soluţie nu se poate obţine prin calcul diferenţial). ♦ Spec. (Biol.) Schimbare a unei însuşiri morfologice, fiziologice, biochimice etc. a organismului animal şi vegetal. 2. (În forma variaţiune) Modificare a unei teme muzicale sub raportul melodiei, al ritmului, al măsurii, al armoniei, al tonalităţii etc. ♦ Dans solistic clasic, variat şi de virtuozitate. [Pr.: -ri-a-. – Var.: variaţiúne s. f.] – Din fr. variation, lat. variatio, -onis.
Pornind de la Itten, astăzi în toate manualele de „Educaţie plastică” variaţia de forme a rămas în continuare incorect numită ritm, deşi acest termen nu face această diferenţă între repetiţia identică din arta decorativă şi cea aproximativă din arta plastică. De exemplu în manualul de clasa a VI numit „Desen artistic si educaţie plastică”, editat de editura „ALL Educational”, autorii Nicolae Filoteanu şi Doina Marian spun la pagina 53 că „Ritmul este o repetare a unor elemente în spaţiu şi timp”. Ei dau un exemplu de ritm în bătăile inimii sau mers, cam în aceeaşi manieră în care a făcut-o şi Itten în „Design şi Formă”. La fel se poate vedea în manualul de clasa a VI-a, editat de Editura Teora în 1998, pagina 36; autorul său Victor Dima dă exemplu de alternanţă decorativă pentru ritm. El vorbeşte de „ritm universal” în care încadrează mişcările planetelor, care înseamnă repetiţie în toată regula. Acelaşi lucru se poate vedea şi în manualul de Educaţie Plastică pentru clasa a V-a, Editura Litera Internațional, Chișinău 2016, pagina 57. Autoarea Zinaida Ursu descrie 3 tipuri de ritm, dintre care 2 descriu repetiţia (identică), şi abia al 4-lea (numit „ritm cromatic) conţine o doză de variaţie.
Două pagini mai târziu în acest manual, la pagina 38, Victor Dima expune 9 tipuri de variaţii ale formelor ( „ritm”). Am să fac o analiză detaliată pentru fiecare dintre ele într-o secţiune viitoare. Deocamdată mă rezum în a sublinia că unul dintre aceste 9 tipuri, numit „ritm liniar”, repetă clasificarea liniilor. Altul, numit „ritm valoric”, repetă însăşi definiţia variaţiei. Victor Dima îl defineşte ca fiind „repetarea unor forme de valori egale, cu sau fără a le modifica dimensiunile”. O astfel de formulare este un exemplu de neclaritate semantică existentă foarte des prin aceste manuale despre care am să detaliez mai târziu în acest text, în capitolul dedicat metodicii. Dacă formula „forme de valori egale” se referă la luminozitatea culorii, atunci nu înţeleg de ce nu se spune mai clar că e vorba de repetarea unor pete. Dacă această sintagmă se referă la forma acestor pete şi nu la gradul de luminozitate, atunci de ce nu se spune simplu „forme identice” sau „forme asemănătoare”? Pentru ce mai e nevoie de ambiguizare a limbajului prin această formulă? Dată fiind însăşi definiţia variaţiei de forme (sau ritmului, aşa cum e numit el în aceste manuale), nu mai e nevoie de clasificat o subclasă care nu spune nimic în plus şi nu adaugă detalii de diferenţiere la însăşi noţiunea deja definită.
Manualul de Educaţie plastică pentru clasa a VI-a, Editura Ars Libri 2019, face un pas în direcţia asta, recunoscând net legătura dintre arta decorativă şi ceea ce, în programa dată ca directivă, se cheamă „ritm”. La pagina 70, autoarele Elena Stoica, Adina Serbănoiu şi Adina Grigore, fac o paralelă între caracteristicile variaţiei formelor precum întinderea, înălţimea şi intervalul, despre care voi detalia într-o secţiune viitoare , şi care repetă exact principiile repetiţiei, simetriei şi alternanţei din arta decorativă. Însă, vom vedea că, spre deosebire de aceste caracteristici specifice undelor, variaţia formelor mai are o caracteristică tipică, respectiv „accentul” prin care şirul de repetiţii este spart de un soi de centru de interes al succesiunii. Oricum repetiţiile variaţiei sunt aproximative; după cum am mai menţionat, pledoaria mea este aceea ca, acolo unde variaţia este exactă, să rămână domeniul artei decorative şi variaţia formelor să facă parte exclusiv din arta picturală (plastică).
Faptul că autoarele au văzut legătura dintre arta decorativă şi variaţia formelor e de lăudat. Dar faptul că le-au identificat şi nu au păstrat diferenţierea făcută de alţi autori de manuale, le duce cu doi paşi înapoi; acest „accent” scoate imaginea din arta decorativă, pentru că şirul de repetiţii e spart de această diferenţă. Şi anomalia se regăseşte în sistematizarea temei însăşi din manual: autoarele plasează caracteristicile variaţiei formelor doar în compoziţia decorativă, nu şi în cea picturală (plastică), ceea ce duce invariabil la suspiciunea că acestea n-ar exista acolo; altfel care ar fi motivul separării? Însă autoarele însele prezintă apoi imagini cu variaţie (neidentică) a formelor, nedecorativă, la pagina 71 şi 73, ceea ce contrazice decizia iniţială.
În „Ghid metodic de educaţie plastică” , Editura Compania 2007, Ion Pîrnog clasifică la pagina 114 noţiunea de „cadenţă” în două forme, respectiv „pasivă”, atunci când repetiţia e identică, şi „activă”, atunci când celula de variaţie se repetă aproximativ. Indiferent dacă e numită ritm în continuare sau comunitatea teoreticienilor imagini va accepta propunerea mea de a fi numită „variaţie a formelor”, trebuie păstrată măcar această distincţie, cu implicaţiile percepţiei celor 2 mari tipuri de artă, respectiv cea decorativă şi cea picturală (plastică).
Părerea mea este că repetiţia identică din artele decorative şi cea aproximativă din artele plastice trebuie tratate separat. Nu există motive de extindere sau imixtiune a celor 2 caracteristici. Nu există motive pentru ca repetiţia (identică) , simetria sau alternanţa să fie tratate încă odată şi pentru artele plastice, după ce acestea au fost deja declarate ca principii ale artelor decorative. Pot însă fi tratate ca „alterări” ale acestor principii, care presupun o repetiţie ciclică, dar nu identică. Faţă de monotonia repetiţiei deterministe din arta decorativă, variaţia formelor din artele plastice trebuie văzută mai curând cu optimismul faţă de viitor al mentalităţii creştine, respingătoare a fatalismului mitologiei şi mentalităţii greco-romane în general (vezi Dionisie Aeropagitul!). Această diferenţă se regăseşte în statutul de meşteşugar al artistului decorativ şi cel de demiurg al artistului plastic, creator de curent sau de stil.
Perfecţiunii limitate a formelor regulate din arta decorativă şi a imaginilor desenate tehnic, i se opune imperfecţiunea frumoasă şi infinită a formelor aproximative din artele plastice. Deşi se pare că artele plastice înseamnă o degradare a perfecţiunii tehnice şi decorative, ele înseamnă de fapt o spargere a limitărilor perfecţiunii statice a acestora. Variaţia de forme trebuie înţelese ca efortul vieţii şi a spiritului de a găsi noi soluţii de fiinţare, altele decât cele programate în perfecţiunea exactităţii. De fiecare dată când ne gândim la variaţia formelor trebuie să avem în minte degradarea repetiţiei din artele decorative cu efect paradoxal în îmbogăţirea spirituală a conţinutului.
0 comentarii:
Post a Comment