CONTRIBUŢII LA DEZVOLTAREA IMAGOLOGIEI
Acest text continuă de aici
Acest text face parte dintr-o lucrare teoretică mai amplă
2.5.3. Variaţia progresivă şi cea aleatorie a formelor
Am analizat aici complicatul concept de „formă”, cu reverberaţiile sale tridimensionaliste; am arătat acolo că, deşi petele (bidimensionale) sunt realizate din activităţi spontane ale instrumentelor, totuşi sunt şi ele percepute tridimensionalist, chiar dacă nu au umbre şi lumini. Variaţia formelor nu se referă la raporturile cromatice, ci la cele ale contururilor lor, care creează iluzia de tridimensionalitate. Am arătat în această secţiune similaritatea dintre variaţie a formelor şi acord. Aşa cum între acord şi contrast există diferite grade de diferenţiere, şi în cazul variaţiei formelor există grade de diferenţiere între repetarea lor identică (ce determină arta decorativă) şi repetarea aproximativă. Acest şir de succesiune a lor poate fi mai apropiat sau mai depărtat de repetiţia identică, după cum anumite contraste pot fi mai depărtate iar altele mai apropiate de acordul cromatic. O altă similitudine între repetiţia identică şi cea variată este cea a clasificării liniilor din această secţiune , respectiv liniile multiple paralele şi cele similare.
Dacă şirul de succesiune a formelor e mai apropiat de repetiţie (identică) atunci variaţia formelor este progresivă. Dacă el este mai depărtat de repetiţie atunci variaţia lor este aleatorie. Variaţia aleatorie a formelor se referă la accidentele cu care natura a modelat obiectele care sunt alăturate fie natural fie artificial (de om) într-un şir anume. Vârfurile munţilor, pietrele, copacii etc., sunt elemente ale naturii, diferite între ele. Unele sunt mai mari, altele mai mici, mai colorate, mai deschise, mai aspre, mai grele, mai uşoare, etc. Chiar şi obiectele din fabrică, după ce se învechesc şi trec prin accidentele timpului, se diferenţiază astfel între ele, deşi iniţial erau identice şi se încadrau la repetiţie (identică). Odată ce nu mai sunt identice datorită accidentelor, se încadrează în variaţia aleatorie a formelor.
Dimpotrivă, dacă această variaţie nu se datorează unui accident, ci a unei reguli de modificare, atunci variaţia devine progresivă. Se poate vorbi în acest caz despre o variaţie progresivă, sau regulată, a formelor. Evoluţia desfăşurării lor în spaţiul plastic este una regulată, precum o spirală, sau a unei alăturări progresive de la mare la mic (sau invers). Grupul unor cercuri concentrice poziţionate echidistant este cel mai bun exemplu pentru asemenea progresie. Arta Op este tipică pentru acest gen de variaţie.
E evident că variaţia progresivă a formelor se apropie foarte mult de repetiţia, simetria şi alternanţa din arta decorativă. Diferenţa de dimensiune şi deformarea progresivă o face însă altceva. Variaţia progresivă nu se repetă în ansamblu alternativ, şi astfel poate crea un centru de interes la limita ei extremă, mare sau mică. De exemplu, o spirală poate acoperi o suprafaţă infinită, precum arta decorativă ce poate repeta un modul sau un element la infinit. Dar, în cazul artei decorative, centrul de interes dispare odată cu repetiţia, devenind un fel de artă minimalist-geometrică (chiar dacă cea tradiţională este ceva mai detaliată). Dimpotrivă, o spirală continuată la infinit are în punctul său de plecare un centru de interes, care devine din ce în ce mai vizibil cu cât ea se continuă. Aşadar, variaţia progresivă se află la antipodul artei decorative; aceasta îşi pierde bruma de centru de interes odată cu extinderea pe suprafaţă prin tehnica repetiţiei, simetriei şi alternanţei.
Un alt argument ce susţine separarea între variaţia progresivă şi arta decorativă este faptul că, la nivel tradiţional unde ultima s-a consolidat, nu există variaţie progresivă. Arta decorativă tradiţională se rezumă doar la principiile repetiţiei, simetriei şi alternanţei. Dacă am extinde-o către variaţia progresivă atunci am risca să considerăm Op Art sau arta minimalist-geometrică drept parte din arta decorativă, ceea ce sună cam nefiresc pentru acest moment. Şi asta este direct recunoscută de autorii de manuale.
Sunt destule argumente pentru a considera genul acesta de relaţie între forme ca făcând parte din arta decorativă; se folosesc formele regulate, stilizarea şi tenta plată. Apoi, există unele programe computerizate sau chiar playere de sunet care pot crea variaţie progresivă animată a formelor conform unor algoritmi geometrici concepuţi în limbajul de programare care foloseşte regulile geometriei fractale. Automatismul acesta se apropie foarte mult de automatismul artei decorative, fie că e făcută tradiţional, fie computerizat.
Aceste raporturi regulate de succesiune a elementelor de numesc „progresie” în manuale avizate de minister, şi văzute ca parte din arta decorativă. De exemplu, în manualul Educaţie Plastică pentru clasa a VII-a, Editura Corint 1998, pagina 41, Rita Bădulescu şi Ecaterina Morar descriu „progresia” ca trecerea de la mare la mic într-un şir succesiv. Pe lângă progresie, autoarele aduc încă două caracteristici la aceste raporturi regulate de alăturare, respectiv gradaţia (trecerea progresivă de la o culoare la alta) şi asimetria. Această ultimă caracteristică însă trimite imaginea către variaţia aleatorie a formelor, scoţând-o dinspre zona regulată.
Începând cu capitolul 2 (pagina 29) din manualul de Educaţie Plastică pentru clasa a VIII-a, publicat de Editura Humanitas Educaţional zece ani mai târziu (în 2008) Rita Bădulescu o numeşte „modificare succesivă a spaţiului”. La fel fac şi autorii manualului de „Educaţie plastică” de clasa a VIII-a, editura „Corint” 1999, Viorica Baran, Virgil Neagu, Ileana Vasilescu la pagina 20, şi o încadrează tot la arta decorativă. Acelaşi lucru poate fi văzut în manualul de Educaţie plastică pentru clasa a VIII-a, Editura Ars Libri 2020; la pagina 69 din acest manual autoarele Elena Stoica Adina Grigore Imets Laszlo, Patricia Stoche includ progresia tot în arta decorativă şi o reduc, de asemenea, doar la progresia de mărime, excluzând-o pe cea de tranziţie , despre care voi detalia într-o secţiune ulterioară . Progresia e văzută ca parte din arta decorativă şi de autorii manualului „Educaţie plastică” de clasa a VII-a, editura „ALL Educational” 1998, Nicolae Filoteanu şi Doina Marian, la pagina 42. Dar în manualul de clasa a VI-a, editat tot de editura „ALL Educational”, la pagina 54, exact aceeaşi autori o dau ca exemplu la figura 7.3 de „ritmul volumelor în formă de evantai”, referindu-se la stilizarea în mod progresiv a părului realizată de Brâncuşi pentru „Domişoara Pogany”. Acest „evantai” este exemplu de variaţie progresivă de mărime a formelor combinată cu cea de tranziţie între cerc şi oval. Acesta este un alt caz în care arta plastică nu poate fi considerată artă decorativă, şi din acest motiv trebuie să aspirăm progresia către variaţia formelor din artele plastice.
Iată că nici măcar autorii înşişi nu au putut merge până la capăt cu includerea variaţiei progresivă a formelor în arta decorativă. Da, argumentele pentru aşa ceva sunt şi ele puternice, însă cele pentru separarea lor îmi par şi mai puternice. Variaţia progresivă a formelor a fost folosită foarte mult de designul bidimensional static; acesta are o mare apetenţă faţă de tenta plată din arta decorativă, însă repetiţia, simetria şi alternanţa sunt folosite în şir restrâns. Designul (contemporan) are oroare de monotonia specifică artei decorative tradiţionale, dată de şiruri lungi de repetiţie, simetrie şi alternanţă. Dacă ne gândim la covorul persan, care a fost importat masiv în spaţiul est-european, observăm că această abundenţă de repetiţie, simetrie şi alternanţă recreează barocul din spaţiul vest-european. Putem să întrevedem abundenţa de obiecte casnice într-o încăpere în care există acest covor. Pentru mentalitatea austeră tradiţională, acest exces de forme bi şi tridimensionale pare un rai al locuirii. Pentru ce modernă, măcinată de stres şi agitaţie, ea e foarte obositoare. În locul risipei de forme, designul (contemporan) a preferat simplitatea minimalistă.
Într-adevăr, graniţele dintre arta plastică şi cea decorativă s-au estompat odată cu arta modernă care a aspirat factorul decorativ în ea. Însă ele rămân totuşi fundamental diferite. Poate în viitor arta plastică şi cea decorativă nu vor mai fi văzute ca atât de radical diferite. Însă, în acest moment, personal încă le văd diferite, iar variaţia progresivă a formelor îmi pare mai aproape de arta plastică decât de cea decorativă. Ruperea acestor copii ai artei în două, şi plasarea lor la cele două tipuri de arte vizuale, respectiv variaţia aleatorie la arta plastică şi cea progresivă la arta decorativă, mi se pare nefirească, în ciuda argumentelor pro care se vede că există şi ele.
0 comentarii:
Post a Comment