CONTRIBUŢII LA DEZVOLTAREA IMAGOLOGIEI
Acest text continuă de aici
Acest text face parte dintr-o lucrare teoretică mai amplă
2.4.3.7. Exemple de analiză a imaginilor conform cu datele despre contraste şi acorduri pe care le-am parcurs până acum
Această secţiune este conţine două exemple despre cum se poate analiza imaginea prin identificarea concretă a contrastelor din interiorul ei. Înainte de a trece la analiza de imagine ţin să fac precizarea, pentru cititorii care au luat contact pentru prima dată cu acest text prin această secţiune, că el este o parte dintr-un text mai larg. Pentru cei ce nu-şi mai aduc aminte de contraste deloc, ea poate fi o bună introducere pentru teoria contrastelor pe care am expus-o în secţiunile anterioare. Pentru specialiştii în teoria imaginii, ar fi bine ca mai întâi să citească acele secţiuni, începând de aici, deoarece în afară de contrastul stânga-dreapta (cald-rece) şi cel de complementare, restul sunt teoretizate diferit de cum au fost ele până acum. Cei mai atenţi dintre specialişti au putut vedea că nu există unanimitate de viziune între teoreticieni, aşa că n-ar trebui să fie surprinşi. Însă ştiu că sunt destui care au ales una dintre acele variante prezentate de mine mai sus şi se raportează la ea ca fiind singura viabilă. Uneori am făcut şi eu la fel cu o variantă sau alta care mi s-a părut mai coerentă. Însă e posibil ca ideile noastre să nu concorde, aşa că e bine ca ei să ia contact cu aserţiunile generale pe care le-am făcut anterior despre un contrast sau altul, înainte de a fi surprinşi de analiza făcută mai jos.
Aşadar, în continuare voi analiza 2 imagini celebre din istoria artei în ceea ce priveşte descifrarea contrastelor din imagine. Prima este o imagine figurativă, probabil cea mai celebră imagine din istoria artei, „Monalisa”, pictura lui Leonardo. Cealaltă este o imagine abstractă, respectiv „În stilul Kairouan” pictată de Paul Klee.
Am să încep cu contrastele de artă. Pentru început menţionez că din cauza faptului că pictura în ulei începe să se înnegrească şi să se îngălbenească după un secol. Ce vedem acum este degradarea ei la peste o jumătate de mileniu de când a fost pictată. Atunci pielea personajului feminin era roz, astăzi vedem că are o tentă măslinie. În ultimul capitol am să refac prin retuşare computerizată cromatica iniţială a lucrării „Fecioara cu copilul şi Sfânta Ana” lui Leonardo. Datorită faptului că acest gen de retuş este aproximativ (nu se poate altfel), nu am să fac astfel şi pentru „Monalisa” şi am s-o analizez aşa cum există astăzi. Primul contrast pe care îl vedem la ea este cel întunecat-luminos. Varianta sa extremă, cel clar-obscur, poate fi şi ea văzută la nivel de păr sau veşminte.
De asemenea alăturarea de roşu şi galben se înscrie în contrastul culorilor în sine, chiar dacă tentele sunt desaturate. Cred că în varianta iniţială a lucrării acest contrast s-ar fi văzut mai bine la nivelul albastrului bluzei şi al roşului vegetaţiei din zona drumului din partea stângă. În aceeaşi ordine de idei, acest roşu face contrast de complementare cu verdele vegetaţiei din fundal. Odată cu această alăturare avem şi contrastul stânga-dreapta (cald-rece). De asemenea putem vedea contrast de extensie la numeroasele pete mici alăturate unora de cel puţin 50 % mai mari. Contrastul de saturaţie pare că ar exista în zona celor mai saturate tente de roşu din fundal, pe care îl vedem alăturat cu negru. Aceeaşi situaţie întâlnim şi în cazul albastrurilor şi galbenului, cu precizarea că ele par şi mai desaturate decât roşul.
Aşadar toate cele 7 contraste există aici, cu o oarecare rezervă privind pe cel de saturaţie, care se apropie foarte mult de acord. Cred că în varianta iniţială a lucrării acest contrast ar fi fost mult mai vizibil dacă partea de jos ar fi fost un gri extrem (desaturat) în ipostaza alăturată rozului mâinilor sau albastrului de pe veşminte.
În ceea ce priveşte contrastele naturii existente în această lucrare, cel mai vizibil este cel al stării de agregare, prin alăturarea cerului (substanţă gazoasă) lângă munţi (substanţă solidă) sau a acestora lângă lacul sau râul ce se vede în stânga lucrării (substanţă lichidă). Prima variantă a acestui contrast implică şi pe cel de temperatură, cerul fiind de fapt ultra-îngheţatul spaţiu cosmic. Deşi sunt depărtate în spaţiu, tenul personajului este alăturat în plan rocilor munţilor şi astfel putem aici regăsi şi contrastul de textură. De asemenea această alăturare creează contrastul organic-anorganic dar şi pe cele de greutate, mărime şi formă. Acesta poate fi regăsit şi la nivelul alăturării lacului (râului) lângă munţi. Alăturarea corpului personajului feminin lângă veşminte creează contrastul biologic viu-mort. Alăturarea de personaj uman singur lângă versanţii multiplii determină şi contrastul numeric. Aşadar toate contrastele din natură pot fi văzute în această imagine.
Să trecem la doua lucrare, cea a lui Paul Klee, intitulată „În stilul Kairouan”! Cel mai vizibil contrast din această imagine este cel al culorilor în sine; putem vedea în ea o mulţime de alăturări de roşu şi galben, galben şi albastru, albastru şi galben, verde şi orange, mov şi verde sau mov şi orange. Mai avem aici contrastul de complementare, pe de o parte între galben şi violet văzut în stânga, iar pe de altă parte între orange şi albastru, văzut în dreapta. Dacă există contrast de complementare atunci implicit există şi cel stânga-dreapta (cald-rece). Acesta mai poate fi văzut la alăturările de galben şi verde (centru) sau la alăturarea de galben şi albastru (dreapta jos). Contrast de saturaţie poate fi văzut foarte clar în jurul petelor de gri neutru din stânga, centru şi dreapta, fiecare alăturate lângă tente d saturaţie medie sau chiar înaltă (albastrul din dreapta jos). Contrast de extensie se poate vedea pe întreaga suprafaţă în varianta policromă, acolo unde petele mici sunt mai mici de 50% din cele lângă care se găsesc alăturate. În varianta monogromă el există la nivelul literei „i” din dreapta (gri neutru) şi la cele două pete de galben (centru-stânga).
Mai poate fi văzut în ea şi contrastul întunecat-luminos văzut în special la nivelul petei negre de sus şi din dreapta jos lângă cele mai luminoase tente (galben) cu care se învecinează. Singurul contrast care lipseşte din spectrul de contrastelor de artă este cel clar-obscur, care nu se pretează la arta abstractă ci doar la cea figurativă.
În ceea ce priveşte grupa de contraste ale naturii existente, mai întâi această imagine abstractă trebuie interpretată figurativ. O astfel de temă nu e foarte comună în teoria artei, însă eu o voi dezvolta la maximul posibil în acest moment în ultimul capitol al acestei cărţi. Imaginaţia ne poate ajuta să vedem în ea diferite ipostaze ale lumii. Probabil cea mai literală interpretare este vederea dintr-un avion sau din Google maps a unor acoperişuri urbane, precum în imaginea de mai jos:
În această imagine avem contrast organic-anorganic între vegetaţie şi betonul din construcţii. Dacă e vegetaţie atunci trebuie să fie şi vegetaţie moartă, prin urmare vom avea şi contrast biologic (viu-mort, frumos-urât, etc.). Contrastele de greutate, de mărime, de formă şi de textură vin la pachet odată cu diferenţele dintre plante şi dintre clădirile din comunitate. De asemenea, construcţiile speciale din comunităţile din dreapta se înscriu în contrastul numeric. Nu se poate vedea contrastul stării de agregare, pentru că nu se vede cerul sau vreo acumulare de apă. Nici cel de temperatură nu se vede, deşi pe undeva trebuie să existe o flacără în interiorul acestor construcţii sau maşini ce sunt conduse pe stradă. Dar acestea nu se văd în mod clar, prin urmare acest contrast nu e vizibil ci doar deductibil.
O altă interpretare figurativă a imaginii (abstracte a) lui Klee poate fi chiar a unor terenuri agricole cultivate cu diferite plante.
În acest al doilea caz avem contrast organic-anorganic între vegetaţie şi pământ. La fel ca şi în cazul de mai sus, vom avea şi contrast biologic (viu-mort, frumos-urât, etc.) în zonele de vegetaţie. La fel există şi contrastele de greutate, de mărime, de formă şi de textură prin diferenţele dintre plante şi bolovanii existenţi în pământ. De asemenea, construcţiile speciale din comunităţile din dreapta se înscriu în contrastul numeric.
La fel ca în cazul de mai sus nu se poate vedea clar contrastul stării de agregare şi nici cel de temperatură în această imagine.
Imaginea mai poate fi interpretată şi ca un oraş :
În acest caz contrastul organic-anorganic se stabileşte între oameni şi restul de obiecte din metal, sticlă şi beton. Contrastul biologic viu-mort se realizează între oameni şi elementele organice moarte precum hainele sau încălţămintea din piele ce poate exista la personaje. Contrastul biologic frumos-urât, (dacă există) se stabileşte între oameni (în partea dreaptă). Contrastele de greutate, de mărime şi de formă există prin diferenţele dintre elementele vizibile. Cel de textură poate fi experimentat între numeroase suprafeţe netede vizibile şi cele ruguroase. Trenul suspendat face contrast numeric cu maşinile de pe stradă. Spre deosebire de primele două cazuri, în această imagine avem şi contrast de temperatură între farurile stâlpilor de iluminat (sau chiar ale maşinilor) şi restul de obiecte care, după hainele oamenilor par undeva la 15-20 de grade Celsius. Prezenţa vizibilă a cerului (stare gazoasă) implică şi contrastul stării de agregare, prin alăturarea acestuia cu clădirile (solide). Aşadar în această imagine există toate contrastele din natură. În funcţie de interpretările fiecăruia se pot face astfel de exerciţii de recunoaştere a a contrastelor.
0 comentarii:
Post a Comment