CONTRIBUŢII LA DEZVOLTAREA IMAGOLOGIEI
Acest text continuă de aici
Acest text face parte dintr-o lucrare teoretică mai amplă
2.6.4.1. Compoziţia închisă şi deschisă
Există o variantă simplă şi una mai ocolită (!) pentru definirea compoziţiei închise şi a celei deschise. Cea simplă se referă la rămânerea/excedarea elementelor în/din suprafaţă. Dacă elementele sunt tăiate de marginile suprafeţei, şi se continuă în afara ei cu ajutorul imaginaţiei noastre, după cum a descris psihologia gestaltistă, atunci compoziţia este una deschisă. Dacă elementele sunt prezentate în întregul lor, şi elementele nu sunt tăiate de marginile suprafeţei, atunci compoziţia este una închisă.
Majoritatea teoreticienilor imaginii acceptă această variantă. Probabil că majoritatea celor cu studii de artă au primit această diferenţiere teoretică când erau elevi şi apoi studenţi, de la profesorii lor. Lucrurile par simple şi încheiate aici, însă nu sunt deloc aşa. De fapt, majoritatea imaginilor au măcar un element deschis în ele. Să ne imaginăm o imagine cu un punct banal! Aşa ceva este poate una dintre cele mai deschise compoziţii posibile. Şi totuşi, fondul din jurul punctului ajunge să fie la un moment dat tăiat de margini. La fel se poate spune şi despre imaginile deschise; există părţi pe care ochiul nostru le izolează şi le plasează în interior, chiar dacă ele se continuă în afara imaginii.
De aceea unii teoreticieni ai imaginii au încercat o altă soluţie de definire. În manualul de clasele a V-VIII, editat de Editura Didactică şi Pedagogică din 1997, la pagina 26, Victor Pavel defineşte compoziţia închisă şi deschisă, nu în funcţie de nivelul de detaliu la care ceva este redat, ci în funcţie de numărul de centre de interes; compoziţia închisă ar avea doar un singur centru de interes, iar cea deschisă ar avea mai multe. Aceeaşi idee este reluată de Victor Dima în manualul de clasa a VI-a editat de Editura Teora,1998 - pagina 22.
Totuşi, această soluţie nu mi se pare viabilă. În nici un caz nu vom putea încadra „Şcoala din Atena” a lui Rafael în compoziţie deschisă, doar pentru că are mai multe centre de interes. În aceeaşi situaţie se află şi compoziţiile cu zeci de personaje ale lui Pieter Breugel (bătrânul) . Ne putem imagina că lumea se continuă în afara spaţiului redat de el, însă tema rămâne total în interiorul suprafeţei pentru ambele cazuri. În „Şcoala din Atena” sunt cuprinse toate figurile importante ale filosofiei antice, nu doar din Atena, ci din întreg spaţiul Greciei antice.
Din păcate, pentru a doua variantă de definire, nu putem să ne legăm prea mult de numărul de centre de interes pentru a stabili ce e compoziţia închisă şi deschisă. Pentru aşa ceva există de fapt formula „centru de interes multiplu”. Nu e nevoie de o încă alta, pentru că prima e destul de clară. Plus de asta, centrul de interes multiplu are o legătură mult pre depărtată cu noţiunea de „deschis”, pentru a le echivala noţional.
Soluţia este cumva întoarcerea la prima definiţie şi îmbunătăţirea ei. Va trebui să acceptăm faptul că nu toate elementele imaginii rămân în sau ies din suprafaţă, chiar dacă majoritatea dintre ele o fac în cele mai multe dintre cazuri, şi astfel caracterul deschis sau închis al compoziţiei este tranşat. De exemplu, în „Şcoala din Atena” putem vedea că doar 5 personaje sunt tăiate de marginile suprafeţei dintr-un număr de aproximativ 5 ori mai mare. Mai sunt tăiate şi elementele arhitecturale din fundal, însă ele sunt secundare în raport cu personajele. Până acum toate indiciile duc către o compoziţie închisă.
Dar elementul critic, al stabilirii dacă o imagine este închisă sau deschisă, este centrul de interes. Nu este important în această distincţie numărul de centre de interes, aşa cum spune cea de-a doua variantă de definire, ci raportul său cu suprafaţa. Dacă centrul de interes principal este în interiorul suprafeţei, atunci compoziţia este închisă, iar dacă el este tăiat de marginile suprafeţei atunci compoziţia este deschisă. În cazul de mai sus, punctul acela este centru de interes şi rămâne întreg în interiorul suprafeţei, de aceea imaginea va fi una închisă. La fel şi în cazul cu „Şcoala din Atena”, unde Platon şi Aristotel dezbătând constituie centrul principal de interes al imaginii.
În acest ultim exemplu atât elementele secundare, terţiare, cuaternare etc. rămân majoritar în suprafaţă. Dar există situaţii unde doar centrul de interes principal rămâne în suprafaţă, iar restul ies, ca în cazul un portretului. N-am putea să vedem un portret decât ca o pe o compoziţie închisă, deşi imaginea corpului este invariabil tăiată în zona gâtului sau a pieptului, sau acolo unde se termină figura. Cert este că portretul e altceva decât o imagine în care întreg corpul este redat. Dacă corpul este prezentat întreg pe suprafaţă, atunci genul figurativ nu se mai cheamă portret, ci „figură întreagă”. Dacă sunt mai multe personaje, genul devine „compoziţie cu personaje”. Feţele lor se cheamă figuri mai curând decât portrete, deşi are sens şi termenul „portret” în acest context. Însă de obicei portretul se referă la imaginea capului, nu a întregului cap + corp. Scopul lui este găsirea expresiei faciale; faptul că restul corpului nu mai este cuprins nu aduce atingere interesului nostru cultural de a izola şi imortaliza această expresie. Ansamblul de elemente faciale principale precum ochi, nas şi gură, la care se adaugă cele secundare, determină centrul principal de interes al portretului. De aceea este mai puţin observabil faptul că restul corpului personajului este tăiat de marginile suprafeţei, atâta timp cât în ea este cuprins şi imortalizat acest interes psiho-cultural.
Am putea să contra- argumentăm mai departe că centrul de interes principal la un portret este fie nasul fie gura, fie unul dintre ochi, iar restul de elemente faciale constituie centre de interes secundare, terţiare, cuaternare etc. Aceste elemente sunt majoritare faţă de pe restul corpului, şi astfel s-ar putea spune că de aceea portretul este o compoziţie închisă. Dar haideţi să ne imaginăm un portret înconjurat de o mulţime de elemente care ies din pagină, precum un detaliu facial dintr-o scenă de luptă! Indiferent de cât de multe ar fi aceste elemente, compoziţia tot închisă va fi. Iată că, asemenea unui lider pentru supuşii săi, centrul de interes are o pondere atât de puternică în dinamica imaginii încât îşi impune starea de închis sau deschis asupra ei.
Atunci când nu se poate stabili centrul de interes principal, şi acesta este în conflict cu cel secundar în ceea ce priveşte închiderea sau deschiderea relativ la imagine, această situaţie se prelungeşte către însăşi încadrarea ei în compoziţie închisă sau deschisă. Exact aici se încadrează dilema deschiderii/ închiderii centrului de interes principal în imaginea cu soarele şi tulpinile de bambus prezentată mai sus; cele două centre de interes sunt unul închis (soarele), iar celălalt deschis (tulpina de bambus din dreapta). Am văzut că argumentele pentru unul sau celalalt sunt destul de egale ca putere, aşa că nu se poate decide sigur cine are întâietate. Tot ce putem face este să constatăm aporia şi să lăsăm pe fiecare să decidă după cum simte; cine decide că centrul de interes este soarele va avea compoziţie închisă, iar cine decide că acesta va fi tulpina de bambus va avea compoziţie deschisă.
Putem să ne imaginăm că centrul de interes principal poate fi doborât în a decide caracterul deschis sau deschis al unei compoziţii dacă există centre de interes secundare, terţiare şi cuaternare care se înscriu în cealaltă parte. La fel ca şi în cazul de mai sus, şi aici rămâne la latitudinea fiecăruia să decidă ierarhia elementelor ce devin centre de interes, ceea ce poate fi decisiv pentru stabilirea aspectului deschis sau deschis al compoziţiei.
0 comentarii:
Post a Comment