CONTRIBUŢII LA DEZVOLTAREA IMAGOLOGIEI
Acest text continuă de aici
Acest text face parte dintr-o lucrare teoretică mai amplă
2.6.7. Exemple de încadrare a imaginii în tipurile de compoziţii descrise
Acestea fiind spuse, în continuare voi da câteva exemple de analiză compoziţională a imaginii după câteva exemple semnificative, cu imagini abstracte sau figurative. O să încep cu lucrarea expresionistului abstract american Willem de Kooning, pe care am mai precizat-o anterior. În primul rând, ea este o imagine aglomerată. Apoi, nu vedeam decât două verticale la ceea ce pare a fi o ramă, în partea dreaptă-jos, restul fiind oblice şi curbe. Mai vedem forme mari în partea de sus şi mici în partea de jos. Mai vedem culori calde în partea de sus şi reci în partea de jos. Aşadar imaginea este dinamică. Imaginea este una abstractă, deoarece formele nu par să simuleze bidimensional vreo realitate existentă sau posibilă. Se poate vedea o creatură, scara din dreapta sau rama unei oglinzi/tablou, însă acestea sunt minoritare în raport cu restul. Se încadrează în abstracţionismul informal deoarece nu are elemente geometrice pentru a fi încadrată la cel geometric şi nici elemente infantile pentru a putea fi încadrată la cel infantil.
De asemenea, ea este imagine plastică, nu decorativă, deoarece conţine repetiţie, simetrie şi alternanţă. Încadrarea în compoziţia închisă sau deschisă este ceva mai dificil de făcut la această imagine. Centrul de interes principal pare a fi pata de mov din stânga jos, sau rama/scara, ce sunt singurele elemente cât de cât figurative din imagine. Dintre acestea doar rama nu este tăiată de marginile suprafeţei. Nefiind un centru de interes unanim, ponderea ei nu este atât de mare încât să determine caracterul închis al imaginii. Sunt foarte multe elemente tăiate în special pata de galben de sus şi cea de mov de jos, care sunt centre de interes secundare sau terţiare şi ar putea fi chiar şi principale. Deşi are foarte multe elemente închise, părerea mea este că imaginea se încadrează în compoziţia deschisă.
„Gioconda” lui Leonardo da Vinci este cert o imagine plastică şi nu decorativă, deoarece în ea nu se regăseşte tenta plată, repetiţia, simetria şi alternanţa. E puţin de argumentat în favoarea compoziţiei plastice (nu decorative) în care imaginea se încadrează, odată cu observaţia variaţiei de forme şi a tentei vibrate în loc de repetiţie , simetrie, alternanţă şi tentă plată precum în compoziţia decorativă. În acelaşi fel se poate încadra şi în cea figurativă https://gabrielbaldovin.blogspot.com/2021/08/123-arta-figurativa-si-cea-abstracta.html (nu abstractă) deoarece recunoaştem formele naturii, simulate în imagine. În ceea ce priveşte numărul de elemente prezente, compoziţia este aglomerată.
În ceea ce priveşte senzaţia de mişcare, putem observa triunghiul isoscel cu vârful în sus, reprezentat de fruntea Giocondei şi mâna ei stângă, poziţionată aproape orizontal. Imaginea are mai multe linii oblice şi curbe decât verticale şi orizontale, ceea ce-i conferă un oarecare aspect de dinamism. În sprijinul acestei idei am putea interpreta triunghiul în care tinde să se încadreze personajul ca pe un patrulater neregulat, dinamic. Însă în imagine putem vedea alte elemente statice precum culorile calde plasate în josul imagine şi cele reci în susul ei. De asemenea, putem vedea obiecte uşoare sus (cerul) şi grele jos. Mai putem vedea culori deschise sus şi închise jos, ceea ce înclină decisiv balanţa compoziţiei statice.
Ceva mai multe dificultăţi de încadrare vom avea la încadrarea în tipul închisă/ deschisă. Imaginea are centrul principal de interes faţa sau gura (datorită anecdotei cu zâmbetul ei misterios). În ambele cazuri compoziţia este închisă deoarece aceste elemente nu sunt tăiate de marginile suprafeţei. În spatele personajului vedem elemente tăiate de margine, precum cerul, pădurea sau terenul. De asemenea, partea inferioară a sa este tăiată. Acestea sunt argumente în favoarea compoziţiei deschise. Însă, dat fiind faptul că centrul principal de interes nu este tăiat, împreună cu multitudinea de detalii legate de acest personaj, compoziţia înclină foarte mult spre cea închisă.
Există şi situaţii unde încadrarea nu e atât de sigură, precum lucrările lui Mondrian din perioada europeană. Am s-o analizez pe cea dată ca exemplu într-o secţiune anterioară. În mod cert ea este lucrare abstractă, ce se încadrează în forma sa geometrică. Este abstractă deoarece formele nu par să simuleze bidimensional vreo realitate existentă sau posibilă. Face parte din abstracţionismul geometric deoarece constă într-o alăturare de forme geometrice de bază, aici patrulatere regulate. În ceea ce priveşte încadrarea ei în compoziţie plastică sau decorativă, lucrurile se complică un pic. Putem observa tenta plată folosită în aşezarea culorii. Aşa ceva este element decorativ. Însă ea apare şi în cazul abstracţionismului geometric, fiind regăsită la artişti precum Kandinsky sau Malevich. Mai poate fi văzută parţial în tendinţa color-field pe care unii istorici ai artei l-au inclus în expresionismul abstract american. Dar, pentru faptul că nu mai vedem repetiţie, simetrie şi alternanţă, compoziţia nu este decorativă, ci plastică.
Problemele se complică însă la încadrarea ei în compoziţia închisă sau deschisă, deoarece imaginea are două interpretări. O putem interpreta fie ca o intersecţie de linii fie cas o alăturare de pătrate, ale căror contururi sunt respectivele linii. Ponderea celor două interpretări e cam egală ca argumentare. Cele două patrulatere colorate cu galben şi albastru tind să fie minoritate nobilă, realizând contrastul singular-plural https://gabrielbaldovin.blogspot.com/2021/08/24351-clasificarea-si-descrierea.html . Ce-i drept, dacă doar unul era colorat, atunci acest contrast era mai vizibil, şi astfel varianta asta de interpretare se impunea mai bine. Dar, liniile intersectate fac contrast închis - deschis cu albul pe care îl generează, plus de asta converg în anumite puncte, chiar dacă în unchi drept. Iată că argumentele pentru varianta a doua sunt destul de puternice şi ele.
În ceea ce priveşte varianta cu pătratele, centrele de interes sunt unul din cele două (patrulatere ce lasă impresia ca sunt) pătrate colorate. Faptul că în zona de margine nu mai au acele linii drept contur, împreună cu cele albe, ne face să credem că ele sunt tăiate de marginile suprafeţei. Prin urmare, imaginea se înscrie în compoziţia deschisă. Pentru varianta cu linii, principalul centru de interes pare a fi liniile intersectate ce determină patrulaterul galben, iar restul de centre sunt resturi de unghiuri drepte de aici. Fiind toate în interiorul suprafeţei, compoziţia pare a fi predominant închisă.
O importantă particularitate care înclină balanţa către varianta liniilor este faptul că imaginea este una statică, fiind compusă exclusive din verticale şi orizontale, fără nici un fel de oblică. După cum am mai spus anterior, picturile de acest gen ale lui Mondrian sunt acele cazuri rare în care nu există nici un element dinamic. Am menţionat în secţiunea anterioară faptul că imaginea dinamică se asociază mai bine cu compoziţia deschisă şi cea statică cu cea închisă. Din această cauză putem înclina un pic balanţa spre compoziţia închisă, însă varianta cealaltă îşi păstrează în continuare forţa argumentelor.
În ceea ce priveşte aglomerarea elementelor, imaginea iar pare la jumătate. Faţă de austeritatea stilului contemporan de interior, ea pare aglomerată. În raport cu un stil mai baroc ea este clar aerisită. Aşadar mediul în care e depozitată decide în ce direcţie o vom încadra.
0 comentarii:
Post a Comment