CONTRIBUŢII LA DEZVOLTAREA IMAGOLOGIEI
Acest text continuă de aici
Acest text face parte dintr-o lucrare teoretică mai amplă
Capitolul III
3. ALTE GENURI ALE ARTELOR VIZUALE ŞI CONEXE CARE SE PRETEAZĂ LA A FI INTRODUSE ÎN PROGRAMA EDUCAŢIEI ARTISTICE
Numite uneori şi ramuri, genurile artelor vizuale se referă la artele care sunt incluse în această categorie de arte, precum pictura, sculptura grafica, etc. Am găsit şi o terminologie de diviziune care foloseşte ambii termeni, la manualul de Educaţie Plastică pentru clasa a V-a , Editura Litera Internațional Chișinău 2016 Autoarea sa, Zinaida Ursu, numeşte ramuri însele artele incluse în această categorie, precum, pictura, sculptura grafica, iar genurile ar fi variantele lor precum (pictura) de şevalet, monumentală, decorativă, miniaturală. Nu contează atât de mult terminologia, important este ca un elev să înţeleagă diviziunea triplă în care se încadrează aceste noţiuni.
Un curs de teoria imaginii ar fi incomplet fără detalierea tehnicilor şi tehnologiilor artelor vizuale. Gramatica imaginii are rolul de a descifra limbajul plastic în elemente individuale. Tehnicile şi tehnologiile descriu căi de realizare atât a elementelor de limbaj plastic, cât şi a unui spectru cât mai divers de expresie plastică. De la acest capitol am ajuns la scrierea acestei cărţi. Am dorit să fac o introducere în aceste tehnici şi tehnologii alternative pentru elevii de liceu, în lipsa unui manual dedicat, sau insuficient de cuprinzător. Acest capitol este foarte uşor de parcurs, spre deosebire de precedentul, în care am adus propriile inovaţii teoretice domeniului imaginii. Exceptând clasificarea decorului, unde am adus o inovaţie similară, acest întreg capitol este o colecţie a unor lucruri deja ştiute, dar care dintr-un motiv sau altul nu au ajuns în manualele de liceu.
3.1. Pentru o descriere echilibrată a artelor vizuale
Manualele de Educaţie Plastică şcolare prezintă în general bine anumite tehnici şi tehnologii specifice artelor plastice. Dar mai sunt unele nelămuriri şi necorelări între viziunile teoreticienilor. Selectarea spre studiu doar a unora din numărul uriaş de tehnici şi tehnologii ale artelor vizuale poate fi prilej de dezbatere. În acest capitol am adus unele amendamente viziunii unor teoreticieni faţă de o tehnică sau alta, dar am şi detaliat altele, tratate mai puţin în manuale, care au un anumit ecou în interesul elevilor. Nu le-am mai reluat pe cele faţă de care există unanimitate şi destule informaţii, aşa că dacă ele nu se regăsesc aici asta nu înseamnă că nu le recunosc ca demne de a fi predate. După cum am spus şi în introducere, acest text trebuie văzut ca o erată faţă de manualele tipărite în aceşti ani, aşa că dacă o temă nu se regăseşte aici înseamnă că sunt de acord cu felul în care a fost elaborată de autorii lor.
Majoritatea dintre acestea se suprapun peste istoria artelor plastice, de exemplu ceramica sau metalul. Dar sunt altele care au mai puţină legătură cu ele, după cum e cazul cu istoria costumului sau istoria filmului. Ultimul are puţin peste un secol. Şi totuşi nu ar putea fi predat de un absolvent al Universităţii de Arte Plastice pentru că nu a fost studiat sistematic. În mod normal, de dragul simetriei, şi istoria costumului şi a filmului şi a dansului ar trebui să fie predate elevilor de liceu după cum istoria literaturii, a muzicii şi artelor plastice este predată de disciplinele aferente. Ce-i drept, studiul istoriei literaturii este parte din studiul limbii care se face la liceu. Din acest punct de vedere, fiind cel mai important mijloc de comunicare, limba are în mod justificat prioritate în studiu.
Din fericire adolescenţii încă sunt spectatori ai filmului şi mai pot ciupi câte ceva din mers. Filmul este una dintre cele mai populare arte, dacă nu chiar cea mai populară. N-ar fi neapărat nevoie de o istorie a sa atâta timp cât ea se învaţă concret, ca distracţie în sălile de cinema. De asemenea, istoria costumului se studiază la secţia de textile a facultăţilor de arte decorative şi design. Pentru ceilalţi ea este cunoscută din auzite sau din pasiune pentru câţiva. La fel şi în cazul dansului; cine e pasionat poate studia individual. Şi sunt mulţi adolescenţi care o practică cu voioşie în timpul liber. Aşadar şi această artă e foarte populară printre ei. Ba chiar prea populară în aşa fel încât programa a trebuit s-o ignore pentru că intra peste alte discipline. Profesorul de arte trebuie, dimpotrivă, să îi tempereze pe unii elevi mai curând decât să-i stimuleze să studieze… Pentru aceste cazuri este justificată o tratare mai sumară. Însă pentru altele, nu. Educaţia artistică predată la liceu în general nu trebuie să cadă în niciuna dintre cele două extreme, respectiv de a trata prea sumar o anume artă sau prea detaliat o alta. Aşa că în acest capitol voi încerca o echilibrare a balanţei, o detaliere a acelor arte care au fost tratate ceva mai sumar până acum în programă.
Oricum, nivelul de detaliere al acestor cunoştinţe trebuie să rămână unul de bază, urmând ca elevii să intre în detalii fie odată ce vor deveni studenţi fie, dacă e cazul, când vor lucra direct în domeniile respective. Ar fi bine ca acest grad de detaliu să fie păstrat pentru fiecare dintre domeniile studiate. În realitate, conform manualelor, pictura şi desenul sunt mult prea detaliate în raport cu celelalte domenii artistice sau cele din design. Pe de o parte, acest lucru e justificat deoarece materialele lor specifice sunt mai la îndemână elevilor decât cele din scenografie, sau sticlă, de exemplu. Aceste domenii nu sunt predate de absolvenţi ai facultăţilor de specialitate ci de cei care sunt licenţiaţi în pictură, grafică sau sculptură, care n-au făcut niciodată decoruri, sticlă sau alte domenii de acest fel.
Şi, din păcate situaţia nu se va putea schimba; scenografii sunt angajaţi pe la teatre sau în proiecte temporare de film care le ia mare parte din timp. Ei nu se mai pot implica în pedagogia nespecializată de la liceele teoretice, acolo unde este studiată la nivel bazic. Aşa că pictorii şi sculptorii au tratat acest domeniu aşa cum au ştiut şi ei. Din această cauză, în manualul de clasa 10-a tratarea scenografiei este mult prea sumară faţă de teoria care se face la facultăţile de teatru şi film. Există soluţia colaborării cu profesorii din universităţile de profil, cel puţin în materie de scenografie, după cum voi arăta în detaliu în penultimul capitol. Un astfel de profesor care predă un curs la universitate poate fii cooptat să scrie o sinteză de câteva pagini pentru un manual de liceu. O astfel de soluţie poate fi aplicată şi la celelalte domenii din artă şi design, în aşa fel încât să se balanseze nivelul de detaliu iar materia să aibă un aspect unitar în privinţa detaliilor.
Ei bine, până când Ministerul Educaţiei sau orice alt resort instituţional va face joncţiunea între aceşti specialişti şi elaborarea acestor manuale de liceu, am să improvizez eu acest capitol cu tehnici şi tehnologii specifice artelor plastice, diferite de cele ale picturii, sculpturii şi graficii. Nici eu nu sunt specialist în ele (nici n-aş avea cum), însă pe unele le-am experimentat personal în activitatea de artist (cum este filmul) sau cea de graphic-designer. Pentru altele n-am avut experienţă concretă, şi m-am documentat de pe unde am putut pentru a reda o imagine cât mai completă şi de iniţiere în aceste domenii. Aşa că îmi cer scuze de pe acum specialiştilor într-un domeniu sau altul, dintre cele prezentate mai jos, dacă voi spune şi prostii. Mi-ar prinde bine eventuale lămuriri de la ei atât mie cât şi celor care predau aceste cunoştinţe. Aşa că vă invit să îmi scrieţi fie aici fie pe social-media, dacă găsiţi erori sau credeţi că ar mai fi lucruri de menţionat şi adăugat.
0 comentarii:
Post a Comment