CONTRIBUŢII LA DEZVOLTAREA IMAGOLOGIEI
Acest text continuă de aici
Acest text face parte dintr-o lucrare teoretică mai amplă
2.5.4. Undele şi variaţia formelor
Deşi undele au un aspect mai regulat decât variaţia de forme din artele plastice, totuşi fizica acestora poate fi aplicată cu succes şi la înţelegerea acestora. Şi variaţiile de forme au întindere, înălţime şi interval, la fel ca şi undele. Destui teoreticieni ai imaginii şi-au dat seama de lucrul acesta, şi astfel s-a ajuns ca aceste concepte ale fizicii au fost preluate de teoria imaginii şi descrise succint în manualele de „Educaţie plastică”. Pe lângă aceste caracteristici de variaţie împrumutate de fizica vibraţiilor, au fost adăugate şi altele, unele impecabile din punct de vedere conceptual, altele ceva mai slab definite şi clasificate. Ca exemplu pozitiv este „accentul”; el se referă la zona unde variaţia e mai vizibilă, apropiindu-se oarecum de a deveni centru de interes. Putem deduce de aici că baza formelor e cea mai mică iar variaţia este cea mai mare în zona accentului.
Un alt exemplu pozitiv, aproape impecabil, este „celula de variaţie”, numită „celulă ritmică” în manuale. Ea se referă la forma care se repetă în succesiunea de variaţii, fiind elementul individual. O putem concepe la fel cum concepem orice lucru individual, adică o îmbinare între universal şi singular. Celula de variaţie presupune o îmbinare între noţiunile „bază” şi „variaţie”. Această sintagmă ar fi fost impecabilă dacă nu ar fi conţinut termenul „ritm”, căruia i-am descris în secţiunea anterioară slăbiciunile. Însă conceptul rămâne în picioare aşa cum a fost teoretizat până acum.
Trebuie doar ca el să fie echivalat cum trebuie, pentru că pe lângă el au mai fost folosite alte câţiva termeni cu acelaşi domeniu noţional. De exemplu, în manualul de clasa a VI-a editat de editura „ALL Educational”, autorii Nicolae Filoteanu şi Doina Marian au menţionat la pagina 60, o altă presupusă caracteristică a variaţiei formelor, respectiv „Pulsaţia”. Aceasta se referă exact la „celula de variaţie” („celulă ritmică”), după cum reiese din exemplele date. Cei doi autori spun că Pulsaţia ar fi „trecerea de la un acoperiş la altul, dispuse în zig-zag” sau „trecerea de la un perete la altul aşezaţi la înălţimi diferite”. Însă nu mai e nevoie de acest nou termen, pentru că noţiunea de „celulă de variaţie” conţine în sine şi diversitatea formală a elementelor din succesiunea variaţiilor. Ele sunt parte ale variaţiei formelor şi trebuie tratate într-un singur concept.
Un alt exemplu de imprecizie este presupusa caracteristică a „calităţii”. După cum am menţionat şi la contraste , noţiunea de „calitate” din filosofie e prea abstractă şi prea neclară pentru a face ceva cu ea în domeniul teoriei imaginii. Un prim exemplu al folosirii ambigue a acestei noţiuni se poate vedea la pagina 114 din „Ghid metodic de educaţie plastică” , Editura Compania 2007. Autorul Ion Pîrnog pune în paranteză o definiţie proprie a calităţii, de parcă aceasta ar fi cumva o reamintire a ceea ce se ştie deja foarte bine. Acesta îi dă şi o formă foarte alambicată, cu enumerarea unor elemente de grade diferite de generalitate: „caracterul inteligent, original, estetic şi muzical al configuraţiei ritmice, dar şi a asocierii ei cu alte structuri ritmice din compoziţie”.
Un alt exemplu negativ al folosirii noţiunii de „calitate” se poate vedea la pagina 37 din manualul de clasa a VI-a editat de Editura Teora,1998. Autorul său Victor Dima spune despre „calitate” că ar „corespunde timbrului din muzică şi reprezintă însuşirea prin care un element se deosebeşte de altul”. Dacă ne uităm la „timbrul în muzică”, observăm că există un timbru vocal şi unul instrumental care se referă într-adevăr la calitatea sonoră a vocilor umane şi a instrumentelor. De aici se poate înţelege că şi această „calitate” se referă la diferenţa de variaţie a ceea ce eu am numit „bază”. Dar, în acelaşi timp, ea se referă la baza însăşi, ca element comun în raportul ei de diversitate cu restul de forme.
În sprijinul acestei interpretări stă explicaţia din manualul de clasa a VI-a, pagina 59, editat de editura „ALL Educational”. Autorii Nicolae Filoteanu şi Doina Marian precizează că presupusa „calitate” se referă la „înfăţişarea elementului ritmic ce-l deosebeşte de altul”, precum „un triunghi faţă de cerc” sau „o culoare pură faţă de altă culoare grizată”. În situaţia repetiţiei (identice) din arta decorativă, ea nu are cum să fie altceva decât însăşi ceea ce în ambele manuale se numeşte „celulă ritmică”. Pentru că în acest caz nu există variaţie, ci doar bază care se repetă. În cazul variaţiei propriu-zise de forme, există într-adevăr o „calitate”, mai întâi a diversităţii bazei, iar apoi a diferenţei specifice de variaţie între elementele care se repetă aproximativ (neidentic).
Nu e cazul să înfundăm elevii în analogii aproximative, precum „timbrul muzical” sau „calitate” pentru asta. E suficient să menţionăm efectiv diversitatea formelor şi atât. În cazul de faţă „calitatea” este pe de o parte diversitatea de forme iar pe de altă parte însăşi variaţia unei singure forme în mai multe variante. Cele 2 variante de accepţiune sunt total diferite şi nu pot fi reunite în acelaşi termen. În primul caz ea nu mai trebuie menţionată, pentru că însăşi noţiunea de „formă” conţine în sine diversitatea de forme din natură, cu care forma iniţială are legătură. Din modul în care ea este clasificată în enumerarea din acest manualul de clasa a VI-a, putem deduce că şi în acest caz ea este acelaşi lucru cu ceea ce deja s-a numit prin formula „celulă ritmică”. În cel de-al doilea caz, respectiva „calitate” se regăseşte în însăşi noţiunea de „variaţie” pe care eu am introdus-o, aşa că nu mai e nevoie să fie enumerată; ea nu este o caracteristică ci însuşi principiul variaţiei.
Mărturisesc că am avut mari probleme în a înţelege această caracteristică din postura de profesor. Şi, timp de mai mulţi ani, pe când am predat la clasa a VI-a, a trebuit să o recitesc de fiecare dată în fiecare an; pentru că, după un an de când o predasem, o uitam în mod constant. Nu mi s-a părut niciodată logică, şi sunt convins că mulţi profesori au trecut prin aşa ceva. Ceva nu se leagă logic la ea, şi din cauza asta nu îmi rămânea în minte. Dacă eu, ca adult, am păţit asta, atunci ce mai putem spera de la un copil? Desigur că nici copiii de 12 ani nu o pricepeau, şi trebuia să îi dau o anumită interpretare şi personalizare, pentru ca ei să înţeleagă cât de cât ceva din ea. De fapt, întreaga parte a descompunerii variaţiei formelor în aceste noţiuni ar trebui mutată în clasa VII-a, sau chiar mai târziu, deoarece undele încep să se studieze la fizica de clasa a VII-a. O paralelă între fizică şi artă ar fi un exerciţiu interdisciplinar bun, mai ales că, ştim, cei pasionaţi de una de obicei nu sunt interesaţi de cealaltă. Această temă ar putea fi un instrument de recapitulare pentru cei care sunt mai înclinaţi către fizică, sau de atracţie înspre artă a celor cu profil de ştiinţe exacte.
Oricum, trebuie să fim atenţi la modul în care comunicăm cu elevii, în condiţiile în care, vedem, subiectul este foarte greu pentru cei înclinaţi spre artă. Dacă mai folosim şi noţiuni neclare, atunci putem să uităm cu totul de această lecţie. O să revin, în capitolul dedicat metodicii din această lucrare, cu mai multe precizări privind excesul de speculaţie filosofică pe care noi, unii teoreticieni ai artei, avem tendinţa să îl facem la catedră. Dar nu putem să zăpăcim copiii cu astfel de definiţii. Ştiu cum e: deseori m-am pierdut şi eu în speculaţii filosofice din care elevii n-au înţeles nimic… Important este să ajungem să ne controlăm şi să ne simplificăm limbajul şi conceptele în aşa fel încât cei mici să ne înţeleagă şi să nu vorbim cu pereţii. Mai bine lăsăm axiologiei sau comerţului această noţiune de „calitate”. Eventual critica de artă o poate folosi dar şi acolo e insuficient definită.
0 comentarii:
Post a Comment