CONTRIBUŢII LA DEZVOLTAREA IMAGOLOGIEI
Acest text continuă de aici
Acest text face parte dintr-o lucrare teoretică mai amplă
2.5.6. Probleme teoretice în clasificările variaţiei formelor din manualele de „Educaţie plastică” aprobate până acum de Ministerul Educaţiei
Una dintre cele mai mari probleme ale teoriei imaginii de până acum este lipsa de concordanţă în clasificarea tipurilor de variaţie a formelor (ritm). Aşa ceva este inacceptabil în ştiinţă, deşi se mai găsesc exemple. De exemplu, clasificarea tulburărilor psihice din ICD, editată de Organizaţia Mondială a sănătăţii nu coincide întru-totul cu cea din DSM, editată de Asociaţia Americană de Psihiatrie. E o problemă ce va trebui să fie rezolvat în viitor. Însă marea majoritate a claselor din cele două clasificări coincid măcar ca semantică, chiar dacă se folosesc termeni diferiţi. În textele de teorie a imaginii la care am avut acces pentru documentarea acestei lucrări am găsit 3 clasificări, cu noţiuni clasificate total diferite, din păcate. Nu există nici măcar o clasă care să se regăsească.
În manualul de „Educaţie Plastică”, clasa a VI-a, editat de Editura Teora în 1998, începând de la pagina 38, Victor Dima a încercat o clasificare a variaţiei formelor (ritmului), respectiv un număr de 9 tipuri, la care se adaugă încă unul:
- valoric;
- aglomerat-dispersat;
- liniar;
- de formă;
- dinamic;
- ascendent;
- descendent;
- orizontal;
- cromatic;
Deşi nu este menţionat concret în text, Victor Dima a prezentat, în acelaşi manual la pagina 41, un al 10-lea tip de variaţie a formelor, respectiv „ritm simetric”, cu o subclasă, „ritm simetric al formelor”. Practic el îşi contesta propria clasificare de dinainte. Numai din această precizare la final de capitol ne dăm seama că această clasificare este una temporară, cu scop de sistematizare posterioară.
Lipsa de coerenţă a clasificării variaţiei formelor din teoria imaginii de până acum se intuieşte în faptul că nu există unanimitate între autori. În manualul de clasa a VI-a, editat de editura „ALL Educational”, la pagina 56, autorii Nicolae Filoteanu şi Doina Marian au clasificat chiar 16 tipuri, respectiv:
- ondulatoriu;
- circular;
- spiralat;
- în registre dispuse în sens orizontal;
- radial; - activ prin dilatare;
- al descreşterii;
- vertical;
- realizat prin tehnică mixtă;
- al unor forme şi culori semănate (atribuite) liber în suprafaţă;
- cu centru de interes;
- dinamic;
- orizontal;
- de linii;
- de forme;
În „Ghid metodic de educaţie plastică” , Editura Compania 2007, Ion Pîrnog clasifică şi el variaţia formelor la pagina 114 astfel:
A. Configuraţii ritmice după aranjament
- de suprafaţă
- grupate;
- liniare cu diferite mişcări : rectilinii, zigzagate, curbe (circulare, concentrice, semicirculare, elipsoidale, spiralice, sinusoidale);
- stelate;
- furcate (evantai) etc.
B. Configuraţii ritmice după efectul impresiv-psihologic
- frontale;
- de adâncime;
- ascendente/descendente;
- progresive/regresive;
- sistolice/diastolice;
În manualul de Educaţie plastică pentru clasa a V-a, Editura Litera Internațional Chișinău 2016, pagina 57, autoarea Zinaida Ursu descrie 3 tipuri de ritm, respectiv:
- ritmul liniar ( linii, fîşii identice, situate la acelaşi interval şi pe aceeaşi direcţie)
- ritmul formelor ( repetarea regulată în spaţiu a acestora)
- ritmul cromatic ( forme colorate identic, care se repetă în ansamblul unei structuri prin modificarea dimensiunilor şi amplasarea lor)
Aceeaşi clasificare se regăseşte în „Manual Educaţie plastică pentru clasa a VI-a”, pagin 44, editat de Grup Media Litera în 2019. Autoarele Oana-Mari Solomon, Cristina Rizea şi Daniela Stoicescu folosesc aceeaşi clasificare; probabil ca urmare a observării discrepanţelor manualelor din anii anteriori, factorii abiltaţi au venit cu această clasificare ce a fost impusă apoi la unison autorilor. E un pas înainte în ceea ce priveşte coerenţa, însă lucrurile sunt departe de a fi fost rezolvate.
Observăm că primele două se referă la repetiţia identică, în timp ce al treilea permite variaţie de forme, repetându-se identic doar culoarea lor.
În manualul de Educaţie plastică pentru clasa a VI-a, Editura Ars Libri 2019, la pagina 71, Elena Stoica, Adina Serbănoiu şi Adina Grigore disting în primă fază un Ritm liniar, care poate fi „circular, în spirală, cu centre de interes”. Ulterior aflăm că există „ritmuri plastice binare, ternare şi poliritmice”. Numărul binar, ternar şi poli se referă la numărul de planuri pe care se desfăşoară succesiunea de variaţie a formelor. De exemplu, precizează autoarele, „Ritmul binar presupune realizarea a două registre într-o compoziţie: un plan mai jos şi unul mai sus”. Ne putem imagina că cel ternar e realizat din 3 registre. Şi, conform analogiei, poliritmia presupune un ansamblu de mai mult de 3 astfel de registre. Ciudat e faptul că 2 sau 3 nu e văzut de autoare ca un indiciu al prefixului „poli”, în care să intre şi primele 2… Oricum, nu m-am putut dumeri dacă ele fac parte din ritmul liniar prezentat anterior, sau din altă clasă de ritm. Mă gândesc că, dacă ar fi făcut parte din acesta, atunci cele trei forme ulterioare ar fi trebuit plasate lângă primele… Observăm totuşi că această clasificare e şi ea diferită de celelalte de până acum.
O altă problemă ce vizează diviziunea tipurilor de ritm este faptul că autorii de manuale nu descriu o conexiune mai clară între acest ritm, ce se studiază în clasa a VI-a, şi progresie sau modificare progresivă a spaţiului, ce se studiază în clasa a VIII-a. Unele imagini date ca exemplu în manualele de clasa a VI-a sunt clar în aceeaşi clasă cu cele ale temei de clasa a VIII-a. Autoarele manualului de Educaţie plastică pentru clasa a VIII-a (Editura Ars Libri 2020), Elena Stoica Adina Grigore Imets Laszlo, Patricia Stoche, chiar încearcă o clasificare a progresiei la pagina 69 şi 70 în „Progresie radială”, „Progresie în spirală”, „Progresie gradată” şi „schimbarea spaţiului”. Observăm că autoarele restrâng progresia doar forma mărimii, ignorând pe cea a tranziţiei, respectiv etapele de transformare a unei forme în alta, aşa cum am descris-o în detaliu în secţiunea următoare. Dar, o astfel de încercare de clasificare a progresiei, şi găsirea subclaselor radială şi spiralată, este un important pas înainte faţă de restul manualelor, care nu încearcă ceva similar. De la acest punct până la asimilarea temei/lecţiei progresiei în cea a variaţiei formelor nu e decât un pas, iar autoarele sunt destul de aproape să-l facă.
În ciuda unor astfel de sclipiri rare, în acest moment per ansamblu suntem într-o beznă totală privind teoria, în ceea ce priveşte acest subiect. Am amintit deja că nu există un tip de clasificare care să se regăsească în toate cele trei clasificări prezentate anterior, plus aceasta de după 2016 aşa cum o vedem în manualele de Educaţie Plastică din România şi Republica Molodova. În primele 3 clasificări din manualele mai vechi, observăm că la cele două manuale de clasa a VI-a doar două corespund, respectiv, cel „dinamic” şi cel „orizontal”. Mai bine renunţăm la teorie, luăm toate exemplele de variaţie de forme şi le expunem nesistematizate copiilor pentru a le da o cale de lucru (practic), mai curând decât să-i zăpăcim cu aceste noţiuni. Mi-aduc aminte că la unul dintre examenele de titularizare la care am participat un subiect era chiar legat de acest ritm. În condiţiile în care cele 2 manuale funcţionau în paralel, cel editat de editura „ALL Educational” nefiind cumva retras, o astfel de evaluare la examen a fost realmente făcută cu picioarele în condiţiile în care nu există unanimitate la nivel de teoreticieni. Sunt mai multe exemple de acest fel prin manualele de „Educaţie Plastică”, am să revin la acest subiect în capitolul dedicat metodicii din acest text.
Oricum, după cum am tot spus în acest subcapitol dedicat variaţiei formelor, tema teoretică e mult prea dificilă pentru elevii de şcoala generală. Iar versiunea pe care eu am dat-o în următoarea secţiune se adresează mai curând studenţilor şi specialiştilor în teoria imaginii decât vârstelor mici. Însă, chiar dacă le oferim elevilor de şcoală generală doar numele tipurilor de variaţie, fără argumentarea stufoasă pe care teoreticienii de mai sus dar şi eu am făcut-o, tot ne trebuie o sistematizare pentru a folosi nişte termeni coerenţi, uşor de ţinut minte.
Lipsa de concordanţă a teoreticienilor privind clasificarea variaţiei formelor ne pune în aceeaşi situaţie precum cu clasificarea liniilor . La fel ca acolo, şi aici va trebui să le sintetizăm şi să le sistematizăm în aşa fel încât să ajungem cât mai repede la un numitor comun. O să încep acest demers analizând în detaliu fiecare din cele 3 clasificări prezentate mai sus. Dacă le analizăm logic vedem în primul rând că criteriile de clasificare nu au acelaşi principiu de clasificare.
O să încep cu analiza clasificării manualului de clasa a VI-a, editat de editura „ALL Educational” (autori Nicolae Filoteanu şi Doina Marian), pentru că aici am găsit ceva ce am prelucrat în propria mea clasificare din următoarea secţiune. După cum se vede, în această secţiune sunt foarte critic la adresa clasificărilor de până acum. Aşa că, pentru a balansa situaţia, am să încep analiza lor individuală cu evidenţierea unor lucruri pozitive. În clasificarea propusă de cei doi autori există 3 astfel de părţi bune. Mai întâi, ei au creat două clase pentru ceea ce eu am numit într-o secţiune anterioară „variaţia progresivă de mărime formelor”. Aceste clase sunt (ritm) „activ prin dilatare” şi cel „al descreşterii”.
Partea negativă a acestei sistematizări costă în faptul că nu există o coerenţă terminologică între cele două noţiuni. Termenul „descreşterii” îl implică automat pe cel al… „descreşterii”. De ce să mai venim cu o nouă titulatură precum „activ prin dilatare”. Sau, dacă o preferăm e aceasta, atunci cealaltă ar fi trebuit să se numească „activ prin contractare”. Sună un pic mai logic şi ajută astfel la memorare. Din fericire ambele variante pot fi abandonate în favoarea unei clase unice, pe care eu am numit-o, aşadar, „variaţie progresivă de mărime formelor”. Creşterea şi descreşterea e acelaşi lucru în artă, văzut cu semnul schimbat.
Al doilea lucru pozitiv în această clasificare, probabil cel mai coerent dintre toate 3, este dat de cele 4 tipuri de „ritm” ondulatoriu, spiralat, circular şi cel radial. De la ele se poate pleca în teoretizarea mai coerentă a subiectului. Şi acestea pot fi ridicate la o categorie mai generală, pe un nivel mai înalt al clasificării, deoarece reiau acelaşi principiu al circularităţii. După aceea, respectiva noţiune mai generală se poate subîmpărţi în clase mai mici precum cele date de cei doi autori. Am folosit toţi cei trei termeni în varianta mea de clasificare din următoare secţiune; doar că pe cel „ondulatoriu” l-am numit „şerpuit” pentru că e mai scurt şi se adaptează mai uşor la dimensiunile tabelului de clasificare.
Partea negativă a acestor 4 clase din acest manual pleacă de la faptul că autorii nu au precizat că linia şi forma este acelaşi lucru în acest context. Atunci când spunem spirală ne gândim în primul rând la linie şi apoi la formă. Pentru forma spiralată există cuvântul „încolăcire”. Dar, în această clasificare, vedem că ultimele două clase reiau tema liniilor precum şi cea a formelor. Victor Dima are şi el clasa (ritm) „liniar”, în manualul de „Educaţie Plastică”, clasa a VI-a, editat de Editura Teora în 1998. În arta abstractă linia poate fi independentă, (deşi voi argumenta în ultimul capitol că arta abstractă poate fi tradusă în imagine figurativă). Însă în cea figurativă ea sugerează tot timpul o formă, aşa că cele 2 sunt inseparabile. Clasificarea liniilor poate fi ajustată la clasificarea variaţiei formelor. Desigur, dacă nu facem această precizare la capitolul „Linie”, suntem nevoiţi să încărcăm aici subiectul cu ceva ce n-a fost făcut la timpul lui, precum un student care învaţă de la 0 în ultimele zile toată materia pentru examen… Dacă nu am realizat o clasificare coerentă a liniilor la timpul ei, nu putem merge mai departe la clasificarea variaţiei formelor. Iată că şi educatorii pot trece şi ei prin aceeaşi problemă tipică a elevilor care nu pot avansa în înţelegerea materiei dacă nu au parcurs noţiunile ei de bază!
Prin urmare, nu mai e nevoie de precizat o altă clasă de linii şi nici pe cea al formelor pentru că întreaga clasificare se referă la… variaţia formelor. Dar, la fel ca în cazul de mai sus, de data asta autorii au trecut prea repede peste noţiunea de „ritm” şi au lăsat subiectul neterminat. Dacă l-ar fi analizat precum am făcut eu în secţiunea aferentă , atunci ar fi ajuns la concluzia că acest „ritm” se referă de fapt la o succesiune de forme, adică toată clasificarea se referă la forme, nemaifiind nevoie ca o clasă anume să fie denumită „de forme”. Ei bine, în acest manual sunt descrise chiar două clase de … forme, respectiv „de forme” şi „al unor forme şi culori semănate (atribuite) liber în suprafaţă”. Dacă însuşi subiectul este cel al variaţiei de forme, atunci nu mai trebuie precizată o clasă separată cu acest nume, pentru că în acest caz se distruge principiul diferenţierii de criteriu din clasificare, aşa cum este enunţat de logică. Din acest motiv am şi preferat formula „variaţia formelor” în locul termenului „ritm”.
Al treilea lucru pozitiv din această clasificare este referirea la poziţie orizontală şi verticală. Partea negativă este că, în ambele manuale de clasa a VI-a, variantele aferente de clasificare a variaţiei formelor nu cuprinde triada completă orizontal – vertical – oblic. În manualul de faţă există doar „ritm” orizontal şi vertical. În manualul lui Victor Dima există doar cel orizontal. Aşa ceva este foarte surprinzător, de parcă autorii ar fi elevi de clasele primare, care omit deseori poziţia oblică. Însă aceasta vine automat după ce le-am menţionat pe cele orizontală şi verticală, pentru a epuiza toate variantele orientării. În caz contrar vom avea clasificare incompletă. Remarc totuşi intuiţia bună de a aduce şi aceste clase în clasificarea propusă de cei doi autori, chiar dacă sistematizarea logică n-a fost foarte reuşită. La fel ca şi în cazul liniilor, eu am păstrat această diferenţiere în clasificarea variaţiei formelor propusă în următoarea secţiune. Triada orizontal - vertical-oblic din clasificarea liniilor are corespondenţă în variaţia de forme pe care ele le generează sau sugerează.
Dar parcă dorind să mă contrazică anticipat, şi să mă facă să-mi retrag lauda pentru această parţială coerenţă în sistematizare, autorii acestui manual mai pun odată tipul orizontal în clasificare, prin ceea ce numesc (ritm) „în registre dispuse în sens orizontal”. Practic ei reiau şi în acest caz eroarea de mai sus cu liniile şi formele, cărora li s-au dat câte o clasă separată. La fel se face şi aici cu caracterul orizontal al variaţiei formelor. Acesta trebuia să fie neapărat pus într-un singur item de clasificare, nu în două. E ca şi cum am enumera copacii în prun, măr, păr, cireş înalt şi cireş scund; ultimele două clase trebuie reunite în aceeaşi noţiune şi aşa trebuia făcut şi cu orizontalitatea. Dacă vrem să reclasificăm această noţiune, atunci trebuie să deschidem alt nivel de clasificare, unul inferior. Prin acest item autorii prezintă un caz de variaţie a variaţiei formelor, adică o combinare complexă a variantelor simple, despre care voi aduce detalii în plus în secţiunile următoare. Faptul că formele de acest gen sunt compuse din alte forme mai simple nu trebuie să implice crearea unei alte variante de variaţie orizontală a formelor. E suficient să precizăm că în acest caz există o combinare între mai multe tipuri. Pe acest principiu combinatoriu voi expune propria mea clasificare, la fel ca în cazul liniilor, după cum am menţionat că voi arăta în tabelul de la următoarea secţiune.
„Ritmul dinamic”este unul din cele trei clase care corespund terminologic la ambele manuale, alături de cel „orizontal” şi cel „liniar” („de linii” în acest manual). Însă el vine cu alte probleme teoretice; măcar sub aspectul terminologic, formula „ritm dinamic”, este un mic pleonasm; dacă e gândit sub aspectul literal din muzică. Chiar dacă este lent, ritmul are o notă de dinamism specifică artelor timpului în care această artă se încadrează. Dar în mod paradoxal această formulă este şi o contradicţie în termeni în accepţiunea sa metaforică din teoria imaginii; cu cât numărul de forme e mai mare, cu atât imaginea e mai dinamică. Dinamismul este el însuşi o sugestie metaforică dată de teoria imaginii din artele plastice, ca arte eminamente statice. Se ştie că există o compoziţie dinamică pe lângă cea statică; în următorul subcapitol o voi descrie ceva mai detaliat.
O altă clasă care trebuie abandonată din această clasificare este „ritmul realizat prin tehnică mixtă”. El se suprapune peste altele şi poate fi fragmentat şi absorbit în ele. Tehnica de lucru nu trebuie să fie criteriul care defineşte o clasă de variaţie a formelor. Se poate întâmpla ca printr-o anumită tehnică (individuală) să se poată redea mai facil o variaţie de forme, care ar fi mult mai greu de realizat altfel. De exemplu o elice care se învârteşte în faţa jetului de aerograf poate realiza o variaţie progresivă de forme, prin intermitenţa jetului, dacă mişcarea elicei sau a mâinii care mişcă ansamblul e regulată de acceleraţie. În acest caz clasa ar putea fi numită după tehnică, aerograf + elice, având avantajul de a fi descriptivă. Dar mă îndoiesc că toate tehnicile mixte creează în mod facil variaţii ale formelor precum în cazul de mai sus. Chiar dacă ar crea, ele tot ar trebui numite individual, nu general „tehnică mixtă”. Altfel tema s-ar concentra pe tehnici şi nu pe clasificarea variaţiei formelor, precum celebra scenă cu castravetele interpretată de actorul Florin Piersic. Orice variaţie a formelor se poate realiza prin tehnică mixtă. N-am rezolvat nimic dacă o clasificăm în realizată prin tehnică simplă sau mixtă.
Un alt tip de variaţie a formelor din clasificarea acestui manual care nu poate fi păstrat într-o clasificare coerentă este cea „cu centru de interes”. Nefiind o repetiţie absolut identică, variaţia formelor are undeva anume acel „accent”, despre care am detaliat la caracteristicile sale. El este zona unde variaţia e mai vizibilă. Indiferent dacă e foarte vizibilă sau mai puţin vizibilă, această zonă devine invariabil centru de interes dacă e cea mai vizibilă dintre toate. Prin urmare centrul de interes ar putea fi o constantă pentru toate tipurile de variaţie a formelor, şi nu trebuie dată ca particularitate a unui singur tip de clasificare a acesteia. Problema e că centrul de interes este o caracteristică a întregii suprafeţe plastice, adică a compoziţiei. Variaţia formelor poate acoperi întreaga suprafaţă, însă de multe ori este doar parţială, după cum am arătat în secţiunea aceasta în acest text.
Şi în clasificarea lui Victor Dima din manualul de „Educaţie Plastică”, clasa a VI-a, editat de Editura Teora în 1998, sunt multe aspecte negative. Dar, la fel ca şi în cazul analizei clasificării variaţiei formelor din manualul de clasa a VI-a editat de editura „ALL Educational, şi în cazul de faţă am să încep cu partea pozitivă. Dar de data asta lauda e completă, spre deosebire de cele 3 lucruri pozitive din clasificarea din celălalt manual, care aveau şi părţi negative. Această clasă, căreia nu îi pot reproşa nimic teoretic, este cea de (ritm) „aglomerat – dispersat”. Eu am reluat-o ad litteram în formula deja amintită mai sus de „variaţie a variaţiei formelor”. Ea este o alăturare a unor clase separate din clasificarea de bază a variaţiei formelor, aşa cum am teoretizat-o în următoarea secţiune. Nu am folosit aceeaşi terminologie pentru că am vrut să leg această clasă de variaţia de bază formelor; însă din punct de vedere descriptiv formula „aglomerat – dispersat” e mai uşor de înţeles de copii, în cazul foarte probabil în care se va renunţa la teorie pentru prezentarea acestei teme în viitoarele manuale.
Cât despre părţile negative, ele sunt mai mute. De fapt cam toate clasele din această clasificare sunt părţi negative, din care nu am putut prelua nimic, spre deosebire de cea „aglomerat – dispersat”, care a devenit noţiune fundamentală în clasificarea mea. În clasificarea sa există două clase, respectiv (ritm) „ascendent” şi „descendent” în care sunt înghesuite două caracteristici importante ale variaţiei formelor: prima este cea a verticalităţii, despre care am spus mai sus că Victor Dima a omis-o din corelaţia cu „ritmul orizontal”. Din imaginile tipărite în manual vedem totuşi că imaginile arată o direcţie oblică şi pentru tipul „ascendent” şi pentru cel „descendent”. Nu ştiu ce problemă o avea autorul cu verticalitatea, dar simt că spre ea tind aceste două noţiuni corelative. Verticalitatea se află în raport de simetrie corelativă cu cea de orizontalitatea, chiar dacă oblica are şi ea un rol în acest cuplu noţional.
Cealaltă caracteristică a lor este progresia de mărime, deşi ea este sugerată mai curând de accepţiunile termenilor folosiţi decât de imaginile date ca exemplu. Din acest punct de vedere, la fel ca şi în cazul de mai sus al manualului de clasa a VI-a, editat de editura „ALL Educational”, faţă de precizarea creşterii şi descreşterii, nici în acest caz nu e nevoie de două clase corelative („ascendent” şi „descendent”). În artă aceste noţiuni corelative înseamnă acelaşi lucru, văzut cu semnul schimbat, cam la fel ca principalele concepte din filosofia lui Hegel.
Dacă până acum am criticat lipsa de acelaşi nivel de generalitate al criteriului noţiunilor clasificate, de data asta în acest cuplu corelativ de noţiuni sunt introduse două caracteristici esenţialmente diferite ale variaţiei formelor. Pe baza lor am creat propria mea clasificare, după cum se va vedea în secţiunile următoare. Aceste caracteristici sunt, pe de o parte, relaţia formelor din şirul de variaţie unele cu altele, iar pe de altă parte alinierea lor la un factor extern. Îmbinarea acestor două caracteristici rezultă în variaţia bazică a formelor. Recombinarea lor epuizează întregul spectru al variaţiei de forme aşa cum există în istoria imaginii. Dacă acceptăm o astfel de înghesuire a lor în acest cuplu de noţiuni, am pierdut şansa unei astfel de clasificări coerente a variaţiei de forme. Am să revin la cele două imagini în penultima secţiune din acest subcapitol, cea dedicată încadrării fiecărei imagini date ca exemplu de autorii acestor lucrări teoretice pentru clasificările lor.
Cel mai supărător element de clasificare a variaţiei formelor realizată de Victor Dima este „ritmul cromatic”. La pagina 40 din acest manual el îl descrie ca fiind „forme de culori identice, repetate în ansamblul unei structuri, modificând sau nu dimensiunile”. Mi-e greu să traduc această frază pentru un copil de 10 ani. O astfel de descriere intră bine în corpul principiilor repetiţiei, simetriei şi alternanţei din arta decorativă. Apoi, structurile plastice se studiază tocmai în clasa a VII-a, peste un an. A le aduce în prim-plan în manualul de clasa a VI-a înseamnă a vorbi cu termeni nedefiniţi, ceea ce înseamnă uciderea comunicării.
Apoi, nu am cum să-mi dau seama dacă modificarea dimensiunilor se referă la forme le colorate identic sau la structură. Încercând să ghicesc sensul celor spuse în fraza de mai sus, cred că acest „ritm cromatic” se referă la pete diferite dispuse pe suprafaţă care, într-adevăr, se prezintă ca o variaţie de forme. Însă nu are rost ca numele ei să fie legat într-un fel de culoare, după cum nici variaţia liniară nu mai trebuie precizată. Linia implică o formă. Aceasta e precisă în arta figurativă, şi interpretabilă în cea abstractă. Oricum ar fi, între mai multe pete succesive se poate deduce o linie, în caz că ea nu este clar vizibilă la nivelul confluenţei dintre ele.
Practic în acest moment ne lovim din nou de dilema de la contrastul de extensie (cantitate) despre care am discutat mai sus: în această relaţie de forme nu contează culoarea. Aceeaşi situaţie se poate întâmpla şi în cazul unor pete acromatice. N-ar mai fi cumva variaţie de forme („ritm”) dacă decolorăm o astfel de alăturare de forme? Nu are sens. Aşadar nu culoarea trebuie să dea numele unei astfel de clase, ci însăşi variaţia de forme. Prin urmare denumirea clasei este neinspirată, iar realitatea acestei variaţii de forme trebuie încadrată în altă clasă. De fapt poate fi încadrată în mai multe clase, deja prezentate de Victor Dima în acelaşi nivel de clasificare.
Cât despre „ritmul liniar”, am spus deja mai sus că nu mai trebuie precizat, pentru că liniile determină automat forme în arta figurativă; nu mai insist pe acest subiect, orice fel de variaţie a formelor poate fi prezentată liniar.
Am lăsat la final clasificarea din „Ghid metodic de educaţie plastică” , Editura Compania 2007, pentru că aici sunt cele mai puţin pozitive lucruri de menţionat. Remarc că autorul Ion Pîrnog foloseşte aceeaşi terminologie şi accepţie pentru clasa „Configuraţii ritmice ascendente/descendente” precum cele două clase cu acelaşi nume menţionate mai sus de către Victor Dima. Singura diferenţă, după cum se vede, este că aici sunt reunite în aceeaşi clasă. Despre neajunsurile acestor noţiuni am analizat mai sus, nu e cazul să repet. La fel şi în cazul aşanumitei clase „liniare cu diferite mişcări”.
Totuşi, ca evidenţiere şi a lucrurilor pozitive, remarc în textul de la pagina 115 că autorul intuieşte recombinarea ulterioară a acestor clase de bază; „Configuraţia ritmică ascendentă” este în imaginea postată mai sus şi „de adâncime”. Am menţionat mai sus că am folosit şi eu acest principiu al recombinării în clasificarea mea. Deduc din text că această clasă a „configuraţiei ritmice ascendente” se referă la perspectivă; dacă autorul a avut în vedere progresia de mărime, specifică redării formelor în perspectivă, atunci acesta e cam singurul lucru pozitiv din această clasificare. Ar mai putea fi şi „Configuraţii ritmice grupate”, însă autorul nu descrie această clasă şi nici nu dă exemplu cu imagini. Nici despre cele „furcate (evantai)” autorul nu dă detalii, această noţiune ar putea avea raport de intersectare cu cea de la „grupate”. La fel pot spune şi despre clasa „stelate”, care la prima vedere mi se pare cam fantezistă. Însă caracteristica „după efectul impresiv-psihologic” din clasificarea sa mi se pare chiar haotică, cu care nu se poate face nimic.
Aşadar, putem vedea în aceste manuale, plus clasificarea lui Ion Pîrnog, o „depozitare” provizorie a tipurilor de variaţii de forme, dar nu o clasificare coerentă. Fiecare autor a văzut o particularitate sau alta, care pot fi manifestări diferite ale aceleiaşi clase. Am văzut că „ritmul de forme„ este cumva prezentat de două ori precum Ghiță Pristanda cu steagurile, în celebra piesă a lui Caragiale. Altele sunt ignorate, după cum vom vedea în secţiunea următoare, ceea ce face din toate cele 3 clasificări să fie incomplete şi insuficient elaborate teoretic. De aceea în următoarele secţiuni am să propun o clasificare a variaţiei formelor care să rezolve aceste probleme teoretice.
0 comentarii:
Post a Comment